Header image

„Numai religia trăită din interior dă un sens vieţii” – Interviu cu filosoful şi teologul Bertrand Vergely

13:04, sâmbătă, 28 ianuarie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Bertrand Vergely este unul dintre cei mai importanţi filosofi francezi contemporani şi de asemenea un mare teolog ortodox a cărui voce a avut un puternic impact în mediile occidentale, majoritar catolice şi protestante, dar şi în zona răsăriteană. În acest fel se poate spune că datorită lui Bertrand Vergely ortodoxia răsăriteană, tradiţională, cum ar mai putea fi ea numită, a avut ocazia de a se întâlni cu ortodoxia occidentală sau, altfel spus, de a cunoaşte într-un fel vocaţia ortodoxă a Occidentului. Bertrand Vergely a absolvit École normale supérieure de Saint Cloud, iar în prezent predă la Institutul de Teologie Ortodoxă Saint Serge din Paris, de altfel şi cea mai prestigioasă şcoală de studii ortodoxe din Franţa. Teza fundamentală a lui Bertrand Vergely este aceea că omul se poate întoarce la Dumnezeu, la sensul comuniunii cu El, înţelegând diferenţa fundamentală între înţelepciunea negativă, fondată pe finitudine şi deznădejde, şi înţelepciunea pozitivă, fondată pe spiritualitate şi… uimire.

Creştinismul, Dumnezeu şi metafizica nu mai interesează societatea contemporană. Este posibilă întoarcerea lor între priorităţile omului de azi?

Trăim în epoca “morţii” lui Dumnezeu. Cel puţin în mod oficial. În realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. Forţele spiritului nu pot fi reprimate în acest fel. Deşi L-a exclus oficial pe Dumnezeu, lumea contemporană din societăţile occidentale are o nostalgie a spiritualităţii. Drept dovadă, entuziasmul acestei lumi pentru înţelepciunile orientale, artele marţiale orientale sau discipline precum Taï Chi şi Chi Qong. Deseori, după ce au trecut prin aceste discipline, cei şi cele care le practică îşi regăsesc rădăcinile creştine. Când Biserica vorbeşte despre interior, lumea, interesată, ba chiar pasionată de cuvântul său, se întoarce spre ea. Biserica interioară are un viitor luminos în faţă. La fel şi Hristos, ca Maestru al înţelepciunii. Nimeni nu poate spune ce se va întâmpla, nimeni neştiind nimic. Dar putem presupune în mod rezonabil că acest entuziasm pentru viaţa interioară va creşte în lumea care va veni. Dintr-un motiv simplu: numai religia trăită din interior dă un sens vieţii! Ceea ce lumea contemporană nu este capabilă să facă… Trăim agonia unei lumi în care viaţa nu mai are sens, sau are doar un sens subiectiv. A trecut timpul individualismului şi al absurdului.

Creştinismul plăteşte acum un dublu preţ

Creştinismul a contribuit la construirea Europei în toate domeniile, fie cele ale cunoaşterii, fie ale vieţii morale. Însă astăzi valorile sale sunt respinse. De ce?

În Occident, creştinismul plăteşte preţul pentru două greşeli care au fost comise. Prima este că a fost o biserică autoritară, moralizatoare, culpabilizantă, în care Dumnezeu este considerat doar ca un judecător şi viaţa cerească doar ca un tribunal pe fondul obsesiei pentru rău, păcat şi vină. A doua greşeală care a fost comisă este că a trecut fără tranziţie de la o biserică autoritară la o biserică modernistă sub pretextul de a fi în consonanţă cu societatea şi, astfel, de a o readuce pe aceasta la biserică. În cele două cazuri, biserica a comis greşeala de a fi politică în loc să fie spirituală, interioară, mistică. Când biserica este interioară în loc să fie politică, ea stârneşte interes, aprinde pasiuni, entuziasmează. În Occident biserica L-a umanizat mult prea mult pe Dumnezeu, sub pretextul de a-L pune la nivelul de înţelegere al tuturora. Contopindu-se cu puterile acestei lumi sau cu curentele de opinie dominante, ea şi-a pierdut aura, misterul, legătura cu sacrul. Or, mesajul creştinismului este absolut genial! Un astfel de mesaj este adesea foarte prost transmis, preocupările sociale prevalând asupra tuturor celorlalte. Este important, desigur, să-i privim cu dragoste frăţească pe săraci, precum şi de a-i iubi pe cei din jurul nostru, de a-i respecta şi de a le veni în ajutor. Dar creştinismul nu poate fi limitat la această dimensiune. Vocaţia sa este de a-i face pe bărbaţi şi pe femei să participe la contemplarea marilor mistere şi nu de a fi un centru de acţiune socială. Nietzsche spunea că morala l-a ucis pe Dumnezeu. Nu este chiar greşită afirmaţia…

Care este legătura dintre biserică şi filosofie?

