Header image

Părintele Savatie Baştovoi – Despre prejudecăţi şi mituri la omul modern

Epoca modernă este o epocă a comentariului. Omul modern este un om care comentează. Comentăm meciurile de fotbal, comentăm luările de cuvânt ale lui Voronin, ale lui Putin, ale lui Tăriceanu, ale cui vrei.

Conferinţă în Postul Naşterii Domnului, USM, Chişinău, 2007 (vezi video)

00:01:02 Pr.  Octavian Moșin: Bună seara la toată lumea, bine aţi venit la Casa de Cultură a Universităţii de Stat din Moldova. Probabil că aşa a vrut Domnul, ca să ne întâlnim astăzi, poate mai puţin organizat, poate neştiind sau stând la dubii dacă va fi această întâlnire de astăzi sau nu, fiecare poate s-o califice aşa după cum crede, după credinţa sa, ca ispită sau c-aşa a vrut Domnul. Important este că totuşi ne-a ajutat şi ne-am întâlnit astăzi. Prilejul întâlnirii noastre este în primul rând această perioadă specifică – perioada Postului Naşterii Domnului, întâlnire care nu vrea nimic altceva decât să trezească sau să retrezească în sufletele noastre mai multă căldură, mai multă conştientizare a realităţilor noastre lăuntrice şi punerea a încă unei seminţe bune, necesară creşterii lăuntrice. Astăzi îl avem alături de noi pe fratele nostru părintele Savatie Baştovoi, un bun prieten de-al nostru întru Hristos, care se nevoieşte împreună cu noi, luptând nu doar cu propriile păcate, cu propriile retrăiri, dar şi vine cu acel mesaj sincer, curat, nevinovat către toţi, noi, care suntem pe acelaşi drum al căutării. Dea Domnul ca fiecare dintre noi astăzi să găsească o particică, să se regăsească şi, dacă are ceva lăuntric care încă nu este tămăduit sau are vreo întrebare la care încă n-a găsit răspuns, poate, cu Doamne ajută, astăzi va apărea acea luminare, acea regăsire, va exista poate pentru mulţi acel moment important, decisiv într-un început bun. Tocmai acesta este şi scopul tuturor eforturilor şi gândurilor noastre, precum şi al unor astfel de întâlniri, pentru ca viaţa noastră spirituală să aibă o înnoire.

Părintele Savatie a venit şi cu nişte cărţi, care sunt la intrarea în sală, şi probabil că, la finele întrunirii de astăzi, fiecare se va putea familiariza cu ele, le va putea răsfoi şi ceea ce va crede că este mai aproape de el, după posibilităţile fiecăruia, după preţul de la tipografie, va putea procura (câte o carte) şi, evident, va putea să primească şi autograful părintelui nostru Savatie. Eu ţin foarte mult la acest frate al meu, coleg şi confrate slujitor, mai ales că părintele Savatie este un prieten al tinerilor. Aşa că noi, făcând parte din pleiada tinerilor – majoritatea suntem tineri, sufleteşte noi suntem tineri în permanenţă -, să avem o discuţie de suflet şi pentru suflet ziditoare. Părinte, vă mulţumim că aţi venit şi cu Doamne ajută!

00:05:00 Pr.  Savatie: Mulţumesc, părinte Octavian. Pentru seara de astăzi, deoarece suntem într-o instituţie de învăţământ care, în mod formal şi practic, nu are nici o legătură cu religia, am socotit de cuviinţă să discutăm despre prejudecăţi şi mituri la omul modern. De ce? Pentru că este o modă, este o necesitate a fiecăruia şi consider că, înainte de a putea transmite un mesaj, oricare ar fi el, este nevoie să ne definim pe noi înşine în contextul lumii în care trăim, din care facem parte. Este un paradox titlul conferinţei de astăzi, pentru că nicidecum nu putem alătura prejudecăţile cu modernitatea. Modernitatea prin excelenţă se declară a fi o învingătoare a prejudecăţilor. Numai că nu ştim dacă a prejudecăţilor de orice fel, ci doar a ceea ce făuritorii acestei epoci au dorit să catalogheze ca fiind aşa ceva.

00:07:50 Însuşi cuvântul prejudecată, pentru noi, are o conotaţie negativă. De regulă, ea este legată de credinţele, superstiţiile omului religios. Omul modern este un om care a „învins“ religia. Aceasta este partea din spate, fundalul, sloganul Revoluţiei Franceze. Atunci când se vorbea de libertate, egalitate, fraternitate, de fapt se înţelegea o eliberare de religiozitate, o eliberare de Dumnezeu, o eliberare de orice până la urmă, dar care, vremea o va arăta, nu este aşa. Îndrăznesc să spun că omul modern nu este mai puţin superstiţios decât omul medieval şi cu atât mai mult decât omul perioadei antice „de aur“ a Greciei.

00:09:50 Omul modern îşi face mituri şi prejudecăţi complexe din însuşi statutul său de om liber, de om modern. El până-ntr-atât ţine la modernitatea sa, la părerea despre sine ca individ liber, dezlănţuit, încât nici nu bagă de seamă cu câtă încrâncenare şi obtuzitate, de cele mai multe ori, luptă cu ceea ce a deprins el că se cheamă prejudecată, superstiţie, reminiscenţă a unei lumi apuse. Mă voi face mai lămurit. Poate niciodată oamenii n-au simţit atât de acut nevoia să se izoleze mai întâi de întreaga societate, ca, apoi, să se definească cu multă precizie şi exactitate, îngustime chiar faţă de semenii lor, pornind de la partide din care fac parte, ceva mai elevat sau mai special – curentele literar-artistice din care fac parte, la nivel mai larg – tinerii care încă nu sunt nici definiţi politic sau artistic prin muzica pe care o ascultă, încât ajungem la fan cluburi, la felul în care ne îmbrăcăm, la ticuri verbale pe care ni le însuşim pentru a ne pune în evidenţă faţă de ceilalţi. Simţim nevoia să arătăm prin tot ceea ce suntem că, de exemplu, provenim dintr-un spaţiu geografic, cultural, social anume. Nu suntem de la ţară. Sau vrem să arătăm că nu suntem de la ţară. Nu suntem ruşi sau nu suntem evrei. Suntem sau nu suntem ortodocşi, iehovişti sau orice altceva. Toate acestea mi se pare că scot la iveală o mare dramă şi criză de identitate a omului modern, a acelui om care s-a declarat liber înainte de vreme, care s-a declarat lipsit de inhibiţii, de prejudecăţi. Nu ştiu dacă voi aţi simţit, dar eu am simţit-o: ce aţi simţit când am cântat „Împărate ceresc“? În mine, prejudecata că o rugăciune într-o instituţie de învăţământ sună neobişnuit, fără să vreau, a lucrat şi eu cred că astfel de moşteniri le avem adânc înrădăcinate în noi.

00:14:40 Facem discriminări, numai că avem discriminări pozitive şi negative. Putem, de exemplu, anunţa cu faţa descoperită, pe posturile naţionale din România, că o icoană nu are ce căuta în şcoală, pentru că ea jigneşte sau poate jigni pe un eventual adept al unei alte credinţe, şi, totodată, nu putem spune cu faţa deschisă, pe acelaşi post de televiziune, că un marş gay jigneşte un anumit segment al societăţii noastre, segment care, deocamdată – slavă Domnului! – este majoritar. Este doar unul dintre exemplele în care omul modern arată că este plin de prejudecăţi, prejudecăţi impuse. Aşadar, ni se pare că modernitatea n-a reuşit să ne elibereze de ceea ce, până la urmă, suntem, ceea ce este inevitabil să nu avem fiecare dintre noi în structura noastră psiho-afectivă. Vrem-nu vrem, în această viaţă, ne facem anumite impresii despre tot cu ce intrăm în contact. Nu putem să nu formulăm sau să nu simţim nevoia să formulăm ceea ce simţim, nu putem să renunţăm la criterii precum bine, rău, negativ, pozitiv, aşa cum, de mai bine de un secol, arta modernă mai întâi şi după aceea şi alte ramuri ale activităţii umane încearcă să ne convingă pe toţi.

