Header image

Părintele Iustin Pârvu – 1 an de la adormire (16 iunie)

De foarte multe ori l-am simţit aşa, la capătul puterilor, şi-l întrebam: „Părinte, dar nu vreţi să vă mai odihniţi? Aveţi o vârstă de acuma…” „Aicea stau.” „Şi până când?”, l-am întrebat. Zice: „Păi, până la sfârşit. Asta e, mergem înainte”.

Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi…” – Părintele Iustin Pârvu

“Să ne rugăm lui Dumnezeu să naştem eroi; cum erau înainte mamele, năşteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafura. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă.

Tot creştinismul e o jertfă; post şi rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poţi cuceri Cerurile. Noi trebuie să urmăm pilda Mântuitorului, Care a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri: atunci când vedem că fratele face o greşeală, să nu ne grăbim să aruncăm degrabă cu piatra în el, ci mai întâi să ne socotim noi vinovaţi pentru acea greşeală – şi aceasta înseamnă să purtăm slăbiciunile fratelui, şi astfel el se uşurează. Cel mai mult iubeşte Dumnezeu acest tip de jertfă şi nu există cunună mai mare ca pentru aceasta, pentru că aşa a spus Domnul: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Cel care stă nepăsător la suferinţa aproapelui, acela nu merge cum trebuie.

Starea duhovnicească este aceea în care tu, socotindu-te mai jos decât toţi, vezi în tine căderea întregii omeniri. Adică fiecare suntem vinovaţi pentru toţi şi toţi suntem vinovaţi pentru unul. Şi aceasta este calea cea mai bună de a-l ajuta pe aproapele: mai întâi de toate pe tine să te socoteşti mai păcătos decât toţi, pentru că acesta este şi adevărul!”

 

Părintele Iustin – o candelă în întunericul acestui veac”

Mărturia ucenicilor

În aceste vremuri socotite de mulţi a fi cele din urmă, Dumnezeu dăruieşte fiecărui neam Părinţi cu viaţă sfântă, care să ne fie pilde de dragoste pentru aproapele, de jertfă pentru neam, de foc care arde neîncetat pentru Hristos Mântuitorul. Dacă în Serbia a strălucit în ultimii ani Patriarhul Pavel, în Grecia Părintele Paisie sau Părintele Porfirie, în Moldova Părintele Selafiil cel orb, în Rusia Părintele Ioan Krestiankin, toţi părinţi care îşi vor găsi mai devreme sau mai târziu loc în sinaxare, Dumnezeu a blagoslovit acest neam cu cel care a fost Arhimandritul Iustin de la Petru-Vodă, numit de mulţi “duhovnicul românilor”.

A iubit până la jertfa de sine neamul acesta şi de aceea a fost atât de iubit de oameni. De-a lungul anilor cât a păstorit mănăstirea pe care a întemeiat-o în munţii Neamţului, zeci, poate sute de credincioşi îi călcau, zilnic, pragul chiliei. Noi, cei care aşteptam la rând, gândeam despre cei dinăuntru că îl reţin pe Părintele şi nu le pasă deloc la sănătatea sfinţiei sale. Dar când ajungeam noi înşine lângă Bătrânul, ne aşezam cuminţi la picioarele lui şi parcă nu mai voiam să plecăm de acolo. Uitam de noi, uitam de cei care erau după noi. Ne era atât de bine lângă Părintele… Şi, aproape de fiecare dată, nu plecam cu mâna goală de la sfinţia sa: ne dăruia tuturor fie o iconiţă, fie o cruciuliţă, un fruct sau vreun borcan cu compot sau dulceaţă. Unii primeau chiar şi bani. De la cei care nu aveau posibilităţi, Părintele nu oprea banii pentru pomelnic. Mi-a povestit o doamnă pe care Dumnezeu a învrednicit-o să meargă în multe pelerinaje că a ajuns odată la Părintele Iustin, dar pentru că nu mai avea bani s-a împrumutat de la cineva din grup, ca să poată să-i dea Părintelui un pomelnic. Părintele, fără să ştie de la nimeni despre aceasta, i-a luat pomelnicul, dar i-a restituit banii: „Dă-i înapoi femeii de la care i-ai luat!

Aşteptând la uşa chiliei sale, aflai din poveştile celor adunaţi acolo câte minuni a săvârşit Părintele, cât bine a făcut celor disperaţi şi deznădăjduiţi: părinţi ai căror copii trăiau în desfrâu s-au bucurat mai apoi de cununia acestora, soţi care îşi doreau de ani de zile copii au devenit părinţi, alţii care, după ce îl cercetau pe Părintele, aflau de probleme majore pe care le aveau copiii lor şi despre care habar n-aveau…

Lângă Părintele dispăreau distanţele şi te comportai firesc, ca şi cum te-ai afla lângă tatăl sau bunicul tău. Îmi aduc aminte că odată, la ziua sfinţiei sale, o mătuşă l-a sărutat pe Părintele pe frunte. Gestul nu a mirat pe nimeni.

Mulţi mărturiseau că, atunci când îi cereau Părintelui Iustin să-i pomenească, simţeau până în adâncul sufletului rugăciunea sa. Noi acum ne rugăm pentru Părintele, dar poate că mai potrivit ar fi să ne rugăm către Părintele – pentru că rugăciunea sa este mai puternică acum, când se află atât de aproape de Scaunul Celui pe care l-a iubit din tot sufletul său şi din toată inima sa.

