Header image

Nu se cuvine cuiva a deznădăjdui

Un frate, locuind într-o mănăstire, de multe ori, din lucrarea diavolului, cădea în desfrânare şi petrecea silindu-se pe sine a nu părăsi călugăria. Ci, făcându-şi mica lui pravilă, ruga pe Dumnezeu cu suspin, zicând: „Doamne, ori voiesc, ori nu voiesc, mântuieşte-mă. Că eu, ca o tină, spurcăciunea păcatului poftesc, dar Tu, ca un Dumnezeu şi întru tot puternic, poţi a mă opri. Căci, dacă pe cel drept vei milui, nu este lucru mare și, dacă pe cel curat vei mântui, nu-i nici o minune, că aceștia vrednici sunt a dobândi a Ta bunătate. Ci, spre mine, Stăpâne, revarsă milele Tale și întru aceasta arată-ne neasemuita Ta iubire de oameni, că Ție s-a încredințat săracul, cel lipsit de toate bunătățile.

Deci, acestea și altele asemenea acestora, în toate zilele, fratele cu lacrimi le zicea, ori de i se întampla lui a cădea, ori de nu. Deci, odată, căzând în obișnuitul păcat, noaptea, s-a sculat îndată și a început canonul. Iară diavolul, uimindu-se de nădejdea și de nerușinarea lui cea către Dumnezeu, în vederea ochilor arătându-se, stând lângă dânsul, îi zicea: „Ticălosule, cum nu te rușinezi a sta înaintea lui Dumnezeu, și a chema numele Lui, ci nerușinându-te, îndrăznești până și a cânta?”

Răspuns-a fratele: „Limba aceasta fierărie este: un ciocan dai, și altul iei. Deci voi răbda până la moarte, cu tine luptându-mă, și așa voi ajunge în ziua cea de pe urmă. Deci iată cu jurământ, te pecetluiesc, și îndrăznind întru nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, zic: Mă jur pe Cel ce a venit a chema pe păcătoși la pocăință și a-i mântui, nu voi înceta luptându-mă, rugându-mă lui Dumnezeu, până când și tu nu vei înceta a te război cu mine. Și să vedem cine va birui, tu ori Dumnezeu?”

Acestea auzindu-le, diavolul a zis către dânsul: „Cu adevărat de aici înainte nu mă voi mai lupta cu tine, ca nu, prin răbdarea ta, să-ți agonisesc ție, cununa.” Deci, de atunci, s-a dus de la dânsul luptătorul. Iară fratele, întru umilință ședea plângându-și de-a pururea ale sale păcate. Deci, îi zicea lui gândul: „Bine plângi.” Iară el zicea împotriva gândului: Anatema binelui acestuia! Că nu voiește Dumnezeu să-și piardă cineva sufletul întru faptele necinstirii, ca apoi să șadă a-l plânge pe dânsul. Ci ori îl mântuieste, ori nu.”

Dumnezeului nostru, slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Din Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 289-290

monah

Contact Form Powered By : XYZScripts.com