00:17:48 Epoca modernă este o epocă a comentariului. Omul modern este un om care comentează. Comentăm meciurile de fotbal, comentăm luările de cuvânt ale lui Voronin, ale lui Putin, ale lui Tăriceanu, ale cui vrei. Comentăm emisiuni, mărfuri din magazine; societatea face sondaje pe care mai târziu le face publice, suntem invitaţi să ne expunem părerea, o invitaţie care ne dă senzaţia că acea părere chiar are importanţă. Omul modern crede sau este convins de către cei care au făurit această societate că de el depinde mersul societăţii, că el poate schimba această lume – „votul tău contează“ şi alte sloganuri de acest fel, lucruri care, până la urmă, se dovedesc a fi false. Toţi ştim, dar în acelaşi timp neglijăm acest fapt. Ştim că nu de noi depinde. Realizăm că nu suntem liberi, pentru că nici alegerea noastră, fie că am ales o societate democrată, că aparent avem nişte alegeri libere, că, iată, ne putem expune părerile vizavi de un program şcolar, de anumiţi lideri politici sau de altfel, totuşi, toate aceste revolte şi comentarii ale noastre până la urmă nu sfârşesc nicăieri.

00:20:14 Cu toate acestea, elanul omului modern nu se stinge, pentru că nu poate fi stinsă căutarea din noi, setea de dreptate, setea de mai bine. Până la urmă, sigur că individul nu poate schimba societatea. Este, de-acum, un lucru comun, chiar o banalitate să spunem că este nevoie să ne schimbăm pe noi înşine, dar această sete de dreptate este bună şi Însuşi Hristos o fericeşte în Evanghelie. Trebuie să ne definim în această lume, trebuie să privim în noi înşine, la complexele noastre, la prejudecăţile noastre de oameni moderni, pentru că doar aşa putem deveni liberi, putem deveni nişte persoane şi, de ce nu, personalităţi. Aşadar,la ce putem invita noi, ca oameni creştini? Pentru că, am curajul să o spun, omul creştin nu este în contradicţie cu modernitatea, aceasta este o altă prejudecată adânc înrădăcinată în noi, pe care au trâmbiţat-o Voltaire, Nice, Lenin şi pe care o trâmbiţează şi mulţi dintre aşa-zişii gânditori ai vremurilor în care trăim. Omul creştin este omul modern prin excelenţă. Nici o religie dintre cele care au reuşit să facă o tradiţie, o tradiţie în sensul unei culturi, o tradiţie care reprezintă un popor şi chiar mai multe popoare, nu este numită nouă. Creştinismul, Noul Testament este Noul Legământ făcut cu această lume. Hristos a adus principiile unei noi lumi. Venirea lui Hristos în lume este cea mai mare noutate, este o noutate continuă, care iradiază prospeţime şi lumină în această lume, până la urmă cuprinsă de moarte şi de mizerie nu doar sufletească, ci şi, o vedem acum, cu tot ce este ea, începând de la crime, violuri şi toate nedreptăţile, minciuna care există, toată asuprirea socială ce s-a făcut şi se face.

00:24:22 Puternicii lumii acesteia pot arunca bombe şi distruge popoare întregi în văzul unei lumi de moderni. Vă daţi seama în ce stare de robie suntem, încât ni se arată la televizor cum un domn Bush sau X-ulescu, cum îl cheamă, aruncă bombe peste oameni nevinovaţi şi noi privim asta şi spunem: „Foarte bine, în numele democraţiei!“. Nu vedeţi cum ni se arată o strangulare în direct? Eu nu sunt musulman, dar mi se pare inuman şi îngrozitor să ni se arate uciderea unui om printr-o moarte umilitoare cum este strangularea, filmarea acesteia (la Saddam Hussein mă refer). M-au îngrozit momentele astea, tovarăşii americani care-şi permit nu doar să omoare oameni, dar, în faţa unei societăţi care se crede modernă, informată, în faţa unei societăţi care crede că a biruit războiul, să arate cum strangulează un om! Indiferent cine ar fi el, că este criminal, că nu este, că este tiran, nu pot motiva pedeapsa cu moartea, eu, ca om, ca un creştin, dar, chiar dacă cel care poartă sabie o poate folosi, cum spune Scriptura, n-o fă în văzul unei lumi care se declară modernă! (Nu ştiu dacă aţi remarcat secvenţele astea. Le-am văzut pe internet.) Ăsta este unul dintre cazurile lumii în care trăim, o lume groaznică, agresivă, o lume care omoară în văzul tuturor, iar noi spunem că trăim în pace, trăim în democraţie. Aşa înţelegem că suntem spălaţi pe creier. Dacă vine americanul şi spune că noi trebuie să prindem toţi teroriştii şi prin asta el poate să omoare mii de oameni nevinovaţi, noi îi dăm dreptate, pentru că ne-a convins, ne-a convins în două săptămâni de campanie la emisiunile pe care le face. Este unul dintre exemplele foarte grăitoare, foarte caricaturale ale lumii în care trăim, pentru că se întâmplă acum. Şi noi stăm pasivi, ni se pare că totul este bine în această lume. Nouă ni se pare, care suntem creştini! Să ştiţi că ies oameni care sunt departe de Ortodoxie şi de tradiţia evanghelică pe care o are poporul nostru, pentru că în Los Angeles şi în New York se fac mitinguri împotriva acestor nedreptăţi care au loc la ei acasă, oameni care-şi pun în pericol viaţa pentru a spune că este o nedreptate ceea ce se întâmplă. Ca să omori un om, indiferent care ar fi motivul, este inuman. Aşa încât, ceea ce aducem noi, în calitate de creştini, în această lume ar trebui să fie – nici nu vreau să-l numesc curaj – onestitatea de a spune lucrurilor pe nume, onestitatea de a depăşi complexele lumii în care trăim. Însăşi discuţia despre complexe este o treabă a modernilor, precum şi cea despre prejudecăţi. Atâta le-au răscolit şi atâta le-au întors de la Freud încoace, încât nu mai ştim să deosebim dreapta de stânga. Încercaţi să faceţi abstracţie de ele! Vedeţi lumea aşa cum este! Fiţi voi înşivă în bunătatea voastră, nu şi în mizeria pe care o avem fiecare dintre noi, încercând să n-o mai facem publică! Pentru că a face un marş gay nu este neapărat un act modern. Au făcut-o şi anticii – nu în marşuri, dar şi-au mărturisit această faptă. Treaba lor, fiecare ce face, dar nu putem elogia ceea ce nu ne înnobilează ca făpturi, ca să nu zic mai mult.

00:30:45 Am spus la început, şi n-aş vrea să las în aer afirmaţia, cum că epoca modernă se crede modernă prin părelnica depăşire a prejudecăţilor, a superstiţiilor şi a oricărui fel de religiozitate. Cineva dintre gânditorii secolului trecut a spus că omul mileniului trei va fi religios sau nu va fi deloc. Adică, dacă omul nu se va întoarce la religiozitatea sa, el va dispărea ca făptură în universul ăsta, el îşi pierde rostul său. Acum aş vrea să detaliez în câteva cuvinte, să punctez câteva dintre prejudecăţile mari legate de religie, de ce spun asta şi pe ce mă bazez atunci când spun asta. Revoluţia Franceză, care dă curs sau deschide un întreg evantai de revoluţii sau aşa-zise revoluţii în mai toată Europa, şi-a declarat făţiş războiul său faţă de Biserică, oricare ar fi ea, că este ortodoxă sau că este catolică în Franţa de atunci. Biserica este văzută ca un depozit, o groapă de prejudecăţi, de întunecimi, de superstiţii, de neştiinţă, de incultură şi aşa mai departe. Cum am moştenit-o şi noi. Aceleaşi lozinci şi aceeaşi luptă le vedem la Revoluţia din Octombrie. Bisericile trebuiesc dărâmate deoarece popii ne duc înapoi, în Evul Mediu, pe când omul mânca carne crudă, Biserica neagă adevărurile ştiinţei şi aşa mai departe. Reforma lui Cuza, mai înainte de cea din Rusia, iarăşi este într-un conflict declarat cu Biserica, deşi este făcut cu mai multă subtilitate, dându-i-se un caracter politic naţionalist. Dăm afară călugării din mănăstiri, pentru că domnitorul Cuza a dat un astfel de decret, prin care călugării mai tineri de 60 de ani să fie trimişi la treabă. Ca şi Ceauşescu mai târziu. Să nu vă pară chiar atât de întâmplătoare revenirile astea la obsesia de a închide mănăstirile: o dată la Cuza, altă dată la Gheorghiu-Dej, la noi, în Uniunea Sovietică, parcă s-ar părea lumi atât de diferite: societatea franceză, societatea rusească, românii, balcanicii.