Părintele Iustin a format mulţi ucenici care să ne conducă pe calea mântuirii, în aceste clipe când ne considerăm orfani. Am stat de vorbă cu trei dintre aceşti moştenitori duhovniceşti ai Bătrânului, pentru a afla cât de mult a însemnat Părintele Iustin Pârvu în viaţa lor…

 

Ieromonahul Iustin (Petre), Mănăstirea „Sfântul Ioan Cassian” din Dobrogea

„Mi-am dorit să ajung ca Bătrânul”

 Părinte Iustin Petre, spuneţi-ne ce a însemnat Părintele Iustin Pârvu pentru viaţa sfinţiei voastre?

– La fel cum au mărturisit foarte mulţi din cei care l-au cunoscut, şi eu pot să spun că Părintele Iustin mi-a schimbat viaţa. E vorba de perioada facultăţii, când eram hotărât să urmez o carieră universitară şi mă gândeam să mă căsătoresc, făcusem deja discuţia cu cineva. Eram în anul IV de facultate, înainte de licenţă, în vacanţa de Paşti, şi atunci fratele meu m-a luat şi m-a dus la Părintele Iustin. Mai mult din curiozitate am mers la Bătrânul. A avut loc o întâlnire care realmente mi-a schimbat viaţa. Nu a fost un schimb de cuvinte, Părintele n-a dus o muncă de lămurire, nu mi-a pus întrebări, n-a existat un dialog. L-am văzut – şi ceva s-a clătinat foarte profund în sufletul meu. Din momentul acela am simţit că trebuie să-mi reconsider toate aspiraţiile, toate idealurile, tot viitorul.

Am stat mult timp, la multă vreme după aceea, să mă gândesc: ce s-a întâmplat atunci? Şi cred că a fost o impresie foarte puternică pe care a lăsat-o asupra mea: impresia unui om care a ajuns acolo unde şi-a propus să ajungă, a unui om care a trăit viaţa după cum i-a plăcut lui să o trăiască – şi nu viaţa l-a trăit pe el, „după hazarduri”. Deşi, când am aflat apoi cum a trăit, şi am aflat despre închisoare, mi-am dat seama că a avut o viaţă foarte chinuită. Şi, cu toate acestea, mi-a lăsat impresia unui om căruia nu-i pare rău de nimic din trecutul lui, a unui om care realmente strălucea.

Asta se întâmpla în contextul în care, la vârsta de 23 de ani, cât aveam atunci, eram într-o căutare disperată de modele, voiam să hotărăsc ceva pentru viitorul meu. Cum eram dezamăgit de societate, dezamăgit de Universitate, dezamăgit de oamenii pe care i-am întâlnit, uşor, uşor alunecam spre o viaţă comodă, cu familie, cu copii… Asta era singura perspectivă care mă mai încânta la momentul respectiv. Nici măcar perspectiva unei slujiri preoţeşti într-un sat uitat de lume nu-mi aducea bucurie.

Pe fondul ăsta am ajuns la Bătrânul, şi a creat o impresie teribil de puternică asupra mea, şi mi-am dorit să ajung ca el. Mi-am zis: „Uite omul pe care îl caut de atâta timp!”. Primul om din viaţa mea care mi-a dat convingerea că aşa merită să trăieşti, şi nu altfel. Atunci a început în viaţa mea o schimbare de 180 de grade. Toţi au rămas foarte şocaţi când au auzit că am ales să intru în mănăstire…

“Dacă eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”

În câteva luni de zile mi-am dat licenţa, şi imediat după licenţă m-am întors la Petru-Vodă. Îi făcusem o promisiune Bătrânului la prima întâlnire că am să mă întorc să mai stau de vorbă cu el. Şi m-am întors. I-am zis: Nu mă văd să fac altceva decât preoţie, nu mă văd făcând altă lucrare în viaţa asta decât lucrarea de preot!”. Şi atunci el mi-a zis: „Păi, dacă vrei, şi eşti convins că asta e menirea ta, fă preoţie totală”. Eu nu am înţeles. „Ce înseamnă preoţie totală?”, l-am întrebat, „ce înţelegeţi prin cuvântul ăsta?…” „Păi”, zice, „fă-te călugăr! „Dar de ce?”, zic, „nu e aceeaşi preoţie dacă ai copii?…” Şi mi-a zis: Dragul meu, eu spovedesc mii de preoţi, şi sunt foarte, foarte multe probleme! Oricât de bine ai fi pregătit, oricât de bine îţi faci lucrul, apar foarte multe probleme care te perturbă de la ceea ce trebuie să faci în slujirea lui Hristos”. Şi atunci mi-am făcut eu aşa, un calcul, am zis că, dacă tot sunt nebun şi atipic, mai bine să o fac pe barba mea, să nu mai chinui şi pe altcineva…

 După ce aţi devenit preot, credeţi că Părintele Iustin şi-a pus amprenta asupra misiunii pe care o aveţi?

– Bineînţeles. S-a întâmplat şi un lucru minunat. El m-a grăbit un pic. După ce am intrat în mănăstire, m-a călugărit, nici n-au trecut trei luni de zile, cred. După trei luni de ucenicie acolo, în Petru-Vodă, m-a chemat într-o zi şi mi-a zis: „Mâine te călugăresc”. S-a întâmplat în ziua de Sfânta Ecaterina, pe 25 noiembrie 2001. Şi apoi, la începutul postului Paştelui iarăşi, tot aşa m-a chemat şi mi-a zis: „Până de Paşti trebuie să fii preot”. Eu am încercat să aranjez cumva pe la Suceava, la Înalt-Preasfinţitul Pimen, să mă întorc acasă, în Bucovina mea dragă, dacă la Petru-Vodă tot nu te hirotonea. Dar la Suceava n-a ieşit nimic, timpul trecea, se apropiau Paştile… Şi în Duminica Floriilor, deci cu o săptămână înainte de Paşti, m-a chemat Bătrânul şi mi-a zis: „Mâine îţi faci bagajele şi pleci la Constanţa”.

