Părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor – De Ziua Îngerului

Gînditor, cu fire argintii în pleată, și aplecat adînc către sine, așa l-am găsit în toamna aceasta pe părintele Irinarh, starețul Țigăneștilor.

Și așa îl văd și astăzi, de ziua ingerului său păzitor, în miez de iarnă. Așezat pe aceiași bancă, cu aceiași borsetă în palme și cu aceleași frămîntări în cuget. S-o fi gîndit probabil cum și cu ce mijloace va scoate din iarnă Țigăneștii. Sau cum va duce la capăt restaurarea trapezei. Sau cum, cu ce cuvinte și cu ce viață, va întări următoarea sa predică ca să intre apoi curat la îngerul său păzitor.

Mai pe scurt, o mulțime multă de gînduri la care se mai adaugă unul, cel al mîntuiriii mele, păcătosul și deznădăjduitul din urmă, ce le răstoarnă pe toate și-l lasă cu o mută dilemă: „Să întru sau să nu întru?” Curaj părinte. Bătrîna aceea din Onești, îmbrăcată în zeghe, care bate de ani buni drumul Țigăneștilor pe jos, prin ploaie și vînt, ninsoare și vifor, fără a scăpa vreo duminică, mai este încă unica chezășie a sfințeniei tale și singura nădejde a mea, păcătosului și necredinciosului.

Așa că întră. Închină-te cu îndrăzneală. La mulți ani!

Ion Bradu