00:35:08 Reformele încep cu dărâmarea Bisericii şi a bisericilor chiar fizic. De ce oamenii care poartă flamura libertăţii în mână – „Liberté, égalité, fraternité“ – intră cu buldozerele în alţi oameni care, dincolo de greşelile personale, nu le-au declarat război niciodată, decât, poate, mai târziu, unii dintre noi, provocaţi de această societate şi victime ale prejudecăţilor impuse, am devenit noi înşine ostili societăţii în care trăim. De exemplu, Biserica şi ştiinţa, ştiinţa şi religia, ca să nu mai spun Biserica, nu pot avea şi n-au avut niciodată nimic în comun. Toate acestea sunt prejudecăţi ale lumii moderne de la Revoluţia Franceză încoace, pentru că mai înainte era absurd să discuţi despre asta. Marii dascăli ai Bisericii din Epoca de Aur, secolele IV-V, din întreg Bizanţul, erau oameni de cultură în societatea lor. Ierarhi ca Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie al Nyssei erau oameni care au studiat la cele mai de seamă facultăţi ale epocii, facultăţi de filosofie la Atena, Antiohia, oameni care studiau filosofia, matematica, astronomia, medicina, la nivelul, desigur, la care erau dezvoltate şi studiate ele atunci. Niciodată nu a existat acest complex în Biserica răsăriteană, Biserica bizantină, în tradiţia răsăriteană, din care şi noi, geografic, dar şi liturgic şi canonic facem parte. Ar trebui să ne cunoaştem tradiţia şi să nu vehiculăm prejudecăţile şi, până la urmă, falsurile şi dezinformarea pe care le-au lansat câţiva franţuji isteţi cândva, spunând că, dacă nu ştiu care popă catolic – daţi-mi voie să vorbesc mai răspicat – a ars un Copernic, înseamnă că Biserica creştină este împotriva studierii astronomiei.

00:38:46 Trebuie să vă spun aici, printre altele, că heliocentrismul lui Copernic era discutat în amănunt şi foarte interesant de către episcopul Grigorie al Nyssei încă la începutul secolului al V-lea, scrieri care sunt şi astăzi şi pe care le puteţi consulta, dar pe care, din nefericire, cultura europeană nu şi le-a asumat. Şi vorbesc acum ca un om al timpului său, fiindcă am făcut şi eu puţină filosofie, într-o instituţie de învăţământ din România şi ştiu ce se studiază la Istoria filosofiei, la Istoria culturii, pentru că, la un moment dat, autori precum Fericitul Augustin sau Toma d’Aquino, Thomas de Kempis sunt studiaţi ca expresie a filosofiei de limbă latină. Pe când, un Grigorie de Nyssa sau Vasile cel Mare, dincolo de faptul că sunt oameni sfinţi, au fost gânditori de o mare profunzime şi, de ce nu, originalitate, vorbind în sensul omului modern de originalitate, ca discurs, ca teme tratate. Pentru că, iată, vorbea Grigorie de Nyssa despre circuitul elementelor în natură, la începutul secolului al V-lea, vorbea despre faptul că pământul se roteşte în jurul soarelui, fapt pentru care, pentru o afirmaţie de felul ăsta, în tradiţia medievală apuseană, Biserica Catolică a ajuns să omoare oameni. Este adevărat că reprezentanţi ai creştinismului sau care se numeau creştini au comis gafe şi, de ce să nu spunem, chiar crime în decursul istoriei umanităţii, dar, cu toate acestea, ar trebui să fim oneşti atunci când studiem Istoria creştinismului şi să nu stigmatizăm întreaga Biserică. Este foarte comod să spui că Biserica este împotriva ştiinţei, deoarece Copernic a fost ars pe rug şi este mult mai anevoios să te apleci asupra spiritualităţii creştine şi s-o studiezi pe epocile ei, pe reprezentanţii ei cei mai de vază şi care, până la urmă, alcătuiesc miezul şi expresia cea mai vie a tradiţiei noastre. Creştinismul răsăritean n-a făcut, n-a intrat în circuitul literaturii şi-al culturii europene, din această cauză noi greşim foarte mult, şi adesea la nivel academic, atunci când vorbim despre principii de bază ale vieţii creştine sau momente reprezentative, cum ar fi: sfinţenia, preoţia, viziunea asupra lumii, antropologia creştină, deoarece le vedem doar prin prisma câtorva gânditori pe care i-am numit aici, de limbă latină mai întâi, fără prea mari deosebiri, cum ar fi Fericitul Augustin. Asta, deoarece este la începutul secolului al V-lea, în Biserica încă destul de unitară, nu spun doar unită, pentru că nu este suficient să fii unit administrativ, cum era Roma cu Grecia, cu întreg Bizanţul atunci, ci era unitară şi-n mărturisirea ei de credinţă, în aspecte de cult, până la urmă, dar şi prin autori ca cei pomeniţi, Thomas de Kempis, Toma d’Aquino, mai târzii, care încep să se deosebească în gândirea şi atitudinea lor de tradiţia de mai bine de zece secole a Bisericii creştine. Poate ştiţi deviza lui Thomas de Kempis, că „Biserica nu poate să omoare un eretic, dar îl poate da pe mâinile statului să o facă“. Ştiţi, desigur, despre celebrele inchiziţii care s-au petrecut în societatea apuseană, dar despre care, astăzi, avem impresia că le-au săvârşit ortodocşii. Ştiţi de ce? Pentru că este destul ca un papă ca Ioan Paul al II-lea să apară deschis, să invite la reconciliere şi un alt ierarh sau un grup de ierarhi să refuze acest dialog în modul în care este propus, ca majoritatea omenilor să înţeleagă că inchiziţiile sunt treaba ortodocşilor! Păi dacă ei îl refuză pe papă! Înţelegeţi, sunt lucruri foarte subtile de manipulare şi de naştere a unor nesimpatii şi a unor reacţii inconştiente faţă de anumite aspecte ale societăţii şi în special ale vieţii noastre bisericeşti.

00:45:55 Să fim atenţi, prin urmare, şi, în primul rând, riscând să încalc o altă prejudecată legată de ceea ce învaţă Biserica, vă invit să nu credeţi, ci să cercetaţi! Iarăşi, nu ştiu de unde s-a luat acest slogan că Biblia spune „crede şi nu cerceta“. Am căutat cât am putut, nu spun că am stat la fiecare cuvânt din Biblie, dar în locurile ei esenţiale, nicăieri nu am găsit porunca asta, „crede şi nu cerceta“. Sunt motoare de căutare electronice acum, prin care este mai simplu, am căutat în fel şi chip, pentru că mă revolt împotriva acestei minciuni. Niciodată Hristos n-a lăudat credinţa oarbă! Toma este exemplul viu prin care noi trebuie să înţelegem că Apostolii au avut o credinţă reieşită din experienţă, o credinţă vie, nu o credinţă oarbă. Toma Îl vede pe Hristos înviat, vine să-I bage un deget în coastă. Deci credinţa lor vine în urma unor experienţe vii, concrete. Apostolul Ioan spunea, în altă parte:Ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am pipăit cu mâinile noastre, aceea vă propovăduim şi vouă.