Eu îmi pierdusem orice speranţă. Era în perioada când îl vedeam pe Bătrânul ca pe un om văzător cu duhul, un om care are o trecere deosebită înaintea lui Dumnezeu şi orice cuvânt pe care îl rostea nu era rostit în mod gratuit. Şi atunci a fost primul moment în care intrase îndoiala: „Uite că Bătrânul s-a înşelat, nu e cum a zis el”. Şi luni am plecat la Constanţa, marţi m-am întâlnit cu Înalt-Preasfinţitul Teodosie, miercuri am fost să văd mănăstirea pentru care fusesem chemat aici, joi m-a hirotonit diacon, vineri a fost zi aliturgică (fiind Vinerea Mare), iar sâmbătă dimineaţă m-a făcut preot. Şi prima Liturghie în care am slujit eu la altar a fost chiar în noaptea de Paşti! Asta a fost un lucru minunat pentru mine…

“Cu Părintele Iustin am trăit o comunicare a tăcerii”

parintelejustin– Cum era Părintele ca duhovnic?

– Ca duhovnic mi-a dat o lecţie pe care n-am s-o uit toată viaţa. Făcusem eu odată o boacănă şi nu eram aşa de afectat de prostia pe care o făcusem, şi m-am dus la el, că doar trebuia să mă spovedesc: „Părinte, am făcut cutare lucru”. Şi mă uitam aşa, în ochii lui, să văd ce reacţie are, să văd: mă ceartă, mă bate, ce-mi face? Şi n-a zis nimic, a lăsat capul, cum avea obiceiul, şi-a plecat capul, şi cum mă uitam foarte atent la el, am rămas aşa, uimit, şi m-a topit atunci reacţia Bătrânului. Realmente a început să plângă, îi curgeau lacrimi pe obraji din abundenţă. Şi abia în momentul ăla am conştientizat şi eu gravitatea faptei, şi a încolţit pentru prima oară pocăinţa autentică la spovedanie. Acesta a fost iarăşi un moment de transformare pe care l-a făcut în sufletul meu. Şi, la fel ca prima oară, şi a doua oară fără nici un cuvânt. Asta era forţa lui, lucrarea lui: te zdrobea fără să zică nimic.

– Dintre învăţăturile pe care vi le dădea, care credeţi că este cea mai caracteristică Părintelui Iustin?

– Din păcate, la întrebarea asta nu ştiu ce să răspund. Fiind în Constanţa, aici, în Dobrogea, am fost foarte des şi la Părintele Arsenie Papacioc şi pot să fac o paralelă între ei. Părintele Arsenie Papacioc era un Părinte al cuvântului. Când mergeam la el, o oră jumate – două ore nu te lăsa să pleci. Se iscau tot felul de întrebări, pe diverse teme. Asta a fost relaţia mea cu Părintele Arsenie, şi comunicarea era la nivelul acesta, al dialogului. Tot timpul întrebam, şi-mi răspundea. Şi în timp, într-un an de zile – doi, am reuşit să-mi fixez în minte nişte direcţii foarte clare ale Părintelui Arsenie.

Dar cu Părintele Iustin a fost altfel. Mai degrabă a fost o comunicare a tăcerii. Când mergeam la el, îi spuneam ce-am mai făcut la mănăstire – lucruri din acestea, neesenţiale. Îi arătam fotografii, el mai zicea cuvinte de încurajare… Mi-a zis odată să lumineze credinţa mea, aici, la Constanţa, precum farul din Constanţa. Să fiu lumină pentru ceilalţi. În general mă lua aşa, cu cuvinte blânde, moi, ca să-mi dea curaj să merg mai departe. Chiar şi în perioada scurtă în care am stat în Petru-Vodă, mă duceam la Bătrânul, că simţeam nevoia să-l văd, să-i pun nişte întrebări – şi totul se năruia când ajungeam la el, nu mai ştiam ce să-l întreb; îmi dădea câte-o banană, o portocală, şi cam aşa se termina întâlnirea noastră! Deşi mă ţinea jumătate de oră şi mai bine, nu discutam lucrurile esenţiale, cum ar fi despre pocăinţă, despre lacrimi, despre Rugăciunea inimii. Era o altfel de comunicare, o comunicare a sensibilităţii. Întotdeauna când plecam de la Bătrânul mă simţeam ca un copil prostuţ, şi în acelaşi timp foarte fericit.Îmi transmitea o tristeţe, aşa, pentru că-mi dădeam seama că nu fac ceea ce trebuie să fac. Dar niciodată nu mi-a spus ce trebuie să fac. Cel puţin cu mine aşa a fost.

[…]

„Asta e, mergem înainte”

– De ce îl căutau atât de mulţi oameni?

– Din punctul meu de vedere, ar putea fi considerat pe bună dreptate cel mai mare duhovnic al românilor, chiar şi statistic dacă ar fi să vorbim, pentru că eu am convingerea că au trecut peste zece milioane de români prin faţa lui. De ce îl căutau? Pentru că avea această forţă de a transmite dincolo de cuvinte. Forţă pe care am simţit-o şi eu, şi care mi-a schimbat şi mie viaţa. V-am zis că am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni, şi toţi mi-au spus la fel: „Întâlnirea cu Părintele ne-a schimbat viaţa!”. Chiar ştiu pe cineva care era de etnie turcă şi s-a convertit la Ortodoxie după ce l-a întâlnit pe Părintele Iustin.

