Header image

Părintele Avacum şi Simbolul Credinței (“Nesfinţii sfinţi”)

Într-o vară, unul din cei mai bătrâni monahi de la Pecerska, paznicul Avacum, a anunțat în trapeză, după rugăciunile de seară, că nu va mai lăsa să intre în mănăstire neortodocși. Gata! Umblau prin mănăstire ba doamne (turiste) machiate, de mână cu bărbați atei, care duhneau de la o poștă a tutun, ba comuniști cu baptiști, ba ecumeniști proaspăt apăruți, ba musulmani la braț cu jidani. Trebuie pus capăt la toate acestea!
Obștea nu a luat în seamă bodogăneala bătrânului, totuși cineva a întrebat:

 – Dar cum îți dai seama dacă cel care vine este ortodox sau nu?

–      Avacum a căzut serios pe gânduri. Dar nu pentru mult timp.

– Păi, iată cum: cine va ști să spună Simbolul credinței, pe acela îl las să intre. Iar cine nu, să se plimbe dincolo de porți, nu are ce face în mănăstire!

Toți au râs de cuvintele lui și le-au uitat. Dar în dimineața următoare, când monahii s-au împrăștiat după slujbă pe la ascultări, cu uimire au băgat de seamă că în mănăstire era neobișnuit de pustiu. Pelerinii binecredincioși pășeau agale și se închinau în biserici. Bătrânelele obișnuite se apropiau să ia binecuvântare. Călătorii cu bocceluțe, care abia sosiseră, se odihneau după Sfânta Liturghie. Un nebun alerga de jur-împrejurul fântânii. Iar grupurile de turiști obișnuite, plictisitoare, dispăruseră undeva, nu se știa unde. Doar erau în Sfânta Rusie! Se părea că, într-adevăr, părintele Avacum făcuse pe grozavul și își ținea cuvântul.

Și așa era. Dis-de-dimineață, intrând în serviciu la porțile mănăstirii, părintele Avacum începuse să ceară oricui intra să rostească Simbolul credinței niceo-constantinopolitan, alcătuit de Sfinții Părinți la primele două Sinoade Ecumenice, în secolul al IV-lea. Calculul era genial, dar simplu: orice ortodox îmbisericit șita perfect, pe de rost, textul acesta.

De la cinci și jumătate până la ora zece dimineața, nimeni din cei care veniseră la mănăstire nu au avut probleme cu Simbolul credinței. Însă, după ora zece a venit din Pskov primul autobuz cu turiști. Și, se înțelege, niciunul dintre turiștii sovietici nu au putut trece examenul lui Avacum. Cu toții înjurau și amenințau, stând în fața porților închise bine. Dar pentru bătrânul soldat Avacum, care terminase războiul lângă Budapesta, acele amenințări erau pur și simplu demne de luat în râs.

A mai venit un autobuz. Iar în urma lui au sosit turiști străini… Către miezul zilei, la porțile mănăstirii se strânseseră o mulțime uriașă, plină de indignare. Acea mulțime a văzut-o puțin prin geamul mașinii sale de culoare neagră marca Volga principalul supraveghetor al întregii vieți bisericești din Pskov, delegatul pe problemele religiei pentru regiunea Pskov, Nicolae Alexandrovici Iudin, care venise la mănăstire să ia masa cu părintele egumen.

În mănăstire, numele de familie al delegatului toți îl pronunțau accentuat, ca și cum ar fi venit de la „Iuda”. Și nu pentru că acest delegat era mai rău decât ceilalți. Pur și simplu, orice supraveghetor al vieții bisericești era un simbol în sine al robirii exterioare a Bisericii. La drept vorbind, trebuie să spunem că Nicolae Alexandrovici era un om destul de bun la suflet, care lucra de mulți ani în cadrul organelor de stat, dar nu se înrăise din pricina puterii. Totuși, el era stăpânul și conducătorul care dirija toate drepturile și soarta tuturor slujitorilor bisericești care treceau prin biroul lui.

Pe orice preot îl putea lipsi, după aprecierea lui, de așa-numita „înregistrare” și preotul nu mai avea dreptul de a sluji în biserică. Și acest lucru încă era foarte puțin. Ura delegatului se putea termina pentru părintele cu pricina în mod foarte liniștit, (în cel mai bun caz) prin adunarea tuturor acelor neplăceri pe care angajatul activ al KGB-ului avea posibilitatea de a le imputa celui pe care îl considera primejdios pentru orânduirea sovietică. De aceea, toți egumenii, nemaivorbind de preoții de rând, veneau la biroul delegatului la primul apel.
Toți, înafară de arhimandritul Gavriil. El era singurul la care, dacă trebuia să rezolve o problemă, Iudin venea personal. Și de ce se întâmpla așa? Cred că egumenul știa să se impună. Și mai mult, părintele Gavriil era un egumen puternic și independent. Și foarte aspru: dacă hotăra ceva, întotdeauna reușea să ducă la bun sfârșit hotărârea sa.

E adevărat, unii din răutate presupuneau că delegatul Iudin venea la mănăstire „pe aripile vântului”, pentru că egumenul avea funcție mai înaltă. Dar acest lucru îl spuneau doar gurile rele. Era clar că în vremurile acelea grele egumenii și preoții parohi nu puteau să nu aibă legături cu reprezentanții puterii de stat.