00:47:40 Aşadar, acest creştinism, care nu acceptă adevărurile ştiinţei, care este în conflict cu arta, cu toate progresele şi rezultatele pe care le-a acumulat şi le-a făurit omul prin darul lui Dumnezeu, de-a lungul vremii, este un creştinism inventat. Îmi pare rău de acest conflict, fabricat artificial, dintre ştiinţă şi religie, artă, cultură, făcut, cred eu, de oamenii statului, care, la un moment dat, s-au simţit incomodaţi de prezenţa foarte mare şi influentă a oamenilor Bisericii chiar în aparatul statului, pentru că din Bizanţ, în Rusia mai târziu şi, de ce nu, în statele româneşti, episcopul, preoţii erau aproape de domnitori, de regulă. Se vedea această influenţă puternică, influenţă în şcoli, pentru că şcolile erau în mănăstiri de cele mai multe ori, şi primele şcoli, şcoli de pictură, de croitorie, de cântat, meşteri zidari, arhitecţi ş.a.m.d. erau formaţi, de regulă, pe lângă mănăstiri. Aşa că, dacă ne uităm bine, istoria culturii, a marilor culturi, a artei este inevitabil legată de creştinism. Ce ştim despre pictura rusă, de până la – să zic eu – Repin şi ceilalţi, pentru că oricum nu sunt atât de importanţi şi reprezentativi ca Andrei Rubliov, Theophan Grecul, şcolile de iconari de la Pskov, şcoli care au uimit şi uimesc în continuare lumea întreagă, lumea artei, nu lumea credincioşilor. Trebuie să recunoaştem că astăzi, noi, ca ortodocşi, ştim foarte puţin despre Andrei Rubliovşi despre icoanele lui, deoarece avem icoane care sunt departe de tradiţia noastră, de multe ori. Aşadar, suntem victime ale unei lucrări subtile care se petrece de secole. Nu vreau să fiu adeptul unei urzeli sau al unei lucrări de culise neapărat din spatele societăţii noastre, dar al unor idei care, mai întâi, au îndreptat oamenii politici, oamenii de ştiinţă împotriva Bisericii şi acum pe noi ne îndreaptă împotriva lor. Îmi pare bine că, uneori, în seminarii, în şcolile de teologie, se încearcă depăşirea acestor complexe, deşi cu foarte multă stângăcie. Noi, astăzi, fără să ne dăm seama, ne facem purtători ai unei atitudini care nu face decât să-i încredinţeze pe toţi ceilalţi, toţi cei care afirmă că omul creştin este un om incult, un om care nu acceptă dialogul, un om care nu se adaptează, la urma urmei, în societatea în care este, îi agresăm prin ceea ce se întâmplă, refuzăm să citim, refuzăm să studiem; nu zic să citim orice, nu zic să studiem orice, pentru că avem dreptul, ca oameni liberi şi moderni, la discreţie şi selecţie, dar nu putem tăia cu barda între noi şilumea în care trăim.

00:53:16 – Î: Care e părerea dumneavoastră faţă de „Drepturile omului“? Care e poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de ele?

R: Omul a fost dăruit cu drepturi nelimitate de către Cel care l-a făcut. Dumnezeu ne-a dat drepturi, nu trebuie să vină altcineva să ne spună că noi avem drepturi. Îmi pare rău că atunci când noi, ca oameni, definim aceste drepturi, o facem într-un mod de multe ori abuziv. Iarăşi un defect al omului modern, al omului care crede că, de vreme ce este liber să facă orice faţă de el însuşi, este liber să facă aceleaşi lucruri faţă de ceilalţi. Dacă eu mă duc într-o societate de musulmani sau de evrei şi încep să-i provoc prin ceea ce sunt eu, nu cred că – deşi am dreptul să fac asta – îndeplinesc condiţia mea de om modern. Şi mă întorc: dacă un om are dreptul – să zic, într-o societate dată, că este în Elveţia, că este în China, vorbesc în termeni abstracţi – să se dezbrace sau nu, să poarte un anumit fel de haine sau nu, el trebuie totuşi să ţină cont de atitudinea şi apariţia sa atunci când intră într-o altă societate, într-un alt mediu. Ştim şi pentru cei mai mulţi dintre noi „Drepturile omului“ se asociază cu libertatea homosexualităţii, a prostituţiei, a avortului ş.a.m.d., lucruri care nu ştiu dacă ne fac mai liberi sau nu. Părerea mea este că un om – repet – este liber să facă orice, liber prin condiţia sa de făptură după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care are deplina libertate de a face orice, dar această libertate a lui n-ar trebui să se manifeste întotdeauna, de aceea suntem făpturi raţionale şi prin aceasta cred că ne arătăm statutul nostru superior în această lume şi în acest univers, că ne putem înfrâna anumite libertăţi ale noastre. Apostolul Pavel spune: Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate de folos. Nu zic că nu-ţi este îngăduit ţie, ca om, să fii homosexual, de exemplu, îngăduit nu faţă de Dumnezeu, îngăduit nu faţă de ceilalţi, ci îngăduit ţie, pentru singurul fapt că dacă o poţi face înseamnă că eşti liber, dar asta nu înseamnă că tu trebuie să o afişezi şi să o impui celorlalţi. Este o slăbiciune din punctul meu de vedere, o cădere a ta; din punctul tău de vedere, poate fi o virtute şi o libertate. Nu trebuie să vii să mi-o impui mie; nu trebuie să o propagi copiilor mei, fraţilor mei şi semenilor mei, într-o societate care este, desigur, liberă să facă şi ea ceea ce faci tu, dar nu doreşte, nu trebuie să-l provoci cu astfel de lucruri, după cum nici eu nu te provoc cu ale mele.

00:58:13 Aşa că tot ceea ce se face trebuie să se facă de comun acord, atunci când văd discutându-se în „Drepturile omului“ dacă omul este liber sau nu să-şi ia viaţa, sunt lucruri care mi se par banale. După ce şi-a luat-o, ce mai face? E o atitudine catolică, pentru că, dacă ştiţi, multe secole de-a rândul, până recent, chiar spre anii o mie opt sute şi, în Apus, prin Biserică sau altfel, sinucigaşilor li se aplicau pedepse post-mortem ca unor ucigaşi; nu exista cuvântul sinucidere, este un termen nou, relativ nou, a apărut la o mie opt sute douăzeci şi ceva, până atunci era catalogat de către Codul penal ca fiind ucidere săvârşită asupra propriei persoane. Astea le puteţi vedea, sunt fapte consemnate, „Istoria sinuciderii“ a lui Georges Minois, dacă vă interesează, la Editura Humanitas (astea-s lucruri speciale, am fost eu preocupat odată, dar pentru că vorbeam despre întâmplări ale libertăţii omului). De acolo ne vine această problemă: este liber omul sau nu, şi reacţia societăţii civile mi se pare normală, pentru că, dacă acest om a sfârşit aşa cum a sfârşit şi a avut slăbiciunea şi întunecimea, până la urmă, de-a sfârşi astfel, nu poţi să-i pedepseşti pe toţi ceilalţi, bunuri care, mi se pare mie, se vărsau în vistieria Bisericii. Acesta este un alt motiv de revoltă a societăţii civile împotriva Bisericii Catolice de atunci, pentru că erau perioade de ciumă, de foamete şi, atunci, închipuiţi-vă un om ajuns în necaz mare, s-a întâmplat, s-a sinucis, dar câte sinucideri nu puteau fi înscenate cu scopul de a i se lua averea după asta?! Normal, s-a discutat mult pe seama libertăţii, liber să… Sigur că fiecare este liber. Aşa încât ceea ce moştenim noi astăzi în „Drepturile omului“, vizavi de această problemă, este rezultatul unei polemici, al unei tragedii de secole a societăţii medievale care se declara creştină, dar care, iată, avea şi aceste subterane triste şi întunecate. Cred eu că nu chiar tot ce scrie în „Drepturile omului“ reprezintă lucruri vrednice de pretenţia şi statutul pe care îl are simpla auzire a acestor cuvinte: drepturile omului. Omul este liber. Liber să-şi manifeste bunătatea, dragostea, mărinimia, dreptatea faţă de ceilalţi, nu şi a mizeriei sale lăuntrice, indiferent dacă o numeşte el virtute.