– Părintele avea un spirit de jertfă extraordinar, cum nu am mai întâlnit la altcineva. Să ne gândim că stătea optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor…

– Da. De multe ori, când mergeam la Bătrânul, chiar ăsta era şi sentimentul meu, că era epuizat de problemele oamenilor care veneau, se plângeau, oameni zdruncinaţi sufleteşte… Şi când veneam eu, sau împreună cu alţi pelerini din Constanţa, aveam sentimentul că ne ţinea o oră, două ore cu el ca să-şi mai tragă sufletul. Să mai vorbească şi despre lucruri frumoase, despre lucruri luminoase. De foarte multe ori l-am simţit aşa, la capătul puterilor, şi-l întrebam: „Părinte, dar nu vreţi să vă mai odihniţi? Aveţi o vârstă de acuma…” „Aicea stau.” „Şi până când?”, l-am întrebat. Zice: „Păi, până la sfârşit. Asta e, mergem înainte”.

Iarăşi, să ne gândim şi la faptul că Părintele Iustin e singurul care a conştientizat şi a făcut un efort deosebit de a ridica mănăstiri pe locurile de suferinţă ale martirilor, ale celor care au suferit în închisorile comuniste. A reuşit să înceapă ceva la Aiud, şi a reuşit să înceapă o mănăstire şi aici, la Poarta Albă. Mă gândeam că uite, acuma ar fi făcut exact un an de zile de când a fost anul trecut la Constanţa, la sfinţirea locului mănăstirii – a stat de pe 1 iunie până pe 17 iunie. Aşteptam anul ăsta să vină, să vadă ce s-a făcut… Dar le vede într-un alt mod acum.

Sper ca sămânţa asta pe care a sădit-o el să încolţească, şi la toate forturile, la toate închisorile pe unde au fost chinuiţi cei care credeau în Dumnezeu să se ridice mănăstiri…

parintele-iustin-parvu-464

Ieromonahul Augustin (Varvaruc), Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci”, Aiud:

„Îl consider şi tatăl, şi mama poporului român…”

– Părinte Augustin, cum l-aţi cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu?

– Eram în clasa a XI-a de liceu, făceam parte din Liga Tineretului Ortodox din Botoşani şi în fiecare an, de sărbătoarea Crăciunului, pregăteam un program de colinde, pe care înainte de sărbători îl prezentam la instituţiile din oraş, şi astfel strângeam bănuţi ca să mergem în excursie la mănăstirile din Moldova. Evident, cea mai atractivă era Mănăstirea Petru-Vodă, pentru că deja se dusese mult faima Părintelui Iustin în zonă: un duhovnic harismatic, cu foarte multă răbdare faţă de oameni, despre care se ştia că a suferit foarte mult în închisorile comuniste.

În acest pelerinaj, de fiecare dată ne îmbrăcam în costume naţionale, şi ştiam că-i aducem o Parintele-Justin-iulie-2011bucurie deosebită Părintelui Iustin prin acest port, dar şi prin colindele pe care Părintele le îndrăgea foarte mult. Atunci l-am cunoscut prima dată: ieşise în pragul chiliei sale şi ne-a ascultat, după care ne-a răsplătit cu atâţia bani cât n-am strâns noi înainte de a merge în această excursie. Şi ne-a îndemnat ca pe timpul verii, în vacanţă, să venim în tabără de muncă la mănăstire, ca să ajutăm la ridicarea corpului de chilii.

Atunci mi-a rămas viu în suflet, l-am perceput ca fiind unicul Părinte către care voi putea să-mi deschid sufletul în întregime şi care-mi va pecetlui viitorul – eu fiind, ca orice adolescent, tulburat de o mulţime de gânduri şi de îndoieli. În momentul acela, aşa am simţit sufleteşte: că el îmi va hotărî viitorul. Ceea ce s-a şi întâmplat puţin mai târziu.

După ce am luat la facultate, m-am hotărât să vin la Părintele ca să-mi pun sufletul în faţa sfinţiei sale şi să-mi dea răspunsul pe care îl aşteptam de atâta timp: ce să fac, să urmez viaţa de familie sau viaţa monahală?… Şi Părintele m-a sfătuit să îmbrăţişez viaţa monahală. Din momentul acela şi până în ultima clipă a vieţii sale a fost călăuzitorul harismatic, duhovnicesc şi plin de Duh Sfânt al sufletului meu – şi nu numai al sufletului meu, ci şi al atâtor români din această ţară. Eu îl consider şi tatăl, şi mama poporului român, cel care a ştiut să ridice fiecare suflet de om, cel care a ştiut să asculte fiecare om, cel care a ştiut să îmbărbăteze fiecare om, cel care a ştiut să ne îndemne să mergem cu râvnă pe drumul acesta al mântuirii şi să-L mărturisim pe HristosEl este cel care a făcut legătura între noi şi trecutul ţării noastre, un trecut cu multă suferinţă, pe care sfinţia sa l-a trăit şi din care, prin el, am reuşit şi noi să recuperăm o mare măsură.

