Header image

Pagina copiilor – Nici lauda cea meritată nu-i bună

Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.

Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.

Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.

De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…

La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea.
Aceasta, cu încetul, m-a obişnuit cu laudele în aşa fel, încât nu mai puteam fără ele. Îmi ajunseseră laudele ca un fel de plată pe care o ceream aproape cu neruşinarea cu care Ionel scrisese mamei biletul lui de socoteli.
Pentru o treabă de nimica pe care o făceam, aş fi aşteptat să mă laude toată lumea o zi întreagă.

– Lasă-mă cu laudele tale, îmi zise într-o zi bunica, supărată. Nu ţi-e ruşine să aştepţi mereu atâtea laude? Dacă mi-ai adus câteva lemne pentru sobă, să-ţi fac chiar ţie mâncarea, te tot lauzi atâta, că uneori îmi vine mai bine să mă duc eu să mi le aduc, decât să tot aud că te lauzi.
Când îţi faci numai datoria ta, este o ruşine să mai aştepţi şi laude.

Un om cinstit s-ar supăra dacă l-ai lăuda pentru că este cinstit. Ar spune: Dar oare nu este asta ceva normal? Nu este asta o datorie pentru fiecare om?
Tu eşti acum ca pisica cea lăudăroasă!

Eu eram şi ruşinat, şi supărat. Totuşi, dorind să aflu ce a fost cu pisica aia, am întrebat:
– Cum a fost cu pisica aia?
– Păi, era odată un om care avea casa plină de şoareci. Dacă a văzut el asta, şi-a adus de undeva o pisică, gândin­du-se: „Pisica asta o să-mi prindă toţi şoarecii, căci doar asta este datoria ei, că de-aia este pisică“. Dar pisica era o leneşă şi o lăudăroasă. Îi plăcea să aibă mâncare de-a gata. Să stea lângă sobă la căldură, să se linguşească pe lângă om şi să miaune.
Dacă îi prindea omului câteodată vreun şoarece, îi tot mie­una în cap o săptămână, ca şi cum ar fi zis: Vezi ce mare lucru am făcut eu? Vezi ce harnică pisică sunt? Vezi ce mare bine ţi-am făcut?

Până când o­mul, supărat oda­tă de atâtea mior­lăituri, şi-a pierdut răbdarea şi, apucând-o pe pisică de coadă, a aruncat-o cât colo peste gard, zicând amărât:
– Na, du-te de la casa mea! Am să-mi prind singur şoarecii mei. M-ai înnebunit cu miorlăiturile tale!…

Şi bunica tăcu, prefăcându-se că nu mă vede cum roşisem de ruşine şi cum mă supărasem, înţelegând ce voia ea să-mi spună cu asta.

Un timp nu zise nimic nici bunica şi nu zisei nici eu.

Prefăcându-se că nu înţelege starea mea, bunica, bucuroasă de lecţia pe care mi-o dăduse, zise mai departe:
– Dar nu numai omul cu pisica lăudăroasă a păţit aşa. Tot aşa a păţit şi omul cu soba cea umflată.

Deşi nu-mi trecuse încă nici ruşinea, nici supărarea, totuşi întrebai:
– Cu ce sobă umflată?
– Cu soba aia umflată. Căci toţi lăudăroşii sunt nişte umflaţi de mândrie, ca nişte sobe sparte. Toţi lăudăroşii se umflă de mândrie când le spui ce vor ei sau se bosumflă de mânie, când le spui ce n-ar vrea.

Lângă omul cel cu pisica lăudăroasă, locuia un vecin care avea o sobă umflată, care îi scotea câte o casă de fum ori de câte ori îi gătea câte un strop de ciorbă.

Când vecinul cu pisica ieşea afară cu urechile ţiuindu-i de miorlăituri, îl vedea şi pe vecinul cu soba ieşind afară cu ochii înroşiţi de fum.

Odată, omul cu soba îi zise vecinului său:
– Nu ştiu, vecine, ce să mai fac cu soba asta. Pentru un fleac de ciorbă, îmi umple o lume de fum.
– Fă şi tu cu soba ta cea umflată, zise vecinul, cum am făcut eu cu pisica mea cea lăudăroasă…

De data asta, bunica se uită drept în ochii mei şi îmi zise:
– Cele ce ţi-am spus eu sunt nişte întâmplări oarecum de râs, dar bine faci tu că nu râzi acum. Fiindcă înţelesul lor trebuie să-ţi folosească ţie spre bine toată viaţa ta, căci starea celor lăudăroşi şi umflaţi nu este de râs, ci de plâns. Când omul ajunge robit de patima mândriei şi a laudelor, este un nenorocit şi a ajuns în cursa diavolului.