01:02:10 – Î: Care este poziţia Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de ele („Drepturile omului“)?

R: N-am auzit să se fi exprimat o poziţie oficială faţă de ele. Nici nu ştiu dacă şi-a propus cineva să le studieze în tot ceea ce sunt. Eu, de exemplu, sunt de acord cu o mulţime. Altfel de discutat: dreptul de a face avort atunci când, formulat simplu, fiecare femeie are dreptul, este stăpâna propriului ei trup şi este liberă să facă ce vrea cu propriul ei trup. Păi, dar este vorba de un alt trup, doar nu face ceva cu propriul ei trup, ea face ceva cu trupul celui care este în ea, o altă persoană. Aşa că sunt nişte formulări stupide. Clar că sunt două trupuri. Păi, dar trebuie atâta minte? Se discută la nivel de comisie nu ştiu de care, medici discută problema asta, ca să formuleze altfel în „Drepturile omului“. Este o prostie, sunt două trupuri distincte, indiferent că unul este în formare şi celălalt este matur. Femeia este liberă să facă cu trupul ei ce vrea – da, dar nu şi cu celălalt, al copilului, al altui om.

01:03:30 – Î: Ce părere aveţi despre umanism şi poate fi ceva comun între creştinism şi acest curent?

R: Umanismul: Vedeţi cât este de „şmecheră“ formularea asta – umanismul. Sigur că creştinism-umanism ar trebui să fie acelaşi lucru, pentru că Însuşi Dumnezeu S-a făcut om,om – de la care provine cuvântul umanism, pentru a-i mântui pe oameni. Foarte des se revine la om, făptura nouă, schimbarea omului, omul lăuntric, de care vorbeşte Apostolul Pavel, şi aşa mai departe. Întreaga Evanghelie este umanistă, în sensul pe care-l înţelegem pe om în complexitatea, în frumuseţea sa, în ceea ce el ar trebui să fie. Dacă acest curent a speculat şi a degenerat de multe ori în altceva, declarând omul ca fiind ceva suficient sieşi – nu în sensul că omul n-ar fi complex, nu în sensul că omul n-ar fi o făptură minunată, ci într-o autosuficienţă egoistă -, atunci nu avem legătură în creştinism, care ne prezintă şi propovăduieşte un om care se dăruieşte şi se împlineşte şi prin ceilalţi.

01:05:22 – Î: Părintele Iustin Pârvu spune că integrarea în Europa actuală înseamnă ieşirea din Ortodoxie. Ce părere aveţi?

R: La nivel de politică, de formă, da, ieşim. Societatea europeană nu este nici ortodoxă, nici altfel. Într-adevăr, dacă ar fi să aplicăm o societate a-religioasă – nu în sensul în care au făcut-o ateii comunişti, ci în cestălalt, spunând că toţi sunteţi buni, toţi sunteţi egali şi fiecare aveţi dreptul să vă manifestaţi, chiar dacă voi vă daţi în cap de fapt unul altuia, fără nici un fel de criteriu de apreciere, intrând într-o tradiţie, într-o societate care are, şi ea, părerea ei şi dreptul la părere în această lume, chiar dacă acestă lume vine cu orgoliul unei Europe luminate, dar al unei Europe care nu ne cunoaşte şi ne neglijează în tradiţiile noastre de multe ori ca pe nişte aborigeni -, cred că o altfel de Europă este străină de ceea ce am aşteptat de la o societate contemporană. Să fiu mai explicit. Atunci când în numele Europei se scot icoanele din România, într-o Românie care are 20 de secole de creştinism, icoane care se scot într-o lună – asta este prima treabă, prima necesitate a Europei într-o ţară abia alăturată ei? În ianuarie 2007, prima mare campanie, prima reformă care se încearcă în România, o ţară majoritar ortodoxă, este să ne eliberăm de icoane, în timp ce există oameni săraci, în timp ce copiii îngheaţă în şcoli, în timp ce sunt sate care nu au lumină.

01:0 Acum, venind în România, am luat copii la ocazie şi i-am întrebat: „Ce faceţi, cum mergeţi la şcoală?“ (între judeţele Vaslui şi Iaşi; nu fac acum politică, spun nişte fapte reale, pe care le cunoaşteti şi voi, le cunoaştem cu toţii, dar de care, din păcate, facem abstracţie). Fac naveta, copii de clasa a IV-a, clasa a II-a, stau în frig câte un ceas-două, la şcoală nu li se face focul. Asta e Europa? Şi tu, din această şcoală, în loc să le faci focul, scoţi icoanele de pe pereţi? Crezi că-i faci mai europeni? A fi european înseamnă a nu mai crede în nimic? Dacă asta înseamnă a fi european – da. Iată că se pare că Europa cea care a venit în România – nu ştiu cum a intrat în altă parte, că nu m-a interesat, pentru că acesta este şi poporul nostru, şi cultura noastră – a început prin a scoate icoanele. Îmi pare rău să constat asta, îmi pare rău că, de prea mai multe ori, cei care vin sau spun că reprezintă Europa ne tratează ca pe nişte aborigeni, care nu avem cultură, care nu ştim nimic şieste nevoie să fim schimbaţi din temelie, de parcă tot ceea ce suntem şi au fost părinţii noştri nu este nimic. Trebuie să radem şi să facem ce? Aşa că, asta e părerea mea. N-am nici un fel de reacţie şi nu-mi place să generalizez; când am spus Europa, am spus Europa cea care, în România, în loc să scoată icoanele… N-am spus întreaga Europă. Nu spun că toţi oamenii politici sau liderii de opinie din diferitele ţări sau foruri europene sunt pentru scoaterea icoanelor. S-ar putea şi cred că sunt printre ei cei care s-ar putea să le apere, nu i-am văzut încă. Dar, fără să generalizez, sunt împotriva acelei Europe – este atitudinea mea, ca om, nu o impun – care îmi neglijează credinţa, intimitatea mea, ceea ce m-au învăţat părinţii mei, spunând că mă face mai liber, mă face mai civilizat, că ştie ea mai bine cum ar trebui să fiu eu liber, cum ar trebui să fiu eu civilizat. Iată la ce cred că s-a referit părintele aici şi, în acest sens, fără să fiu subiectiv, a fost o campanie, de o lună-două, când a văzut întreaga lume ce s-a întâmplat în România odată cu intrarea în Europa.

01:11:29 – Î: Ne puteţi vorbi despre smerenie în contextul epocii postmoderne?

R: Ce să vorbeşti despre smerenie? Nu vedeţi că modernitatea este plină de aroganţă şi aroganţă cu orice preţ? Dacă nu ştii să faci ceva, dezbracă-te în fundul gol şi fluieră, ca să te arate la televizor şi măcar ai făcut ceva în viaţă – gesturi ale omului modern! Unde e vorba de smerenie?

01:12:16 – Î: Aţi spus că nu sunteţi de acord cu expresia „crede şi nu cerceta“. Tot despre această expresie: cum o puteţi lămuri cu privire la tainele Bisericii, la Domnul?