Datoria noastră, de acum încolo, este să lucrăm ceea ce a început să ne înveţe, şi să desăvârşim această dorinţă a Părintelui de a propovădui în mod special pe sfinţii mucenici din închisorile comuniste, care astăzi sunt mari făcători-de-minuni şi mari mijlocitori în faţa lui Dumnezeu pentru întregul neam românesc şi întreaga Biserică Ortodoxă de pretutindeni.

“Măi, voi aţi mâncat?… Ia, haideţi la masă!”

– Cum era ca duhovnic Părintele Iustin?

– La Părintele putem vorbi de înfăţişarea duhovnicului desăvârşit întru toate. Ştia exact momentul în care să te mustre şi cât să te mustre, momentul exact în care să te îndrume sau să te ridice din căderile tale sufleteşti, momentul exact în care să intervină cu mijlocirea la Dumnezeu – ca tu, prin Taina Spovedaniei şi prin pocăinţa ta personală, să te apropii de Sfintele Taine. Toate aceste lucruri Părintele le-a făcut cu o minuţiozitate pentru mine ieşită din comun, pentru că personal am experimentat aceste daruri ale Duhului Sfânt care au fost în sufletul Părintelui Iustin.

Cele mai înălţătoare clipe erau, de exemplu, atunci când erai foarte îngreunat sufleteşte, tulburat de multe gânduri, chiar şi de căderile tale personale, şi veneai la Părintele şi-ţi vărsai, cum spune românul, amarul în faţa lui. El niciodată nu te întrerupea, nu intervenea. De cele mai multe ori lua chiar o carte care era lângă sfinţia sa şi începea să o răsfoiască, dar nu într-un mod în care să-ţi dea de înţeles că nu te bagă în seamă, ci dimpotrivă, simţeai o prezenţă deplină şi chiar desăvârşită a duhovnicului, a Părintelui Iustin Pârvu care era în faţa ta şi căruia tu îţi mărturiseai gândurile şi greutăţile sufletului. După ce terminai, îţi doreai atât de mult ca acea linişte pe care el ţi-a oferit-o să nu se întrerupă… De multe ori mi-am dorit să rămân doar cu acest lucru, pentru că era mai mult decât suficient.

Adesea, Părintele reuşea, cu gesturi minime şi foarte profunde, să te ridice din orice stare sufletească. Aşa se explică şi mulţimea de oameni care îl vizitau la chilie, şi de care era nedespărţitiustin-parvu-pe-rarauŢin minte toate acele mici pelerinaje pe care Părintele le făcea la icoana făcătoare-de-minuni a Macii Domnului de la Mănăstirea RarăuÎn fiecare an, de ziua sfinţiei sale, era însoţit de un alai numeros de credincioşi care îl petreceau în acest mic pelerinaj, şi chiar unii spuneau că, iată, Părintele nu scapă de oameni nici aici! Nici vorbă din partea Părintelui să scape –dimpotrivă, avea o deosebită bucurie să fie însoţit de oamenii care îl înţelegeau şi care, mai mult decât atât, făceau ascultare de sfinţia sa.

În viaţa monahală contează mult relaţia cu duhovnicul, şi acest lucru l-am avut ca un dar de la Dumnezeu pentru sufletul meu, prin Părintele Iustin. Ştia să comunice cu fiecare suflet în parte, te citea foarte bine, nu trebuia să stai mult de vorbă cu el sau să spui foarte multe despre tine. Era suficient doar să deschizi puţin gura şi el te cunoştea, iar dacă erai şi atent, te lăsai încredinţat în mâinile lui, ca să te ajute când aveai nevoie. Niciodată nu era un om care să vină la sfinţia sa cu probleme, iar Părintele să-l lase pur şi simplu aşa, în tulburare, sau să nu-i dea atenţie. A fost un Părinte de o jertfelnicie ieşită din comun.

La un moment dat exista această situaţie, când se făcea ora mesei şi părinţii veneau şi-i spuneau: „Părinte, blagosloviţi pentru masă”. Şi Părintele: „Domnul!” „Părinte, vă aşteptăm!” Iar Părintele: „Măi, daţi-i drumul!” Şi, la un moment dat, părinţii au început să se supere, nu că Părintele nu era în mijlocul lor, ci pentru că rămânea nemâncat. Şi atunci Părintele a abordat o altă tactică. Veneau şi-l chemau la masă, iar sfinţia sa, înainte să plece, deschidea uşa la chilie şi-i întreba pe oameni: „Măi, voi aţi mâncat?… Ia haideţi la masă!”. Şi tot alaiul acela de oameni mergea la masă, pentru că aşa a dat Părintele ascultare. După care relua aceste discuţii duhovniceşti cu fiecare suflet în parte.

“Îşi sacrifica absolut totul”

– Aţi putea să ne relataţi cazuri concrete în care Părintele i-a ajutat pe oameni?

– Da. La un moment dat a venit un bărbat căsătorit, avea vreo trei copii; era din zonă, din Poiana Largului, şi img_0336îi luase foc casa, îi arsese toată, pentru că era din lemn. A venit, săracul, la Părintele Iustin şi i-a cerut să se roage pentru el, să-l ajute Dumnezeu să-şi refacă casa, pentru că este cu toată familia în drum. Iar Părintele i-a dat exact cât ar fi avut nevoie să-şi refacă casa de la temelie şi până sus.