Oamenii mândri şi lăudăroşi sunt printre cei osândiţi de Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu şi ei merg sigur la pedeapsa şi osânda veşnică.

Omul lăudăros este şi trufaş, şi linguşitor. Tot ce face el, face numai ca să fie lăudat şi răsplătit, ca fariseii cei făţarnici. Iar dacă cineva nu-l laudă sau îl mustră pentru făţărnicia sa, el începe să-l urască pe cel ce-i spune bine şi să caute răzbunarea împotriva lui.

Aceste lucruri duc la focul veşnic pe oricine le săvârşeşte.
Apoi bunica, cu un glas mişcat, îmi zise:
– Numai naşterea din nou, pe care o face în inima omului Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, îl poate schimba pe oricine din om lumesc şi lăudăros, într-un om duhovnicesc şi smerit.

De aceea, şi tu trebuie să-ţi predai inima ta Domnului Iisus, ca El să ţi-o schimbe. Să-ţi scoată din inimă lăudăroşia şi să-ţi pună în locul ei smerenie şi bunul-simţ care mai degrabă renunţă decât cere.

Să ştii tu şi să ţii minte adevărul şi înţelepciunea asta: chiar când este meritată, lauda tot nu-i bună. Căci ea te deprinde cu obiceiul de a te mândri. Şi de a-ţi închipui că tu, prin puterea ta, ai făcut ceva, iar nu Domnul, prin ajutorul Lui, Care, dacă nu te-ar fi sprijinit, n-ai fi putut face nimic.

Văzându-mă că tot nu-mi trecuse de tot supărarea, bunica mă luă de mână şi-mi zise:
– Vino să ne rugăm Domnului!

Am intrat amândoi în casă şi acolo ne-am aşezat pe genunchi, lângă fereastra care da în grădină şi pe care venea de afară un plăcut miros de busuioc.

Bunica se ruga rar, iar eu şopteam după ea:

Tatăl nostru, Care eşti în Cer, sfinţeas­că-Se Numele Tău…
Tu, Care ai făcut cerurile şi pământul şi nu Te-ai lăudat cu lucrările Tale nemărginite şi veşnice, Tu, Care ai făcut cele văzute şi cele nevăzute, Soarele, Luna şi stelele de sus, mările şi munţii cei mari de jos, pomii şi florile, oamenii şi lucrurile – ­­şi nu Te-ai lăudat cu nici unele din lucrările Tale cele minunate şi felurite, Tu, Care Îţi arăţi Înţelepciunea, Puterea şi Bunătatea faţă de toţi şi de toate acestea în fiecare clipă fără să Te lauzi vreo­ dată cu tot ce faci Tu, fii binecuvântat în vecii vecilor!
Te rugăm, îndură-Te de noi, care, pentru orice lucru, oricât de mic şi de nimic, aşteptăm laudă şi aşteptăm răsplată.

Te rugăm, fă, Doamne, în viaţa noastră şi în inima noastră schimbarea cea mare care, din nişte credincioşi fireşti, să ne facă nişte credincioşi duhovniceşti. Şi din nişte suflete mândre, să ne facă nişte suflete smerite cu adevărat. Care să nu se laude, să nu se umfle de mândrie, să nu se poarte necuviincios. Ci în tăcere să-Ţi mulţumească Ţie şi să Te laude numai pe Tine pentru toate.
Căci toate vin numai de la Tine, prin puterea Ta şi prin harul Tău. Numai Tu ne dai priceperea, ajutorul şi condiţiile să putem face binele. Singură voinţa de a-l face vine de la noi. Dar numai cu ea, fără ajutorul Tău, n-am putea face nimic.
De aceea, toată slava şi lauda se cuvin numai Ţie. Acum şi în vecii vecilor. Amin.

O, ce mult am învăţat atunci din lecţia pe care mi-a dat-o bunica mea credincioasă! Căci cu ispita laudei am avut de luptat multă vreme în viaţa mea până ce am înlăturat-o – dar încă tot nu de tot.

Însă Domnul Iisus îmi va ajuta s-o birui odată pe deplin.

Traian Dorz, din «Ţara minunată»

proud-kid-art

Contact Form Powered By : XYZScripts.com