Header image

O perspectivă duhovnicească a legăturilor dintre soţi (I)

20:09, vineri, 22 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Arhimandritul Athanasie My­ti­lineos, noul Hrisostom, aşa cum i se zice în cercurile duhovniceşti ale Elladei, s-a născut în 1927 lângă Athena. A fost hirotonit de tânăr şi a propovăduit neîncetat prin satele din Mitropolia Larisei.

Învăţând şi luminând mare număr de suflete, din dumnezeiasca pronie a restaurat şi însufleţit Mănăstirea părăsită din Komnineiou a Sfân­tului Ioan Botezătorul, aşezată în munţii Stomiului, ce străjuieşte măreaţa Mare Egee. Pe 23 Martie 2006, Stareţul Athanasie a tre­cut la Domnul, după o boală în­delungată. Ne-a lăsat peste 8.000 de omilii înregistrate, pă­trun­se de mireasma predaniei drept­slă­vitoare a Părinţilor. Să avem parte de binecuvântarea sa!

Cuvântul ce urmează repre­zin­tă un ma­te­rial sensibil, dar foarte im­portant pentru creştinii de astăzi, când tema relaţiilor con­ju­gale este arareori pusă în lumina Sfinţilor Părinţi, existând o confuzie ce poate dăuna duhovniciei cuplurilor ortodoxe. Aceste în­tre­bări privitoare la căsnicie i-au fost puse stareţului în faţa câtorva sute de oameni, cu câţiva ani în urmă.

Despre intimitatea vieţii de familie. Cui aparţine decizia naşterii de prunci

– După naşterea copilului, cuplul trebuie să se abţină de la relaţii conjugale? Există o limită de vârstă? Pot hotărî ei singuri sau trebuie să aibă permisiunea duhovnicului lor?

– Sunt, într-adevăr, nişte întrebări foarte im­portante. De bună seamă, Sfânta Scriptură nu vorbeşte lămurit în această privinţă; chiar şi Sfintele Canoane păstrează tăcerea. Totuşi, în duhul Sfintelor Scripturi şi prin Sfântul Duh care sălăşluieşte în Biserică, Biserica poate da un răspuns la câteva dintre întrebările ce se pun pe tema asta.

Avem, pur şi simplu, o oarecare libertate în această privinţă, o anume flexibilitate, pentru că, trebuie să înţelegem, nu poţi folosi o formulă în viaţa lăuntrică a cuplului! Vă rog să fiţi atenţi: viaţa cuplului este tainică, foarte intimă, atât de privată – să nu vă smintiţi! – atât de privată încât nu doar tatăl şi mama nu pot interveni, ci nici măcar duhovnicul, decât dacă e rugat să o facă!

Unii oameni vorbesc şi bârfesc despre viaţa lor intimă cu prietenii la muncă, unele femei fac glume pe seama bărbaţilor lor, bărbaţii fac glume pe seama soţiilor, despre problemele şi relaţiile lor conjugale. Oameni ca aceştia nu-s foarte maturi şi, fără îndoială, greşesc făcând aşa, fiindcă întinează acest aspect tainic, ascuns, al vieţii cuplului, şi însăşi taina vieţii de familie! E creditul Bisericii noastre şi al creştinismului că îngăduie celor doi soţi libertate de mişcare.

Aşadar, există o oarecare libertate şi flexi­bi­litate în viaţa privată a cuplului, în care nici măcar duhovnicul nu poate propune sau cere ceva. Nu ne băgăm, doar aducem chestiunea în discuţie, iar părinţii hotărăsc! Perechea e singura care poate decide dacă vor să aibă mai mulţi copii – soţii sunt singurii răspunzători.

Despre contracepţie şi masturbare

– Dar ferirea de sarcină nu-i un păcat? Când facem aşa ceva, duhovnicul nu ne mai îngăduie să primim Sfânta Împărtăşanie!