Nu exista numai acest ajutor din punct de vedere material faţă de oameni, ci cel mai important era ajutorul sufletesc. Existau situaţii chiar de persoane îndrăcite care veneau la Părintele la chilie. Am văzut cu ochii mei când oameni stăpâniţi de diavol au intrat la Părintele, am văzut felul în care se comporta cu ei, într-o stare de linişte deplină, am văzut situaţii în care persoana încerca să-i spună ceva Părintelui, dar nu reuşea din cauza acelui demon. Dar Părintele era într-o rugăciune foarte adâncă pentru acel suflet, şi-mi dădeam seama că acel chin pe care îl avea omul era tocmai din cauza rugăciunilor pe care le făcea Părintele pentru sufletul lui, ca el să se liniştească şi chiar să se izbăvească de diavol.

Mai erau oameni cu suferinţe trupeşti extraordinar de mari, cu handicapuri locomotorii, care veneau la Părintele în căruţ, şi Părintele îi primea cu foarte multă dragoste. De cele mai multe ori, aceşti oameni bolnavi uitau că sunt bolnavi în momentul în care făceau cunoştinţă cu Părintele Iustin. Felul său de a se purta cu oamenii era unul foarte firesc, dispărea acea distanţă pe care o simte cineva faţă de un om cu viaţă sfântă. El avea grijă să rămână într-o apropiere sufletească foarte mare faţă de cel care venea la sfinţia sa. De aceea oamenii îl iubeau atât de mult. Era un om care lăsa la o parte orice dorinţă personală pentru ei.

Îmi vine acum în minte o situaţie, când nişte bătrânei care au suferit împreună cu Părintele Iustin în temniţele comuniste au venit la sfinţia sa, la ziua de naştere, şi nu mai era loc de cazare în mănăstire pentru ei; şi Părintele i-a lăsat la el în chilie, spunându-le: „Măi, staţi aicea, că eu mă descurc!”. A ieşit afară, s-a plimbat puţin prin curte şi, la un moment dat, după ce toţi părinţii şi oamenii s-au dus la culcare, până să înceapă slujba de noapte, Părintele s-a aşezat pe banca din faţa chiliei, cu capul aplecat, pregătindu-se de culcare. Paznicul a rămas şocat, pentru că nu se aştepta la lucrul acesta, îl ştia în chilie, şi a zis: „Părinte, ce căutaţi aici?” „Măi, lasă, stai liniştit! Taci din gură!Deci îşi sacrifica absolut totul. Erau situaţii în care măicuţe de la diferite mănăstiri îi coseau haine, dulame sau rase, şi veneau părinţi care îi erau foarte apropiaţi sufleteşte, iar Părintele le împărţea lor aceste haine.

De multe ori, la rândul meu, mi s-a întâmplat să intru la Părintele în chilie tulburat de gânduri, de ispite, şi dânsul nu scotea nici un cuvânt, ci doar băga mâna pe sub fotoliu, pe sub masă, pe sub pat şi scotea câte un borcan de dulceaţă, câte un borcan de compot, câte o banană, câte o portocală, câte un ciorchine de strugure şi-mi umplea braţul cu aceste daruri. El nu făcea teorie cu oamenii, era pur şi simplu prezent în faţa suferinţelor lor şi se cobora la atâta smerenie şi la atâta apropiere sufletească faţă de ei, încât între oameni şi Părintele Iustin se năştea o relaţie foarte personală, în aşa fel încât se simţeau ca acasă.

Îl simţeau într-adevăr şi ca tată, şi ca mamă. Pentru mine unul, din momentul în care am intrat în mănăstire, nu mai aveam nevoie nici de mamă, nici de tată, nici de frate, nici de soră, nici de bunic, nici de bunică, pentru că el le îndeplinea pe toate în sufletul meu. Dar pe fiecare dintre noi, cei din mănăstire, ne îndemna să fim totuşi apropiaţi de oameni, de familii, pentru că vremurile sunt grele şi au nevoie de ajutorul nostru duhovnicesc, atât cât îl putem da noi.

Noi ne recunoşteam aceste slăbiciuni în faţa Părintelui, că nu mai suntem ca aceia din generaţia sfinţiei sale, dar el ne spunea:

Măi, nu-i problema asta”, zice, voi să fiţi în picioare, şi să fiţi un exemplu pentru ei!”

De-abia mai târziu, cu greu, eu personal am reuşit să trec peste acest lucru şi să accept relaţia apropiată cu oamenii, pentru că Părintele, într-un mod foarte subtil, nu făcea decât să ne îndrume şi pe noi să lucrăm aşa cum lucra sfinţia sa. Pentru că dacă Părintele s-a deşertat pe sine atât de mult încât să se apropie întru totul de suferinţele oamenilor, tot aşa pe noi, călugării, ne îndemna să fim aproape de ei, şi să nu-i lăsăm de izbelişte dacă ne cer ajutorul, dacă ne cer un sfat, să fim întotdeauna prezenţi şi să-i ajutăm, să-i ridicăm din suferinţele şi din necazurile pe care ei le întâmpină în această viaţă.

Ei bine, este foarte mult de spus legat de această nevoinţă plină de sfinţenie, plină de jertfă faţă de suferinţele oamenilor, şi în primul rând faţă de suferinţele poporului român, pe care el l-a văzut traversând şi acea perioadă istorică a comunismului, şi aşa-zisa perioadă a libertăţii după Revoluţia din ’89. De aceea era tot timpul activ în viaţa oamenilor, în viaţa Bisericii, ca să pună umărul la refacerea duhovnicească a neamului românesc.

[…]

Pr. Iustin Parvu si Pr. Amfilohie Branza (2003) - 7

Ieromonahul Amfilohie (Brânză), Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, Diaconeşti

„Ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el”

– Părinte Amfilohie, ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Iustin?

