Header image

Ortodoxia și critica normalității

11:02, miercuri, 15 iulie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , ,

Bruce Foltz, de la Eckerd College, Universitatea de Stat Pennsylvania, Florida, face parte din grupul unor importanți profesori universitari de filosofie din SUA convertiți la ortodoxie. A vizitat Mănăstirea Putna în 2014 și 2015. Considerăm potrivită prezentarea pe care editorul volumului „Întoarcerea spre răsărit: filosofii contemporani și vechea credință creștină” o face autorilor care își mărturisesc credința, între care și profesorul Foltz – Serafim după numele de botez: „au o dorință de a se adânci în autentica și iubitoarea comuniune cu Dumnezeul cel viu, cu poporul lui Dumnezeu și cu întreaga creație a lui Dumnezeu”.

În Europa Occidentală și sfera sa de influență, noțiunea de „normalitate” este asediată din mai multe direcții, în special în rândul tinerilor.

În primul rând, se aduce în discuție vechea problemă a ipocriziei. Nu trebuie să știi multe despre comportamentul uman pentru a vedea, cum spune zicala, că oamenii „nu fac ceea ce învață pe alții”. Normele care sunt predate tinerilor acasă sau la școală nu sunt respectate de înșiși cei care le predau. Această critică a normelor a fost expusă foarte bine în Republica lui Platon, marele dialog în care doi tineri se plâng că, în timp ce dreptatea, sau am putea spune noi, virtutea, este lăudată în public, lucrurile nu sunt așa în spatele ușilor închise, unde adulții se plâng că le e greu să facă ceea ce e drept și chiar spun că e mai bine să ignori dreptatea dacă nu poți fi tras la răspundere. Aici, normalitatea e văzută ca o fațadă pentru a apărea bine în ochii oamenilor, fațadă care adesea ascunde adevăratele fapte și intenții. Este superficială și înșelătoare, o mască. Desigur, trebuie să ne întrebăm dacă o societate poate supraviețui atunci când membrii ei nu cred cu adevărat în normele ei, dacă fiecare crede, în ascuns, că e mai bine să pari altruist și preocupat de soarta oamenilor, în timp ce, în realitate, îți urmezi propriile scopuri și interese egoiste.

În al doilea rând, există și o critică a normalității de dată mai recentă, inaugurată de multe figuri boeme sau de avangardă ale secolului al XIX-lea european și care a culminat cu filosoful german Nietzsche. Această critică afirmă că însăși ideea de normalitate este pentru cei slabi și pentru sclavi, pentru oamenii de rând, care nu au destulă creativitate pentru a trăi o viață originală și independentă. Aceasta a avut ecouri târzii, și mai puțin nobile, în jargonul contra-cultural al anilor 1960, în care oamenii care păreau normali erau ridiculizați ca fiind „rigizi” sau „obtuzi”. În cel mai bun caz, acest punct de vedere are meritul de a realiza că normele care sunt predate tinerilor nu sunt deloc înalte. Adică, în raport cu prima critică, normalitatea promovată public nu este prea înaltă ci, din contră, prea joasă, un set minim de norme în loc de standarde adevărate pentru excelență. În cel mai rău caz, încurajează un comportament bizar și distructiv. Căci dacă oamenii sunt liberi să creeze norme „mai înalte” sau „mai autentice”, atunci ce ar putea împiedica posibilitatea ca multe – dacă nu chiar majoritatea – dintre aceste norme noi și neverificate să aibă efecte catastrofale atunci când sunt puse în aplicare? (Pentru cei interesați, romanul Demonii al lui Dostoievski este un exemplu despre cum idei aparent nobile, utopice, au efecte dezastroase, cu adevărat demonice, atunci când sunt puse în aplicare de tineri „idealiști”.)

În sfârșit, mai este și o critică a normalității care afirmă că toate normele nu sunt decât creații omenești, în funcție de societatea care le adoptă. În loc să caute ceva mai înalt, această critică justifică orice tip de comportament rău ca fiind propriu unui grup sau altuia, cu consecința că, din moment ce nimeni nu e mai bun ca altul, trebuie doar să încercăm să înțelegem acțiunile și motivele altora, fără a le judeca. Acest punct de vedere este adoptat de știința comportamentală și de mulți dintre cei care promovează un „multiculturalism” care vede în orice încercare de a promova norme comune o nedreptate și o tiranie. Dar poate vreo societate să supraviețuiască (sau să funcționeze normal) fără un set de norme comune, fără o idee despre ce tip de viață constituie norma pentru membrii ei?

Trebuie subliniat că, deși toate aceste critici subminează în mod periculos normele pe care trebuie să se bazeze orice societate, fiecare conține un sâmbure de adevăr. Și este unul dintre punctele forte ale Ortodoxiei că asumă fiecare dintre aceste adevăruri parțiale chiar cu mai multă vigoare decât o fac acești critici ai normalității, în același timp punându-le într-un context care nu numai că face posibilă existența în comun, ci, în măsura în care Ortodoxia este îmbrățișată și trăită, arată adevăratul potențial al comuniunii umane în cadrul celei mai autentice și înfloritoare comunități, pe care Părinții au numit-o ecclesia – Biserica.