– Aşa-i! Să te fereşti de naştere e un păcat. Împiedicarea zămislirii, cu alte cuvinte contra­cepţia, este un păcat, care în graiul Bisericii se cheamă onanism, după fapta lui Avnan (sau Onan), al doilea fiu al lui Iuda, strănepotul lui Avraam. Întâiul fiu al lui Iuda era căsătorit şi a murit fără să lase copii. Înaintea de legea dată de Dumnezeu prin Moisi, evreii trăiau după rânduiala din Babilon, instituită de Hammurabi pe la anul 2500 î.Hr., şi socotită una dintre cele mai înţelepte. Codul lui Hammurabi spunea că fratele mai tânăr al mortului, dacă nu era căsătorit, trebuia să o ia de soţie pe văduva fratelui său, dacă fratele său mort nu avea copii, şi să-i facă acestuia urmaşi. De bună seamă, legea de astăzi, cea a Evangheliei, opreşte aşa ceva – creştinii nu se pot căsători cu cumnata sau cumnatul lor după moartea soţilor acestora. Însă acum 4000 de ani fratele mai tânăr trebuia să se căsătorească cu cumnata sa rămasă văduvă şi să-i facă copii.

În acest caz aparte, al doilea fiu al lui Iuda nu era de acord cu această lege. Nu ştim pricinile pentru care n-a dorit să-i facă urmaşi fratelui său. Ştim doar că nu avea probleme cu săvârşirea actului sexual, dar, cunoscând că urmaşii nu vor fi ai săi, îşi vărsa sămânţa pe pământ – astăzi am numi aşa ceva contracepţie: luarea de măsuri pentru a evita zămislirea. Iar ce făcea el era rău înaintea Domnului!

Dumnezeu l-a pedepsit de Avnan, şi el a murit, dar fapta sa a rămas în vocabularul poporului lui Dumnezeu. Aşa că astăzi fapta cuplurilor care se poartă precum Avnan este numită în scrierile greceşti ale Părinţilor Bisericii αυνανισµός (onanism). În ultimii ani, termenul se foloseşte doar pentru păcatul masturbării, dar onanismul se referă literalmente la acţiunile de „planificare familială” din veacul nostru care L-a uitat pe Dumnezeu.

Aşadar, onanismul nu-i doar păcatul făcut de cineva când este singur – acel lucru cu totul nefiresc, pe care jalnicul nostru veac nu doar că-l îngăduie, ci-l şi promovează ca pe ceva sănătos şi îndreptăţit biologic. În graiul Sfintelor Scripturi, pentru cei ce pot citi originalul grecesc, fapta aceasta este numită ἀκαθαρσίᾳ (necurăţie) şi se referă la masturbare.

V-am zis toate acestea ca să aveţi la îndemână un temei scripturistic, fiindcă astăzi avem capa­ci­tatea uimitoare de a face compromis cu cele de necompromis! Fapta aceasta este cumplit de neplăcută înaintea Domnului şi, fără îndoială, e un păcat – de asta duhovnicii voştri nu vă în­găduie să luaţi Sfânta Împărtăşanie şi prescriu o asceză.

Despre numărul de copii. Cum să se pregătească cuplurile de Împărtăşanie.

– Şi, totuşi, câţi copii ar trebui să avem?

– Am spus mai devreme că este creditul Bisericii, al Sfintelor Scripturi şi al Ca­noanelor Bisericii că nu specifică lucrul ăsta. Cât de mulţi vreţi? Unul? Doi? Trei, patru, cinci? Cineva pe care sunt sigur că mulţi dintre voi îl cunosc ne-a trimis o invitaţie la botezul celui de-al zecelea copil al său! Şi-am zis: „Să le dea Dumnezeu mulţi ani!” Zece copii!… Acum, dacă tatăl e un erou, în cazul ăsta mama e de zece ori mai mult! Să dai naştere şi să creşti atâţia copii e curat eroism! Eu nu-s căsătorit, dar prin harul lui Dumnezeu înţeleg asta foarte bine. Vă zic adevărul, mă închin înaintea unor astfel de mame şi a unor astfel de taţi! De ce mă plec înaintea lor? Fiindcă e mucenicie să creşti atâţia copii!

Deci câţi copii ar trebui să aibă cineva? Câţi va vrea cuplul! Ei trebuie să hotărască, nimeni altcineva. V-o zic pentru a treia oară, nici măcar duhovnicul nu se bagă!

Dar, fiţi cu băgare de seamă, este posibil ca o femeie să rămână mai greu însărcinată, şi soţii să aibă doar doi sau trei copii. Asta nu înseamnă că ar trebui să nu mai aibă relaţii trupeşti, fiindcă păcat e doar evitarea sarcinii prin metode contraceptive. Dacă femeia are dificultăţi în a zămisli, atunci soţii se pot împreuna, atât timp cât nu împiedică zămislirea! Asta o spune chiar şi dogmatica ortodoxă: cei doi soţi nu păcătuiesc atât timp cât nu se feresc să zămislească.

