Header image

Părintele Arsenie Boca: ,,Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viața pământească,,

Suferința
Să nu uităm că una e lupta şi suferinta omului mărturisit şi alta e suferinta omului nemărturisit.
Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovătia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic, – asta-i uşurează răbdarea încercărilor; celălalt nu ascultă de nimeni, ceea ce-i face îndreptarea cu neputintă.
Cunoştinta cea din pătanie, sau învătăturile din durere – singura cale care poate învăta ceva pe oameni.
E bine să luăm aminte însăşi mărturia proorocului David – „Mărturisi-voi Domnului fărădelegea mea! Şi îndată ai ridicat pedeapsa păcatului meu” (Psalmul 31, 6) –, precum că îndată după mărturisire Dumnezeu ridică pedeapsa păcatului; totuşi înduri încercări şi de multe ori ani de zile în şir.
Să fim înteleşi: încercările acestea nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu.
Că le simtim ca suferinte?
De nu le-am simti ca atare, n-am învăta nimic.
Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul întelepciunii; iar din odihnă, până acuma încă n-a ieşit ceva de folos.
Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinte, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferintă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferintă putem ridica de pe el.
Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.
Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni.
E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.
Fără libertate şi fără har, nici o suferintă nu plăteşte nimic, cu atât mai putin suferinta din iad.
Suferinta aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. Dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină.
Suferinta şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.
Durerea nu e obiect sănătos de meditatie.
De durere trebuie să scapi, să o depăşeşti, să fii deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în vîrtejul ei şi te închide dinspre toată lumea şi dinspre orice lume. E parcă o prelungire a iadului după tine. Cu cît orizontul tău e mai îngust şi mai îngustat de durere, cu atât neliştea ta e mai mare şi poate să fie mai mare ca în toată lumea.
SUFLETUL
Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viata cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viata aceasta vremelnică.
Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viata aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi săturăm de ea.
Şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria – iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd.
Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiti că încă n-ai ieşit cu totul din împărătia ispitelor.
Sufletul care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu – sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.
Viata şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, Care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine.
Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi, după cuvântul Domnului, care zice: „Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viata veşnică” (Ioan 12, 25).   Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la putini se întâmplă, de una să ne tinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie tintuită „aici” dragostea noastră.
Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de tărână a trupului în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu.
Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu.
Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte (Apocalipsă).
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viată, fie de moarte.
Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinta şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea l-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât Împărătia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu împărătia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viata pământească.
Sufletul, amăgit de convietuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărtirea sa din robia uneltei sale.
Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească.
O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea sufletului. Această consimtire însă înnegreşte sau spurcă fată sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii.
După încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcati din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-l muncesc cel putin tot atâta cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.
Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viata pământească.
Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un betiv, un curvar, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinta îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zădărnicia suferintei sale.
Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră.
Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minții.
Oare în Templul sufletului nostru se va găsi vreun copil sau măcar vreun orb să-L primească pe Iisus?  Aspiratia sufletului după realizarea desăvârşirii sale, asta este toată istoria omului.
Părintele Arsenie Boca, O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Editura Teognost, 2002

Contact Form Powered By : XYZScripts.com