R: Tot aşa! Îndoiala este semn de sănătate a minţii. Mintea omului este capabilă să cuprindă o informaţie, să facă o analiză, să tragă nişte concluzii. Dacă n-o folosim în menirea ei, ea se defectează, ajungem la fanatism, ne îngropăm în mină, cum s-au îngropat ăştia acum, în Penza, şi spunem că vine sfârşitul lumii. Suntem datori să cercetăm ceea ce ni se spune. Apostolul Ioan spune: Cercetaţi duhurile, nu crede oricărui cuvânt. Apostolul Pavel spune ceva şi mai desluşit: Aceasta este Evanghelia pe care v-am vestit-o vouă. Dacă îngerul din cer vă va vesti o altă Evanghelie, să nu credeţi! Deci, până şi îngerul din cer trebuie cercetat atunci când ne vorbeşte despre taine, despre dogme. Avem unde cerceta! Să ştiţi că întreaga moştenire a Bisericii, în sutele şi miile de tomuri pe care le-a moştenit Ortodoxia, sunt, de fapt, rezultatul explicării unor frământări fireşti pe care le are orice om. Creştinismul este o taină, este plin de lucruri minunate, paradoxale, pe care este normal să nu le putem înţelege şi accepta. De aceea, nu, nu sunt de acord cu „crede şi nu cerceta“, pentru că nimeni dintre sfinţii noştri n-a fost de acord cu asta şi v-am dat ca exemplu Apostolii, şi Ioan, şi Pavel, şi întreaga tradiţie a Bisericii. Citiţi tâlcuiri de la Ioan Gură de Aur, citiţi de la Vasile cel Mare! Ne-am despărţit şi nici nu cunoaştem exegeza noastră creştină, spiritualitatea şi filosofia, la urma urmei, creştină răsăriteană. Da, citiţi, cercetaţi, nu în sensul iscoditor pe care îl aud la unii seminarişti, de-a pune întrebări şi de a găsi nod în papură cu orice preţ, pentru că nu este neapărat acesta semn al inteligenţei. „Ar putea Dumnezeufaceopiatră pe care să n-o poată ridica?“ „Păi, dacă ar face o piatră şi n-ar ridica-o, n-ar fi Atotputernic; dar, dacă ar ridica-o, n-ar fi din aia pe care o ridică.“ Jocuri, din astea, de cuvinte. Astea nu duc nicăieri.

01:15:30 Dar sunt întrebări şi frământări vii, venite din credinţă vie, pe care le-a avut Toma – cel mai viu exemplu – şi vedeţi slujba la Sfântul Apostol Toma, cât este de minunată în tot ceea ce se desfăşoară acolo, ce cântăm în biserică. Aşa că – nu, nu vă temeţi de îndoielile pe care le aveţi, pentru că doar ele vă vor îndemna spre cunoaştere. Când ai o îndoială vizavi de un fragment biblic, du-te şi caută-i tâlcuirea! Păi cum altfel aş fi citit? Ce nevoie aş fi avut? De unde aş fi aflat? Ştiţi întâmplarea din „Faptele Apostolilor“, cu eunucul care citea în carte şi nu înţelegea? Când s-a întâlnit cu Apostolii şi-i spun: „Pricepi ce citeşti?“. Zice: „Cum voi pricepe dacă nu-mi va explica cineva?“. Ai o îndoială, caută cartea, fie că eşti la un preot, la un professor; unde aflu despre de ce a zis Hristos aşa, şi nu aşa? Păi, nu vedeţi că înşişi ucenicii, în Evanghelie, se apropie de multe ori de Hristos, după ce a vorbit mulţimii, şi zic: „Învăţătorule, ce înseamnă pilda aceasta?“. Hristos le-o tâlcuia după aceea. Deci nu tăceau ca peştele: „Ei, a zis, a zis, ce-am înţeles, aia am înţeles, că doar n-o să-L întrebăm, nu mai cercetăm. Credem, a aruncat grăunţele, le-a mâncat pasărea, pasărea a rămas, ce-o să-L mai întrebăm?“. Nu, Apostolii îşi arată deschiderea, sinceritatea şi nelămuririle lor. Ce înseamnă pilda aceasta? Aşa facem şi noi: „Părinte, ce înseamnă pilda aceasta? De ce s-a zis acolo aşa, şi dincolo aşa?“. Părintele sau profesorul este bine să fie citit şi să poată da un răspuns, să te trimită la o carte sau să-i dea Dumnezeu un răspuns potrivit. Ăsta este creştinismul nostru răsăritean.

01:17:38 – Î: Ce argumente putem aduce unei persoane că sărbătorirea Crăciunului pe 7 ianuarie nu exclude omul modern?

R: Dar omul modern oare nu-i liber să facă orice? De ce nu este liber s-o facă pe 7 ianuarie? Şi de ce, dacă ar face-o altfel, ar fi mai liber? Fă-o aşa cum crezi tu că este bine de făcut. Eu cred că aşa este bine, o fac şi n-am nici un fel de complex. Eliberaţi-vă de complexe, ortodocşilor! (…)

01:18:36 – Î: Cât este de real pericolul ecumenismului la noi, în Republica Moldova?

R: Depinde ce înţelegem prin ecumenism, prin pericol ş.a.m.d. Dacă înţelegem că n-o să mai putem deosebi şi n-o să mai ştim ce facem şi în ce credem şi numim asta pericol, e foarte real, staţi liniştiţi, că nu scapă nimic.

01:19:00– Î: Care este părerea privitor la căsătoria târzie a tinerilor de astăzi?

R: Nu-i schimb eu cu părerea mea. N-am nici o părere.

01:19:17 – Î: Ce părere aveţi despre psihologia actuală, lozincile „stima de sine“, „iubirea de sine“, „aprecierea de sine“?

R: Cred că e o criză a personalităţii, criza epocii noastre. Când nu mai poţi face nimic, trebuie să spui: „Vai, ce tare sunt!“. Ca în bancul cu aricelul, în ceaţă, care spunea că… Dar este mai special… Mai este cu câinele, cu ciuccea, cu concentrarea: Un ucrainean, născut ciuccea (n-am mai spus de mult bancuri, le uit şi eu, dar mi-au venit acum, că se mai trezesc). Se ducea ucraineanul cu câinele, în armată, era grănicer. Mai în scurt: era vorba de autosugestie şi ciuccea mânca de dispărea câinele – îl mânca. La care unul îi spune: „Măi, nu mai mânca câinele, că n-ai voie să mănânci câinele!“. „Păi, da’, la mine, la noi, ciuccea, se mănâncă câinele.“ Şi-i zice ăsta: „Tu bagă-ţi în cap că tu nu eşti ciuccea, eşti ucrainean!“. La care ciuccea se duce în pădure, pune câinele pe o buturugă şi începe, cu autosugestie: „Tu nu eşti câine, tu eşti slănină!“. Aşa că… asta zic eu că e psihologia modernă. Da, e adevărat, tu n-ai făcut nici aia; da, eşti un prost de dudui când zici că Goethe e cel mai bun flautist din Ungaria, dar tu eşti, în schimb, cel mai tare, cel mai bun, cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai cel mai! Cam asta-i psihologia modernă.Şi în ce sfârşesc? În foarte mari crize, fraţii mei! Ştiu pe cineva de aici, din Chişinău, crescut într-un liceu din ăsta. Când am auzit ce fac băieţii… Că, vai, eşti cel mai tare, cel mai bun, tot premiul întâi, toţi trebuie să fie lideri – lider, lider, lider. Termină liceul cu super menţiuni, cu premii naţionale, merge la şcoală în România, rămâne anul şi intră într-o criză de nu-şi mai poate reveni, a lăsat şi facultate şi tot. Omul ăsta a avut şocul şocurilor! S-a dovedit că el nu este lider, el a ajuns, la vârsta de 20 de ani, spălat pe creier: „Eşti lider, hai, acum tu să fii lider din clasă“. Este o nebunie, este o criză! Afirmă-te, măi, băiete, fă ceva, nu te mai păcăli pe tine însuţi. Asta e psihologie, să ştiţi, americană; ăştia ne arată: „Sunt cel mai frumos, sunt cel mai cel mai“, dar, de fapt, săracul, omul acela – precum ciuccea cu câinele!

01:22:58 – Î: (Ce atitudine aveţi faţă de minuni? – lb. rusă)

R: Fraţilor, eu am o atitudine foarte senină faţă de minuni. Ele sunt normalitatea vieţii creştine şi, dacă un om a trăit după Dumnezeu şi cineva are credinţă şi dragoste, am o atitudine foarte firească şi senină faţă de minuni. Haideţi şi voi! Adică, pentru mine, minunile sunt normale, Însuşi Hristos ne-a învăţat să fim aşa, să nu ne mirăm de minuni, să nu ne mirăm că ni se supun dracii, să ne bucurăm şi să nu ne mirăm că numele noastre sunt scrise în ceruri. Şi, oare, nu aşa ne-a transmis Evanghelia, şi tradiţia creştină a Bisericii, că cei care pleacă de la noi în credinţă nu pleacă nicăieri, pleacă la Dumnezeu şi se pot ruga ei pentru noi şi noi pentru dânşii, de rămânem într-o comuniune a harului şi-a dragostei pe care n-o poate spulbera nimeni – nici moartea, pentru că Hristos a biruit moartea? Cred asta cu cea mai mare dragoste şi deschidere.