Sigur, ei trebuie să se înfrâneze de la Sfânta Împărtăşanie vreme de trei zile, potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul. Am spus mai înainte că nu avem canoane în această privinţă. Sfântul Nicodim, plecând de la A Doua Lege (Deuteronomul), arată că atunci când iudeii urmau să primească Legea lui Dumnezeu, Dum­ne­zeu le-a poruncit prin Moisì să se înfrâneze de la relaţii conjugale timp de trei zile – Sfântul Nicodim spune că de vreme ce Dumnezeu a legiuit aşa atunci, putem concluziona şi noi că înainte de Sfânta Împărtăşanie se cuvin trei zile de înfrânare.

Care sunt condiţiile înfrânării conjugale

– E păcat ca un cuplu căsătorit să-şi continue relaţiile conjugale după ce au încetat să nască prunci? Când să se înfrâneze soţii?

– Am zis până acum că păcat este evitarea sarcinii, iar nu unirea trupească dintre soţi – deoarece dacă, să presupunem, o pereche nu poate avea copii, ei nu sunt obligaţi să se înfrâneze! De ce nu? Pentru că ar putea ajunge vulnerabili şi ar sfârşi prin a cădea în păcat în afara căsătoriei – iar asta se poate întâmpla oricăruia dintre cei doi soţi!

De asta spune Sfântul Pavel în al şaptelea capitol din Întâia sa Epistolă către Corintheni ca nimeni să nu se înfrâneze fără învoială deplină cu celălalt. Amândoi soţii trebuie să fie în întregime de acord să se înfrâneze: „Nu vă lipsiţi (µὴ ἀποστερεῖτε) unul de altul, fără numai cu bună-învoială, ca să nu vă ispitească pe voi satana” (1 Cor. 7:5). Pentru ce? „Pentru neînfrânarea (ἀκρασίαν – lipsa de autocontrol) voastră.” Şi mai zice ceva cu totul uimitor! Fiindcă sunt unele femei care îşi resping bărbaţii şi reciproc, iar asta dă naştere la o mulţime de probleme biologice şi psihice grave – aşa că Sfântul Pavel zice: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; aşijderea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (1 Cor. 7:4).

Dacă se întâmplă ca unul dintre cei doi să sporească duhovniceşte, dar nu şi celălalt, ce-i de făcut? E foarte simplu. Poţi spori duhovniceşte cât doreşti, e dreptul tău – posteşte, roagă-te, citeşte, fă ce pofteşti! Îngrijeşte-te de sufletul tău în fiecare zi – cu cât mai mult, cu atât mai bine! În toate acestea, trupul şi sufletul îţi aparţin! Dar în privinţa relaţiilor trupeşti cu soţul tău sau cu soţia ta nu poţi dicta; cu ce te împiedică să sporeşti duhovniceşte dacă soţul sau soţia ta nu vrea să se înfrâneze? Poţi face orice vrei în cele ce sunt ale tale – de pildă, nu-ţi poate spune soţia sau soţul tău să nu posteşti sau să nu te rogi sau orice altceva: fiecare om este liber! În acelea sunteţi stăpâni, doar în privinţa relaţiilor conjugale depindeţi unul de celălalt.

Soţia să aibă însă grijă să nu-şi neglijeze îndatoririle gospodăreşti. Nu poate zice: „N-am gătit, n-am spălat, n-am făcut curăţenie, n-am strâns aşternuturile pentru că am mers la biserică în fiecare zi a săptămânii!” Asta va da curând naştere la alte probleme.

Puteţi citi despre toate acestea mai pe larg în capitolul al şaptelea de la 1 Corintheni.

Nicolaitismul, extrema opusă înfrânării fără acord comun. Cum să ne înfrânăm în chip drept

Acest autocontrol foarte folositor, foarte important, ne păzeşte de hedonism – greşeala din a face din plăcere centrul căsătoriei. Asta n-o învaţă doar Părinţii Bisericii, ci şi medicina modernă. Rembeaux, un doctor francez, spune foarte frumos în cartea sa că „dacă în căsnicie nu există autocontrol” (şi scrie asta din punct de vedere medical şi psihologic, vă rog să fiţi atenţi!), „hedonismul, această căutare nesăţioasă a plăcerii, devine termita care roade căsnicia!”

