Header image

Păcătuim constant, fără ruşine sau durere

13:30, joi, 23 iulie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

La sfârşitul unei singure zile, poate vreunul dintre noi să spună că a împlinit tot ceea ce a avut de împlinit, că şi-a pus în lucrare toate capacităţile, că gândurile şi sentimentele sale au fost ireproşabile, că nu a neglijat niciuna din îndeletnicirile pe care putea şi trebuia să le săvârşească şi că niciuna dintre aceste făptuiri nu a fost pătată de vreo nedesăvârşire? Cine poate spune că gândurile sale nu au fost confuze, că inima nu i s-a posomorât, că voinţa nu i s-a clătinat, că năzuinţele şi purtarea sa nu i-au fost întinate de vreo nevrednicie?

Dacă cineva vine să se spovedească şi spune: „Nu ştiu ce să spun”, acesta înseamnă că n-a cugetat niciodată la ceea ce ar fi putut – şi, în consecinţă, la cum ar fi trebuit – să fie şi că se mulţumeşte doar să se compare cu ceea ce fusese el însuşi înainte sau cu alţii tot atât de răi ca şi el.
Când spunem că venim an după an pentru a repeta mereu aceleaşi lucruri, aceasta dovedeşte că nu am încercat niciodată vreun sentiment de ruşine sau de durere şi că am acceptat starea noastră de păcătoşenie cu o desăvârşită indiferenţă. „În fine, eu mint, dar toată lumea minte! Sunt pricină de scandal, dar toată lumea este pricină de scandal! Îl uit pe Dumnezeu, dar cum să-mi amintesc de El? Trec mai departe prin faţa celor ce au nevoie de mine: Vedeţi, nu te poţi opri în faţa fiecărui om!” Şi aşa mai departe… Dacă am putea vedea măcar o dată – aşa cum vede Dumnezeu – consecinţele faptelor noastre sau ale nelucrării noastre; dacă am putea vedea cum un cuvânt spus sau nespus, o faptă împlinită sau neîmplinită pot naşte consecinţe în viaţa aproapelui! Dacă am vedea în ce măsură un cuvânt poate să fie hotărâtor pentru destinul unui om sau un serviciu făcut la timp pentru destinul altuia…

Iar dacă dovedim o asemenea indiferenţă faţă de noi înşine, e de la sine înţeles că vom dovedi o indiferenţă şi mai mare faţă de aproapele; ceea ce i se întâmplă ne lasă cu totul reci şi indiferenţi. Iată de ce venim să mărturisim aceleaşi lucruri, din moment ce nu am remarcat nici măcar o singură dată că ele fac din noi nişte monştri şi că încetăm să mai fim asemănarea lui Dumnezeu, acest chip pecetluit în adâncurile fiinţei noastre. Acest chip ne-a fost într-un anume fel încredinţat, iar noi clipă de clipă l-am distrus, l-am înnegrit, l-am profanat, fie prin negrijă, fie prin răutate, nu atât dintr-o pătimaşă răutate, cât dintr-o răutate mediocră, nesemnificativă.

Păcate mari sau păcate mici?

Auzim câteodată zicându-se: „Nu reuşesc să mă smulg din legătura păcatelor! Dacă aş fi săvârşit un păcat mare, poate aş fi fost zguduit; pe când aşa, toată mulţimea păcatelor mele nu apasă asupra mea mai mult decât un strat subţire de praf.” Ne obişnuim cu ele, aşa cum ne obişnuim să vieţuim în dezordinea apartamentului nostru… Nu ne dăm seama că uneori e mai greu să ne slobozim de un oarecare număr de păcate mărunte decât de un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate să ne zguduie într-atât încât, în ciuda incapacităţii noastre de a rămâne treji, el să ne trezească. Cât despre păcatele de zi cu zi… În viaţa unui nebun pentru Hristos, Alexie, din gubernia Voronej din Rusia, se povesteşte cum acesta a primit vizita a două femei. Prima avea conştiinţa tulburată de un păcat groaznic pe care îl săvârşise, cealaltă nu făcea decât să se văicărească: „Sunt o păcătoasă ca toată lumea. Ştiţi, părinte, e cu neputinţă să trăieşti fără a păcătui!” El le-a arătat concret semnificaţia afirmaţiilor lor, trimiţându-le pe câmp.

Celei ce săvârşise acel singur păcat care o copleşea, îi porunci să meargă să caute piatra cea mai mare pe care o putea ridica şi să i-o aducă. Celei de-a doua îi porunci să adune în şorţul său atâtea pietricele câte putea să strângă. Atunci când s-au întors, el le-a cerut să ducă pietrele înapoi şi să le aşeze exact în locul din care le luaseră. Prima a mers de-a dreptul la locul de unde luase piatra, a cărei urmă era încă vizibilă pe sol, a pus-o la locul ei şi s-a întors. Cealaltă a rătăcit îndelung, fără a-şi putea aminti unde găsise toate acele pietricele pe care le adunase. Acest nebun pentru Hristos a arătat că nu trebuie să tratăm cu dispreţ ceea ce pare nesemnificativ, dar de care nicio putere din lume n-ar putea să ne slobozească.

Ar trebui să cugetăm la toate acestea. Pe de-o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu dăm atenţie micilor păcate, ne va fi imposibil să ne dezbărăm de ele. Pe de altă parte fiindcă odată înrădăcinat obiceiul de a nesocoti micile greşeli, negrija devine o a doua natură şi vom păcătui din ce în ce mai mult, ajungând astfel treptat să desfigurăm, să ruinăm, să distrugem şi să profanăm chipul lui Dumnezeu din noi.

Extras din Taina iertării, taina tămăduirii, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura: Reintregirea 2010
654-600x399

Contact Form Powered By : XYZScripts.com