– Faptul că el a căutat să transpună credinţa în faptă, să o trăiască în modul în care Scriptura ne cere să biruim lumea. A fost un om care a biruit lumea cu puterea credinţei în Hristos. În preajma lui am simţit o putere duhovnicească deosebită, care trezea în om conştiinţa că nu poate trăi fără un ideal. Întotdeauna îţi puneai probleme esenţiale de viaţă în dialogul cu Părintele Iustin: Ce urmăreşti? Unde eşti? Către ce te îndrepţi? Şi asta l-a făcut să fie pentru noi, şi pentru întreaga Biserică, un mare animator, care s-a silit să pună în tiparele marilor înfăptuiri puterea credinţei. A fost omul care a înţeles revigorarea neamului şi a societăţii (care se află astăzi într-un haos şi un dezechilibru evident) prin faptele credinţei.

1Pentru noi, mai ales pentru cei tineri, a fost o candelă în întunericul acestui veac, la lumina căreia întunericul din noi şi din jurul nostru se împrăştia prin puterea credinţei în Hristos.Însă credinţa lui a fost una vie, lucrătoare, una vitejească, dacă se poate spune aşa, care schimba gândirea şi viaţa omului din temelii. Prin cuvântul său a ridicat pe mulţi pe treptele unei vieţuiri creştine capabilă să meargă până la sacrificiu. În preajma lui, omul slab se simţea puternic şi căpăta încredere; de altfel, a insuflat această încredere tuturor celor cu care discuta – că omul, prin credinţă, poate să biruiască până şi imposibilul, tot răul din el şi din societate.

A fost un om în care strălucea iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele şi iubirea de patrie în acelaşi timp. Părintele a înţeles să ne trăim credinţa în toate direcţiile acestea, ca fii ai lui Dumnezeu şi ai neamului nostru. El ne-a ajutat să înţelegem neamul în lumina dimensiunii spirituale şi a destinului nostru istoric.

Aşadar, pentru mine, Părintele Iustin a fost marele Duhovnic, care a ştiut să lucreze în adâncul sufletului omului, să mişte în el năzuinţele spre ţelul final al vieţii: învierea, unirea cu Hristos, absolutul, desăvârşirea. Mulţi pot spune multe despre Părintele Iustin, pentru că l-au cunoscut în fel şi chip. Eu aşa l-am avut înaintea ochilor şi în sufletul meu: ca pe omul care, în vremurile acestui ateism în care Noua Ordine Mondială merge evident spre instaurarea unui guvern mondial, ne-a arătat lumina Adevărului şi ne-a îndemnat ca, în tot ceea ce facem, să avem ca punct de referinţă Adevărul, iar nu principiile omeneşti, fiindcă numai pe calea Bisericii se poate aduce această pace, iubire şi stabilitate în suflete şi în societate.

Nedepărtarea omului de Dumnezeu, aducerea lui la misiunea istorică şi divină cu care este înzestrat a fost toată preocuparea Părintelui Iustin, din câte l-am cunoscut eu. Aşadar, n-am decât să recunosc faptul că toată orientarea mea în viaţa duhovnicească şi toată lucrarea pe care o săvârşesc aici, cu maicile şi cu oamenii din jurul nostru, este marcată adânc de educaţia pe care Părintele Iustin mi-a dat-o, educaţie pe care a făcut-o, de altfel, cu toţi cei din preajma lui. Alina suferinţele bolnavilor, întărea în primejdii şi necazuri pe ceilalţi, dar mai ales a ridicat conştiinţele la o misiune de viaţă mult mai înaltă. A adus omul la rosturile mari ale vieţii şi a trezit conştiinţele pentru misiunea noastră ca fii ai lui Dumnezeu pe acest pământ.

„Părintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu”

– Cum era să slujeşti alături de Părintele Iustin?

– Era o încântare, fiindcă în preajma acestui om primeai putere şi primeaiîncredinţare. E mareyoutube.com.Pr. Iustin Parvu si Pr. Amfilohie Branza (2003) - 24 lucru încrederea pe care a insuflat-o ucenicilor, căci din această încredere în duhovnic izvora o putere sufletească şi o neînfricată convingere că mergi spre biruinţă, făcând ceea ce acest om te îndemna – şi prin exemplul său personal te îndemna să-ţi pui cu adevărat sufletul pentru Hristos, nu numai să vorbeşti sau să povesteşti altora despre cele ale credinţei. Pentru noi, Părintele era trăire pur şi simplu, era omul în care a via puterea faptei, puterea credinţei, puterea rugăciunii.

Nu era numai un simplu sfătuitor, ci era o putere duhovnicească, o forţă pentru cei din jur – fapt care pentru noi constituia o putere, iar pentru alţii o îngrijorare. Căci sunt elemente care se îngrijorează când astfel de lumini strălucesc în întunericul veacului acestuia şi se silesc să le destrame, mânate de interese străine, cu totul contrare concepţiei creştine. Acest om, iată, reaşeza fără arme, fără forţa unei puteri financiare, bancare sau militare, anumite principii creştine de viaţă. Era un om al credinţei, care prin puterea dragostei şi rugăciunilor sale – pentru că avea o mare forţă a rugăciunii – arăta că omul este în stare, aşa cum l-a alcătuit Dumnezeu, să răstoarne răul din el şi din societate şi să aducă adevărata pace, unitate şi stabilitate în sufletul său şi în lume.