Văzând dezordinea aceea revoltătoare în „gospodăria” sa, Nicolae Alexandrovici Iudin a ieșit îndată din mașină. Lămurindu-se repede în privința a tot ceea ce se întâmplase, hotărât, și-a croit drum prin mulțime către poarta mănăstirii și a început să bată tare cu pumnul în scândura veche de stejar, îmbrăcată în fier.

 – Cine este acolo?! Deschide imediat!

 – Spune Simbolul Credinței! A răsunat din spatele porților glasul sever al monahului Avacum.

– Ce?! Nu-și credea urechilor delegatul. Care simbol al credinței? Deschide, îți spun.

– Spune Simbolul credinței! a răsunat tot atât de ferm din partea cealaltă.

– Iar lui Nicolae Alexandrovici, de atâta tulburare, i s-a tăiat răsuflarea:

– Dar cine ești tu?! Și cum îți permiți una ca asta? Eu sunt delegatul Iudin!

– Deschide imediat, altfel îți va părea rău!!!

– Spune Simbolul credinței!

Și acest dialog sublim a continuat zece minute.

În cele din urmă, uitându-se la ceas, delegatul a capitulat:

– Deschide, te rog! Am întârziat deja un sfert de oră la egumenul vostru. Îți închipui cum mă va întâmpina acum?

În spatele porților s-a făcut o pauză. Se părea că părintele Avacum își închipuia ce îl aștepta pe acel nefericit.

– Da, o să iasă rău… a oftat cu înțelegere. Dar imediat a repetat neînduplecat:

– Spune Simbolul credinței!

– Dar nu știu acest simbol al vostru! a început să implore delegatul. Ce mai e și ăsta?

Părintele Avacum a căzut iar serios pe gânduri și, în cele din urmă, a hotărât:

– Ei bine, așa să fie. Repetă după mine.

Și din spatele porților au răsunat cuvintele cele atât de vechi și pline de solemnitate ale Simbolului niceo-constantinopolitan.

– „Cred!”, a glăsuit Avacum.

– „Cred!…” a pronunțat delegatul, uitându-se deprimat la turiști.

 – „Într-unul Dumnezeu…” a continuat solemn Avacum.

– „Într-unul Dumnezeu…” a repetat Iudin ca și cum ar fi fost condamnat la moarte.

– „Tatăl Atotțiitorul!”

– „Tatăl Atotțiitorul!”

– „Făcătorul cerului și al pământului!”

– „Făcătorul… cerului și al pământului!”

Iar după ce delegatul Sovietului pe probleme de religie pentru regiunea Pskov a mărturisit în public ultima dogmă, cuprinsă în înalta rugăciune: Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie. Amin”, porțile s-au deschis și l-au lăsat pe funcționar să intre în curtea mănăstirii.

Devorându-l cu privirea pe inchizitorul său și înjurându-l printre dinți, delegatul a fugit degrabă către corpul de clădiri al egumenului, unde părintele egumen l-a întâmpinat foarte supărat.

– Ce s-a întâmplat, Nicolae Alexandrovici de ați întârziat? Vă aștept deja de jumătate de ceas! i-a reproșat el nemulțumit oaspetelui.

– Dar nu-i vorba de mine! s-a repezit să atace delegatul. Naiba știe ce mai este aici la voi! Ați pus un om bolnav psihic la poartă. Nu lasă pe nimeni înăuntru, cere de la toți să spună un oarecare Simbol al Credinței! Acolo, pe platou, sunt autobuze, turiști! Străini! Închipuiți-vă ce scandal va începe acum!

Și egumenul a început să se agite. L-a trimis îndată pe părintele econom să ia seama să facă ordine, iar pe Avacum să-l aducă imediat la el în cabinet, pentru o răfuială.

Când părintele Avacum a intrat în sala de mese, datorită eforturilor părintelui egumen și, de asemenea, a bucatelor copioase și a coniacului franțuzesc, delegatul era ceva mai liniștit.

Văzându-l pe paznic părintele egumen s-a ridicat mânios din fotoliu:

– Ce ai făcut tu acolo?! Fără binecuvântare, de capul tău faci ordine în mănăstire?

Iar samavolnicia este cu adevărat un păcat greu pentru monah. Aici părintele egumen avea perfectă dreptate. Și Avacum și-a înțeles îndată păcatul. A pășit hotărât spre masă și s-a aruncat la picioarele Părintelui Gavriil.

– Sunt vinovat! Iartă-mă, părinte egumen!

– Cară-te afară, samavolnicule! a început să tune asupra lui egumenul și chiar l-a împins pe Avacum cu cizma.

Delegatul cel răzbunător era victorios. După ce el a plecat, egumenul l-a chemat iarăși la sine pe Avacum. Iar acela, îndată ce a intrat, s-a prăbușit la picioarele lui.

Dar părintele egumen nu-l chemase nicidecum pentru mustrări.

– Ei bine, bravo! Dar să ai grijă! a spus cu blândețe părintele Gavriil și i-a strecurat lui Avacum o sticlă de „Napoleon”.

Și în seara aceea Avacum și încă câțiva monahi bătrâni, foști soldați, au încercat cu plăcere renumitul coniac al egumenului.

Extras din Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 256-259

,

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com