01:24:44 – Î: Unde sunteţi stabilit acum?

R: Acum sunt la Noul Neamţ.

01:25:01 – Î: Despre reîncarnare.

R: Cei care vorbesc despre reîncarnare în mod tradiţional, în hinduism şi în alte curente ale religiilor şi ale credinţelor orientale, nu vorbesc doar despre reîncarnarea omului în alt om, ci vorbesc mai degrabă despre o transformare, pentru că reîncarnarea este legată de carne, este legată direct de noi, în orice alt element. Adică nu doar în fiinţe vii, nu doar în oameni, ci şi în animale, şi nu doar în animale, ci şi în materii iraţionale. Ce părere pot să am? O părere care… mă amuză. Şi vă spun de ce. Nu sunt un om care îmi permit să râd uşor de credinţele altor oameni, pentru că s-ar putea să jignesc, eu am credinţa mea. Dar, în cazul de faţă, al reîncarnărilor, daţi-mi voie să-mi permit acest amuzament. Samsara, roata asta în care se învârte omul până când, în sfârşit, atinge desăvârşirea, ajunge starea din care nu se mai reîncarnează, ci intră în – nu vreau să numesc fericire, pentru că ei nu au cuvântul fericire, ăsta e un echivalent creştin – nicăieri, în neant, pentru că proprietăţile individului în credinţa brahmanică dispar în starea lui de neant. Prin urmare, toate aceste reveniri în lumea aceasta materială care este considerată inferioară, impură şi care trebuie să sfârşească sunt cauză a imperfecţiunii sale. Adică, dacă un om face fapte rele în această viaţă, el se va transforma într-o fiinţă inferioară lui, în pisică, în şoricel, în elefant. Exemplele din cărţile pe care le-am citit sunt de tipul: dacă cineva a omorât un tigru, în viaţa următoare va fi un tigru care va fi omorât şi aşa îşi va curăţi, ispăşi păcatul şi se va naşte într-o condiţie superioară. Şi, iarăşi, nu este destul să te naşti om, pentru că ştim că societatea hindusă, cultura asta, brahmanică, este o castă. Te-ai născut într-o castă, nu poţi intra în alta, superioară; destul că eşti om, trebuie să evoluezi până la treptele de sus, ca, după aia, să ajungi învăţător, maestru şi te naşti în nicăieri. Pentru că ei cred că nimicul este perfecţiunea desăvârşită.

01:29:14: Aşadar, foarte bune toate, clare până la un punct. Înţeleg când un om face un lucru bun sau rău, când este virtute sau nu, pentru că există nişte principii morale pe care şi hinduşii le au, dar nu înţeleg cum putem aprecia virtutea sau imoralitatea unui animal, de vreme ce este iraţional, cu atât mai mult a unei legume sau a unui copac în care se poate sălăşlui spiritul acelui om. Cam 24.000 de specii, de înfăţişări poate lua omul, potrivit acestei credinţe. Aşadar, cum fac diferenţa între un cartof virtuos şi unul pur şi simplu? Cum ştiu că nu l-am mâncat pe bunicul meu când am mâncat o varză, nu mai spun când am mâncat carne, pentru că s-ar putea să fie… Aşa că problema virtuţii, care este profund filosofică, nu este rezolvată în cazul reîncarnării, dincolo de faptul că eu, în calitate de creştin, nu o găsesc potrivită nici ştiinţei mele, experienţei mele; nu ştiu cum s-ar reîntrupa oamenii. Suntem cam acelaşi număr de oameni care ne schimbăm din unul în altul… Pentru mine este o idee îngrozitoare, pe mine mă sufocă, este un adevărat coşmar, ca să mă înţelegeţi. Simpla idee că, mergând pe stradă, prin gară, pe la Bucureşti, toţi câinii ăia ar putea să fie Mihai Viteazul sau Elvis Presley mă… Sigur, eu sunt poate prea comod şi nu vreau să cuget tot timpul la faptul că am călcat pe un faraon sau pe un mare domnitor şi, din cauza asta, ca european şi ca un creştin, daţi-mi voie să mă amuz, pentru că nu văd, în primul rând, nişte inele logice şi nişte principii clar definite nu doar logic, ci chiar şi filosofic vorbind, virtutea în baza căreia eu avansez într-o condiţie mai bună şi păcatul prin care eu pogor. Cumputem vorbi despre asta la animale şi mai ales la obiecte neînsufleţite, legume, pietre ş.a.m.d.?

01:32:45 – Î: Mohamed este în iad. El arde veşnic pentru că nu L-a acceptat pe Iisus Hristos. El s-a făcut pe sine următorul profet şi a adus o nouă religie? Miliarde de oameni ard în iad pentru că au crezut în Mohamed?

R: Astea sunt întrebări de seminarist, din alea provocatoare, sau de jurnalist? Nu ştiu, fraţilor, pentru că nu sunt stăpân al iadului şi-al raiului. Dacă vedeţi voi bine, Hristos a dat cheile împărăţiei omului, Apostolului Petru i-a dat cheile de la împărăţie, cheile cerului; dar cheile iadului, cum spunea cineva, nu le-a dat oamenilor, le-a ţinut la Sine, El  ştie care şi unde merge. Îmi puneţi mie, unui om cu păcate şi lipsit de astfel de vederi, întrebări despre ce este iad şi ce nu. Nu ştiu ce să vă spun. Sunt creştin, nu sunt musulman, prin credinţa mea şi prin tot ceea ce sunt arăt că nu sunt de acord cu un alt profet – deşi Hristos nu a fost doar profet, a fost mai mult, a fost Însuşi Dumnezeu -, nu pot accepta, prin faptul că sunt creştin, pe cei care Îl desconsideră pe Hristos, minimalizând rostul Lui şi nu-L recunosc ca Domn şi Ziditor al lumii ăsteia. Prin asta am zis tot. Ce fac alţii, unde nimeresc, nu este de competenţa mea şi refuz chiar şi în intimitatea mea să mă gândesc la asta. Nu-mi place; dacă ar fi după mine, aş vrea să nu fie nimeni în iad, nu-mi place să mă gândesc la asta, la faptul că cineva poate fi în iad.

01:35:06 – Î: Tot mai mulţi poeţi postmodernişti se convertesc, revin totalmente la Ortodoxie. Este o modă sau o necesitate acest fapt?

R: Cred că este un firesc. Nu ştiu cât de mulţi, nu am statistica, mi se pare un firesc. Dacă descoperi Ortodoxia aşa cum este ea, tradiţia ei, frumuseţea ei, în libertatea ei până la urmă, pentru că eu nu cunosc o altă tradiţie, dar din puţinul pe care-l cunosc – pentru că recunosc că m-am aplecat puţin asupra Istoriei religiei, nu în sensul că aş fi un specialist, dar am o impresie despre principiile de bază ale marilor culturi şi tradiţii religioase, de aceea îmi permit să spun că -, în creştinism, un om modern, fie că este poet sau altceva, se simte la el acasă, se regăseşte pe sine. Aşa că nu m-aş mira. Nu mi-am pus niciodată problema asta, câţi se convertesc şi unde, pentru că mi se pare un lucru al inimii, o taină, pe care nu neapărat ca toţi s-o facă publică şi nu toţi din cei care o fac publică poate ar fi.

01:36:39 – Î: Ce părere aveţi despre ascultarea muzicii clasice? Este un păcat?

R: Muzica este foarte diversă. Când ai spus „clasică“ n-ai spus decât, poate, un etaj de execuţie, de viziune, dar n-ai spus încă aproape nimic, e aşa de diferită muzica asta clasică, cum diferită este orice manifestare a omului, în artă, în orice altceva. Există muzică clasică frumoasă, există muzică clasică care pe mine nu m-ar atinge; aşa că depinde ce asculţi.