Aţi auzit? Hedonismul, goana nestăpânită după mai multă plăcere, ajunge termita care în scurtă vreme va nimici căsnicia – şi asta nu doar după Părinţii Bisericii, ci şi după ştiinţa medicală. N-o zic Părintele Athanasie, Părintele Efrem, Părintele Paisie – ci chiar gazetele medicale ale Franţei!

De ce „termita care în scurtă vreme va ni­mi­ci căsnicia”? Pentru că, în necontenita lor goană după plăcere, soţii vor ajunge curând plictisiţi şi obosiţi unul de celălalt, curând vor îngădui mai întâi închipuirii şi apoi trupurilor lor să caute tot mai multă excitaţie şi tot mai mult hedonism în afara căsătoriei!1

Nădăjduiesc să înţelegeţi că leacul acestei termite hedoniste este negarea autoimpusă a unor plăceri. Care-i rostul acestui auto­control? Acelaşi cu cel al frâielor puse pe un cal nărăvaş. Da, trebuie să folosim frâiele acestea – chiar şi noii-căsătoriţi! Să ne zicem: „Da, să mă înfrânez fiindcă trebuie să mă împărtăşesc!” sau: „Ne vom înfrâna miercurea şi vinerea, şi în Postul Mare” – şi aşa vom înfăptui acest autocontrol în căsnicie. Dacă aţi şti ce binecuvântare vine peste soţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu predanisite de Biserică, poruncile Sfântului Duh! Când cei proaspăt căsătoriţi fac aşa, vor înflori mereu în căsnicia lor, până la vârsta de aur şi dincolo de ea! Nu se vor plictisi unul de altul pentru că se vor ţine de ceva, vor avea o provizie care mereu va spori şi va înteţi dragostea dintre soţi! Găsiţi ceva greşit aici? Eu unul, nu! Aşa stau lucrurile.

Greşeli în înfăptuirea înfrânării

– Pot hotărî soţii de unii singuri să se înfrâneze, sau trebuie să-i ceară voie duhov­ni­cului lor?

– Îi vor spune duhovnicului lor – adică, fiţi atenţi, doar îl vor înştiinţa de gândul lor. Duhovnicul nu trebuie niciodată să impună el o abstinenţă temporară, sau mai ales o înfrânare permanentă!

Mai există o altă posibilitate nebunească, când unii oameni căsătoriţi îi făgăduiesc lui Dumnezeu o viaţă întreagă de înfrânare. Asta-i ceva cu totul nechibzuit, asemenea unei acţiuni sinucigaşe. Depăşeşte toate legile logicii, căci cum poţi proclama că atât cât vei trăi alături de soţul sau de soţia ta te vei ţine într-o înfrânare de-o viaţă?! Cum poţi făgădui, cum poţi jura aşa ceva? Am întâlnit uneori aşa cazuri, dar e ceva nebunesc!

Înfrânarea, fie că este temporară, fie că se face pe toată viaţa, nu trebuie niciodată să ia chipul unei făgăduinţe. Făgăduiţi o lumânare, făgăduiţi o icoană, dar niciodată nu-i făgăduiţi lui Dumnezeu înfrânare! Unii vin şi-mi zic: „Am hotărât să trăim în înfrânare!” Eu le spun: „Aveţi grijă să nu faceţi din asta un jurământ, fiindcă la un moment dat… – ei, bine, nu suntem oameni? Nu suntem făcuţi din carne şi oase?” La un moment dat putem întrerupe hotărârea luată, iar dacă vom face o făgăduinţă ne vom trezi că încălcăm un jurământ de care nu era nevoie! De ce să riscăm aşa ceva? Aşa că să nu facem făgăduinţe!

De multe ori, veniţi la mine şi-mi spuneţi: „Am întrerupt înfrânarea noastră!”, iar eu vă zic: „Nici o problemă, nu vă îngrijoraţi! Doar dacă vreţi, puteţi începe iar să vă înfrânaţi – nu-i nimic mai mult de zis!”

Mulţi dintre voi aţi primit acest sfat de la mine, şi ştiţi că am dreptate în cele ce spun.