Biserica este fondată pe o mare idee. Prin idee se înţelege o stare a conştiinţei care duce la vederea realităţii mergând de la vizibil la invizibil şi de la invizibil la vizibil. În acest sens, biserica este locul gândirii veritabile care constă dintr-o cunoaştere vizionară. În fiecare epocă, geniul bisericii constă în a se ocupa de lucrările care se fac în toate domeniile pentru a realiza dialogul care merge de la vizibil la invizibil şi de la invizibil la vizibil. Prin urmare, nu este un dialog între biserică şi filosofie la care trebuie să reflectăm, ci un dialog între vizibil şi invizibil, dialogul dintre biserică şi filosofie având loc atunci când se întâmplă acest dialog. Adevărata cunoaştere este vizionară. Aceasta arată cum fiecare atom din univers este legat de Dumnezeu, sursa inefabilă a vieţii. De asemenea, arată cum lumina divină se încarnează în fiecare punct din univers. De fapt, adevărata cunoaştere care merge de la vizibil la invizibil şi invers întăreşte acest punct de vedere. Biserica a încurajat întotdeauna această concepţie genială şi vizionară.

Lumea contemporană a optat pentru o viziune pragmatică, fără ezitare, subjugată de emoţii violente, departe de valorile inocenţei, prezentă în inima creştinismului. A fi creştin înseamnă a avea curaj de a rezista acestui pragmatism?

Nu. Dintr-un motiv simplu. Caracteristica creştinismului nu este a fi contra, ci pentru. Nu trebuie să rezistăm pragmatismului cinic al epocii noastre. Gol de tot conţinutul, acesta se va prăbuşi mai devreme sau mai târziu. Dacă nu s-a făcut deja, într-atât este de gol… Este mult mai interesant să ne preocupe ceea ce merge, decât ceea ce nu merge. Sunt mari taine la sursa realităţii. Este important să ne întoarcem spre ele, utilizând pentru aceasta toată energia de care dispunem. Nu trebuie să judecăm pragmatismul cinic. Acesta s-a judecat deja pe sine însuşi. Ceea ce este în acest pragmatism este în general trist şi deziluzionat. Aşa cum este trist şi deziluzionat deoarece este trist pentru că este trist şi deziluzionat pentru că este deziluzionat. Să lăsăm morţii să-şi îngroape morţii! Şi să ne interesăm de ceea ce este viu! Aşadar, să rezistăm tentaţiei de a rezista împotriva epocii. Şi, pentru aceasta, să nu rezistăm chemării lui Dumnezeu din noi.

În numele luptei contra răului s-au făcut cele mai grave crime

Istoria secolului al 20-lea a fost marcată de dramele teribile ale Holocaustului şi Gulagului. Nu avem tendinţa de a le uita ? Nu ar trebui să vorbim mai mult pentru a sensibiliza conştiinţele?

În Franţa, se vorbeşte mult despre Holocaust. Se vorbeşte mai puţin sau deloc despre Gulag. Desigur, nu trebuie să uităm aceste drame teribile. Dar este important să le utilizăm în mod constructiv. Şi pentru aceasta, nu este rău că trebuie să vorbim, dar trebuie să vorbim de bine. Să nu uităm că tot ceea ce face rău în lume este obsedat de rău. În numele luptei contra răului s-au făcut cele mai grave crime. Naziştii doreau să purifice lumea de evrei, consideraţi ca fiind răul pe pământ şi comuniştii doreau să purifice lumea de burghezi şi de capitalişti, consideraţi ca fiind răul pe pământ. Toate totalitarismele doresc să purifice lumea. Toate sunt îndrăgostite de puritate şi de lupta contra răului. În Cambodgia, în numele purificării societăţii, Pol Pot şi-a masacrat jumătate din popor. Deci, atenţie!, să nu provocăm acelaşi fenomen dorind să purificăm lumea de totalitarism. Astăzi, în Franţa, în numele luptei contra totalitarismului, în numele pluralismului şi al toleranţei, domneşte un climat de vânătoare de vrăjitoare. Sunt urmărite cuvintele, micile propoziţii în care se crede că este detectată o intenţie rasistă. Se creează un climat de teroare şi de cenzură. Trăirea în Hristos nu constă în a purta un război cu răul, ci în a iubi binele, frumosul, prin contemplarea marilor taine ale existenţei. Hristos este un soare, soarele justiţiei. De îndată ce acesta apare, Satana este confuz şi se prăbuşeşte. Nu este răul cel care trebuie eliminat, ci binele, sub forma soarelui justiţiei, este cel pe care trebuie să-l facem să apară, răul dispărând nu pentru că luptăm împotriva lui, ci pentru că facem să apară binele, care este splendoarea vieţii.

Interviu realizat de Tudor Petcu, http://www.lumeacredintei.com/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com