În preajma Părintelui Iustin simţeam că avem un rost în viaţa aceasta, că avem şi noi, în ciuda păcatelor cu care ne luptăm fiecare, un sprijin din partea lui Dumnezeu, prin duhovnic, prin Biserică şi prin tot ceea ce ne pune la îndemână Hristos.

– Se ştie că au fost foarte mulţi oameni care nu l-au iubit pe Părintele Iustin – sau chiar i-au vrut răul. Cum se comporta sfinţia sa faţă de aceste persoane?

– Părintele Iustin a avut o viziune creştină asupra vieţii, şi în momentele grele, şi în momentele de bucurie. Nu s-a lăsat influenţat de înfăţişarea exterioară a lucrurilor. A avut înţelegerea duhovnicească, i-a privit pe toţi deopotrivă. Am remarcat la Părintele Iustin o intuiţie şi o inspiraţie aparte: pătrundea cu mare uşurinţă în miezul problemelor şi reuşea să ajungă la sufletul omului, văzând şi ceea ce este slab, şi ceea ce este bun în el. Cunoştea bine influenţa duhurilor răutăţii asupra sufletului omenesc. Discernea când un om este sub inspiraţie divină, când este sub putere proprie şi când se află sub puterea sataneiPărintele Iustin a văzut omul cu ochiul lui Dumnezeu, n-a privit lumea cum o prezintă ştiinţele sociale sau politice sau de orice altă natură. El a privit omul cu ochiul cu care l-a privit Dumnezeu, şi atunci a înţeles să dea luptă permanentă pentru a-l elibera de sub stăpânirea răului, pe calea rugăciunii, a dragostei, care este practic mai puternică decât toate formele de constrângere sau de determinare. De aceea, el a avut mereu o atitudine de dragoste faţă de cei din jur, de multe ori neînţeles – dar iată că, în cele din urmă, toţi îl văd ca pe un om care a biruit lumea prin puterea dragostei lui Hristos.

[…]

„Ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu…”

– Întreaga sa viaţă, Părintele a slujit aproapelui; să ne gândim că stătea până la optsprezece ore pe zi la dispoziţia oamenilor… Cum ajunsese Părintele la un asemenea spirit de jertfă?

youtube.com.Pr. Iustin Parvu si Pr. Amfilohie Branza (2003) - 22– Păi, este foarte simplu: este spiritul de jertfă al fiecărui om care iubeşte. Şi, cu cât iubeşti mai mult, cu atât te sacrifici mai mult. Părintele a spus-o el însuşi în mai multe rânduri: ,,Dacă nu aş fi iubit atât de mult acest popor, nu m-aş fi împletit atât de adânc cu necazurile lui!”. El se pleca asupra suferinţei omului în mod firesc, văzând în el pe fratele lui, pe sora lui, pe copilul lui, pe cei pe care Dumnezeu îi aduce cu un rost la el. Şi Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Nimeni nu se află niciodată întâmplător în preajma ta”.Aceşti mari duhovnici priveau lumea cu ochiul lor lăuntric şi vedeau în fiecare om o făptură pe care se sileau să o scape de sub nălucirile vrăjmaşului diavol. Patimile care distrug în mod frecvent familia – beţia, certurile, desfrâul şi toate celelalte, până la o serie de tehnologii de distrugere a sufletului omenesc, în cele mai satanice forme – el a căutat să le soluţioneze tot duhovniceşte, pentru că ştia din experienţă (o experienţă plătită cu mult sânge!) că te lupţi nu cu patima în sine, ci cu duhul răutăţii, cu duhul desfrânării, cu duhul întunericului; simţi că e vorba de o luptă cu duhurile, concret, simţi că sunt într-adevăr duhuri, nu simple „greşeli comportamentale”, cum le interpretează lumea ştiinţifică.

De asta Părintele Iustin a suferit cu bucurie, cu seninătate pentru aproapele său, şi ca om şi-a dat preţul lui de priveghere, de sudoare, de nevoinţă. Însă a făcut-o dintr-o înaltă conştiinţă, eu am simţit asta. Şi la rândul nostru, ne simţeam şi noi datori să suferim împreună cu el. Mie chiar îmi pare rău că n-am prins anii lui, deşi au fost ani de grea suferinţă! Şi ne-a înscris şi pe noi pe această cale de jertfă, din iubire faţă de Dumnezeu, cu mare încredere că mergem pe calea biruinţei, că Dumnezeu stă la capătul acestor mari sacrificii, şi în sufletul, şi în inima, şi în toată calea noastră. Că El e Calea, Adevărul, Lumina şi Biruinţa în toată această luptă. Neîndoielnic simţi că mergi spre marea biruinţă pe căile credinţei. De aceea Părintele cerea o credinţă lucrătoare, o credinţă în faptă, o credinţă vitejească, mărturisirea Adevărului prin faptele taleN-a ţinut predici Părintele, rareori când vorbea – dar avea o putere în cuvânt care izvora din această credinţă şi încredere în Dumnezeu.

Şi de aceea cred că Părintele Iustin este un om prin care Dumnezeu a arătat că a biruit lumea în Iisus Hristos. Pleacă ca un biruitor din lumea aceasta, pleacă ca un mare duhovnic, ca o mare nădejde pentru noi, în ceata acelora pe care i-a slujit o viaţă întreagă.Am mare încredere, în continuare, în ajutorul sfinţiei sale şi în mijlocirea sa la Dumnezeu pentru noi.

Material realizat de Raluca Tănăseanu

numarul 7(54)/2013 al revistei “Familia ortodoxa”

http://www.razbointrucuvant.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com