E greşit a-i îndepărta de Împărtăşanie pe credincioşii care se înfrânează. Căsătoria, a doua voie a lui Dumnezeu, şi virtutea înfrânării

– Când un cuplu relativ tânăr se înfrânează, se socoteşte acest lucru drept o ferire de a face copiii? Este acest lucru un păcat?

– Sunt unele cupluri, la o vârstă la care ar mai putea avea copii, dar care s-au gândit să se înfrâneze, iar duhovnicul le spune: „Nu vă mai îngădui să primiţi Sfânta Împărtăşanie fiindcă vă feriţi să aveţi copii!” Dar, dragă părinte, oamenii ăştia se înfrânează, şi în­frâ­narea e o mare virtute!

Cu prilejul ăsta vreau să vă spun că nu e un păcat să întreţii relaţii conjugale, dar nici o virtute! Nu-i un păcat, ci e a doua voie a lui Dumnezeu. De ce? Dumnezeu este în afara timpului şi, ca Dumnezeu, El ştia că omul va cădea – aşa că, pentru a nu se ajunge la pieirea omenirii, l-a făcut de la început bărbat şi femeie. Totuşi voia cea dintâi a lui Dumnezeu pentru om era să ducă o viaţă de înfrânare, o viaţă de feciorie. Vreţi dovezi?

După învierea morţilor, această a doua voie a lui Dumnezeu va face loc voii celei dintâi a lui Dumnezeu, adică fecioria. În privinţa asta Domnul a fost foarte lămurit, zicând că în Împărăţia lui Dumnezeu nu mai e căsătorie (cf. Marcu 12:25, Matei 22:30). Aşa­dar, căsătoria este a doua voie a lui Dumnezeu – de asta S-a dus Hristos la nunta din Cána Galiléii, ca să binecuvânteze a doua voie a lui Dumnezeu. Tot aşa s-a binecuvântat şi mâncarea de carne – voia cea dintâi a lui Dumnezeu nu cuprindea mân­carea de cărnuri pentru oa­meni. Dacă citiţi cu atenţie Sfintele Scripturi, veţi afla că după Noe, după potop, Dumnezeu a bi­ne­cu­vântat consumul de carne de animal, dar acest lucru a rămas totuşi a doua voie a lui Dumnezeu, după înfrânare.

Prin urmare, înfrânarea cuplurilor, chiar şi înfrâ­na­rea parţială, este o virtute; în­frânarea monahală de-o viaţă sau înfrânarea din ca­drul căsătoriei – toate sunt o pregustare a Împărăţiei lui Dum­nezeu, voia cea dintâi a lui Dumnezeu. De aceea înfrânarea e o virtute.

Dacă vă întrebaţi de ce S-a născut Hristos dintr-o fecioară, vă voi răspunde: deoarece căsătoria este un chip al firii căzute! După cum ştiţi, toţi prorocii au fost căsătoriţi, mai puţin Ilie şi Elisei, şi, dacă vreţi, Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost între Vechiul şi Noul Legământ. Aşa că poate vă întrebaţi de ce Hristos nu a fost şi El căsătorit! Simplu, pentru că în Împărăţia lui Dumnezeu nu va mai fi căsătorie, şi Dumnezeu-Cuvântul întrupat este un purtător al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar El n-a exclus să aibă ucenici căsătoriţi – Domnul l-a chemat pe Petru când acesta era deja căsătorit. Să nu credeţi, prin urmare, că a fi căsătorit e o piedică pentru sfinţire şi mântuire.

Aşa că este o virtute dacă sunteţi căsătoriţi şi doriţi amândoi să vă înfrânaţi pentru o vreme. Duhovnicul care v-a zis: „Nu vă îngădui să vă împărtăşiţi pentru că nu mai faceţi copii” crede că rostul principal al căsătoriei este procreaţia sau naşterea de prunci, dar greşeşte. Naşterea de prunci este abia al treilea scop al căsătoriei.

Scopurile căsătoriei

Cel dintâi şi cel mai în­sem­nat scop al căsătoriei este aju­torul reciproc al soţilor spre în­dum­nezeire, întocmai după cum i-a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui (κατ᾿ αὐτόν)” (Facere 2:18); cu alte cuvinte, cineva ca el – o fiinţă omenească, fiindcă Dumnezeu putea face un animal care să-i slujească lui Adam. Dar Scriptura zice κατ᾿ αὐτόν – asta înseamnă cineva asemenea lui Adam, la fel ca Adam. Aşadar, o fiinţă omenească 100%, un ajutor lui Adam. Ajutor pentru ce? Să se mântuiască şi să ajungă la îndumnezeire. Acesta-i cel dintâi scop al căsătoriei.