Ca răspuns la prima critică, Ortodoxia subliniază de la bun început că trăim într‑o lume căzută, o lume în care nu se trăiește nici măcar la cele mai joase standarde pe care societatea umană le adoptă – o lume în care ipocrizia este omniprezentă. Spre deosebire de Creștinismul Apusean, care, sub influența lui Toma de Aquino, crede într-un tărâm al „legii naturale” pe care rațiunea îl poate descoperi de una singură, tărâm la care virtutea „naturală” poate adera fără niciun ajutor de sus, creștinii ortodocși știu că fără Hristos nu putem face nimic, că până și cele mai bune strădanii ale noastre de a ne dezbăra de egoism, de exemplu, sunt găunoase și nesincere. Filosoful german Immanuel Kant susținea chiar că, dacă ne examinăm foarte atent motivațiile, se va dovedi foarte puțin probabil să fi făcut vreodată în viață o faptă realmente altruistă, care să nu aibă o urmă de egoism în ea. Această incapacitate de a ne conforma „Legii” este o temă recurentă în Noul Testament, mai ales în Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Și în loc de „Lege” putem pune orice norme promovate într-o societate.

În ceea ce privește cea de a doua critică, Ortodoxia arată cum, cu ajutorul harului dumnezeiesc, nu numai că putem respecta legea – și aceasta chiar în spiritul, nu doar în litera ei –, ci putem să o depășim cu mult. Și aceasta deoarece faptele făcute din iubire autentică, acea iubire de care suntem capabili numai când Duhul lui Dumnezeu Se sălășluiește în noi, depășesc cu mult normele convenționale, pe care le arată ca fiind rudimentare și mediocre. Din nefericire, Occidentul a pierdut viziunea aceasta a unui tip de moralitate mai înalt și în multe aspecte a redus creștinismul însuși la o moralitate foarte convențională. Însă în Răsăritul Ortodox se păstrează încă norma deplină descoperită Bisericii primare, care se regăsește în idealul theōsis, de a deveni una cu Dumnezeu: literal, a fi „îndumnezeit”. Cu adevărat, aceasta este o normă mai înaltă decât tot ce a putut descoperi vreodată lumea, o normă pe care creștinismul occidental nu poate visa să o atingă, chiar dacă ar auzi de ea. Căci, fără exemplul viu al cuvioșilor monahi și monahii, care-și petrec viața în post și rugăciune, în privegheri și luptă ascetică – o realitate care lipsește în Occident –, unde am putea găsi asemenea exemple de bunătate supra-umană? Nietzsche a atacat moralitatea convențională ca „umană, mult prea umană”. Însă ar fi trebuit să spună „nici măcar aproape de a fi umană”, căci, așa cum arată Ortodoxia, adevăratele norme pentru oameni, singura normalitate pe care ar trebui să o acceptăm, este viața în Hristos, o viață care iradiază bunătatea nemaipomenită și sfințenia deplină a lui Hristos Însuși.

În sfârșit, în legătură cu cea de a treia critică, în mijlocul relativismului etic și cultural, Ortodoxia ne dă adevăratele puncte cardinale, reperele pentru acest set de norme înalte. Da, entitățile și sub-entitățile sociale au norme diferite. Dar nu, ele nu sunt egale. Unele lucruri care sunt predate ca norme în anumite timpuri și locuri sunt mai degrabă distorsionări și deformări ale naturii umane. Trăim într-o lume căzută. Unele dintre aceste norme sunt mai aproape de viața dumnezeiască la care suntem chemați să fim părtași. Dar, în afara Bisericii, niciunele nu sunt cu adevărat pe măsura slăvitei viețuiri pe care Hristos ne-a arătat-o și ne-a făcut-o accesibilă.

Unele norme sociale sunt mai bune, altele mai rele, dar, în afara Sfintei Biserici Ortodoxe – Însuși Trupul lui Hristos pe Pământ –, într-adevăr, nu există niciun criteriu de judecată (după cum insistă și relativiștii). Și totuși, trebuie să judecăm, iar Ortodoxia ne arată cum: să nu judecăm oamenii, ci normele și pretențiile de normalitate. Este trist că Occidentul renunță la această sarcină măreață și, astfel, pierde din vedere însăși esența umanității, înseși rădăcinile firii noastre umane, care tânjește după Dumnezeu și dorește să fie aproape de El și, prin urmare, ca El. Este sarcina Răsăritului Ortodox de a continua această mare și sfântă misiune de a ține aprinsă flacăra adevăratei normalități pentru o umanitate care a pierdut nădejdea de a o mai găsi, care tânjește după ea fără să-și dea seama.

Prof. Bruce (Seraphim) Foltz,

Cuvinte către tineri 2015, editat de Mănăstirea Putna

403574121

Contact Form Powered By : XYZScripts.com