Ca moştenitori ai firii căzute a lui Adam, al doilea scop al căsătoriei, după cum zic Sfinţii Părinţi, este liniştirea imboldurilor sexuale: să-i ferească pe oameni să cadă în păcatul curviei.

Adesea le sugerez proaspeţilor căsătoriţi şi tuturor cuplurilor să aibă scris deasupra patului, în dormitor, stihul Sfântului Pavel despre adevărata dragoste din capitolul 13 al Întâii Epistole către Corintheni: în elină, „Ἡ ἀγάπη οὐκ ἀσχηµονεῖ,” care s-a tradus: „Dragostea nu se poartă cu necuviinţă”2 (I Corinteni 13:5). Îngăduiţi-mi să vă tâlcuiesc acest cuvânt rostit în bogata limbă grecească: dragostea nu face lucruri urâte! Iar lucrurile urâte sunt comportamentele perverse şi nefireşti – din pricina lor mulţi oameni mă întreabă: „Putem ţine icoane în dormitor?” Socotiţi că Hristos, Maica Domnului, Sfinţii nu vă vor putea vedea dacă aşezaţi icoanele pe peretele exterior, în afara dormitorului, în camera alăturată? Nu-i ăsta oare clasicul comportament de struţ, când struţul îşi ascunde capul în nisip şi crede că atunci nu-l mai vede nimeni? Când oare vom înceta să mai gândim aşa?…

Deci căsătoria nu este defel un păcat, doar că fecioria este mai bună. Fecioria e mai presus pentru că-i o virtute şi e voia cea dintâi a lui Dumnezeu; căsătoria îşi are şi ea locul său, ca a doua voie a lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu a binecuvântat amândouă stările şi ne putem mântui în oricare dintre ele, fără nici o îndoială!

Când ar trebui soţii să se înfrâneze

– Presupunând că amândoi soţii sunt de acord, când trebuie să se înfrâneze?

– Potrivit înţelegerii obişnuite a Bi­se­ri­cii, atunci când postim ne înfrânăm şi de la legături trupeşti. Şi când postim? În miercurile şi vinerile de peste an, şi în toate zilele și pe­ri­oadele de Post.

Postul, aşadar, merge mână în mână cu înfrânarea, având înţelegerea limpede a fap­tu­lui că amândoi soţii trebuie să se în­vo­iască pe deplin. Sfântul Pavel este foarte tranşant în privinţa asta.

În al doilea rând, soţii se înfrânează de co­mun acord în marile praznice creştine, pre­cum Paştile. Acestea nu-s zile de post, dar se cuvine să ne înfrânăm în ele – de Paşti, în toată Săptămâna Luminată, care se socoteşte ca o singură zi; apoi, în toate Duminicile de peste an şi în praznicele Maicii Domnului şi ale Mântuitorului – Boboteaza, Întâmpinarea, Cincizecimea, Schimbarea-la-Faţă, Înălţarea etc., precum şi în zilele de prăznuire ale sfin­ţi­lor mari. Aceste zile se cinstesc de către cu­plurile creştine ortodoxe prin înfrânare, mers la biserică şi rugăciune.

De asemenea, e foarte bine să vă înfrânaţi în noaptea dinainte de a merge la biserică, în­deo­sebi în zilele de prăznuire ale sfinţilor, mai ales sâmbătă noapte, pentru a vă pregăti cum se cuvine pentru Liturghia de Duminică.

Asta nu înseamnă că Duminică după-amiază vom înceta înfrânarea, bineînţeles că nu! Din păcate, aceste lucruri nu se mai învaţă, şi mulţi sunt tare nedumeriţi în privinţa asta – nu se folosesc de disciplina tămăduitoare a Bi­s­ericii noastre şi nu se bucură niciodată de a­­de­vărata libertate duhovnicească în Hristos! n

Traducere de Radu Hagiu

Material aparut in nr 26 al revistei Familia Ortodoxa

Contact Form Powered By : XYZScripts.com