01:37:30 – Î: Cum ar trebui să fie un profesor în educarea copiilor, şi anume în perioada modernă din zilele noastre? Unii sunt de părere că, într-o familie cu adevărat creştină, copiii nu trebuie să facă şcoală (învăţătorul cu ceilalţi).

R: Tocmai despre asta am vorbit şi cred că această părere poate fi contrazisă. Eu descopăr cu multă amărăciune realitatea din învăţământul nostru. Pornind de la manuale. Nu ştiu ce rod dau şi ce fel de atmosferă insuflă anumite teme pe care copiii sunt invitaţi să le dezbată, să le aprofundeze în procesul de învăţare. Cu toate acestea, nu cred că este o soluţie să nu mergi la şcoală. O soluţie este să studiezi şi altceva pe lângă ce ţi se dă la şcoală – asta mi se pare normal şi, până la urmă, firesc. Am spus-o şi o repet, trei dascăli ai Ortodoxiei, din familii creştine, cum sunt Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, au făcut studii la şcolile de atunci, şcolile laice de atunci. Nu putem spune că acele şcoli, chiar dacă erau faimoasele şcoli de tradiţie grecească, erau lipsite de vicii, iar cel mai mare dintre ele, pe care Ioan Gură de Aur îl discută în cuvântările sale despre educarea şi creşterea copiilor, este homosexualitatea. Este ştiut cred că de mulţi că profesorii de atunci îşi sileau ucenicii la această faptă pe care ei n-o considerau deloc păcat. Din predicile Sfântului Ioan (care el însuşi a studiat la şcolile astea, a fost ucenic al celui mai mare orator din epocă, Libanius. Libanius mărturiseşte despre acest sfânt că era cel mai bun ucenic al său şi că l-ar fi vrut ca discipol – zice el – dacă nu l-ar fi furat creştinii), reiese că el avea cunoştinţă despre cele întâmplate acolo. Cu toate acestea a făcut şcoală de retorică şi drept; Sfântul Vasile a făcut această şcoală, Sfântul Grigorie Dialogul. Şi prin aceasta vedem că era o tradiţie şi un firesc ca episcopii, oamenii de vază ai Bisericii să facă aceste şcoli, pentru că altele nu erau. Tradiţia învăţământului teologic, aşa cum îl avem noi, este foarte târzie şi este o modă apuseană, când s-a despărţit foarte clar învăţământul teologic de învăţământul celălalt, dar atunci teologia se învăţa în Biserică, de pe amvon, de către episcop sau de către oameni luminaţi de Dumnezeu, din apropierea episcopului (atunci când era un caz fericit), iar celelalte ştiinţe se învăţau acolo unde era el: matematica, retorica, medicina ş.a.m.d.

01:41:46: Aşa că nu cred că asta este o soluţie, mai ales că un copil s-ar putea să nu înţeleagă – şi cel mai degrabă nu va înţelege -, nu trebuie să-i creăm acest conflict şi-o dezbinare lăuntrică atât de pronunţată şi de dramatică, pentru că nu ştim încă puterea psihică a copilului nostru. Deşi credem că îl cunoaştem, s-ar putea să ne scape şi, de prea multe ori, asistăm la drame de familie tocmai din cauza unei prea tăioase reacţii faţă de societatea în care trăim, a unei reacţii simpliste: dincolo e Satana, aici sunt eu. Nu putem generaliza şi, totuşi, să avem mai multă lumină în noi şi să vedem şi ce este bine, şi să trecem cu mai multă nu spun îngăduinţă, ci răbdare în neajunsurile lumii astea, pentru că lumea n-o schimbăm. Să studiem noi, să avem altă alternativă acasă, părinţii să se îngrijească de lecturile copiilor, de felul în care se formează ei, ca persoane, pentru că, mi se pare mie, şcoala de azi nu mai formează personalităţi, ci deformează. Spun asta ca un om care sunt şi am fost în contact cu foarte, foarte mulţi tineri, în săli mult mai mari decât aceasta, prin întreaga lume, şi descopăr că nu mai avem tineri care ştiu ce vor, nu mai avem tineri care ştiu să-şi apere sau să-şi facă o opinie despre ceva. Părinţii sunt cei care trebuie să o facă, prin recomandarea lecturilor, prin întovărăşirea cu oameni inteligenţi, interesanţi, care ar putea avea un efect bun, favorabil asupra copiilor.

01:44:25 – Î: Într-una dintre lucrările dv. spuneaţi că nu prea sunteţi de acord cu ideea de a se preda astăzi, în şcoală, Educaţia de morală spirituală.

R: Atunci spuneam; spuneam demult, atunci când mi se părea că nu avem oameni care ar putea face asta, că ar fi un fenomen scăpat de sub control, că ar deveni un dat, o obligaţie. Or, creştinismul, Evanghelia nu trebuie să fie o obligaţie. Nu pot să impun la 10-20 de copii să le vorbesc despre Dumnezeu în fiecare săptămână (chiar dacă ei nu vor). Nu pot să le pun note pentru asta. Eu nu pot, poate alţii pot. Părerea mea este că, astfel, aş trezi o reacţieîmpotriva creştinismului, împotriva Bisericii, crezând că, de fapt, fac o favoare Bisericii. Este adevărat, oamenii aceştia ar şti, poate, despre creştinism ceea ce copiii poate n-ar fi aflat din altă parte. Dar scopul nostru nu este să informăm, scopul nostru – dacă avem un scop în acest sens, deşi scopul fiecăruia este să se îndrepte pe sine, nu pe ceilalţi – ar fi să-i vesteşti, pur şi simplu, acestui om venirea lui Hristos, iar el este liber s-o accepte sau nu. Dacă nu a primit-o o dată, a doua oară nu putem insista, pentru că nu la asta ne-a chemat Hristos, nu aşa s-a făcut: Încetatea în care nu vă vor primi, părăsiţi-o, scuturând până şi praful de pe sandalele voastre! Ştiţi în ce sens a spus asta? În sensul că vă arătăm că n-am venit să vă impunem credinţa vouă, n-am venit nici să profităm de pe seama voastră şi nici nu avem nevoie de nimic de la voi, căci, iată, până şi praful din cetatea voastră care s-a lipit de sandalele noastre vi-l lăsăm aici, ca să nu vi-l luăm. Cum am venit, aşa plecăm! Asta este Evanghelia, aşa cum a vrut-o Hristos propovăduită. Nu cred în generalizări, cred că asta a fost cea mai mare greşeală pe care au putut-o face oamenii Bisericii, dacă nu cumva au fost învăţaţi de către alţii, care au vrut să ştirbească frumuseţea şi delicateţea Evangheliei. Hai s-o impunem la toţi! Cum a fost în Bizanţ: dacă nu eşti creştin, nu poţi fi demnitar. Dacă nu faci aşa… Soldaţii de nu ştiu unde, dacă nu sunt spovediţi, dacă nu se împărtăşesc, nu fac aşa… Oamenii ăia ascundeau păcate la mărturisire, pentru că nu toţi credeau, se împărtăşeau cum voiau ei; ajungem la lucruri care nu aduc nici un folos. Din cauza asta am zis că nu eram de acord cu introducerea Religiei în şcoală, decât în măsura în care toţi copiii din şcoala respectivă o vor de bună voie şi nu sunt pentru a face un fenomen din asta, ca să n-ajungem la o rutină: „Astăzi, neapărat ne-am întâlnit şi vom vorbim despre…“ – 45 de minute sau 50 de minute. Discuţia asta trebuie să fie vie, să vină printr-o deschidere sufletească, la momentul potrivit.

01:48:42 – Î: Ce atitudine trebuie să avem noi, ortodocşii, faţă de problemele din Biserica noastră, în zilele noastre?

R: Atitudine după puterile şi menirea noastră, nu mai mult. Să facem ceea ce depinde de noi, cu foarte multă atenţie şi discreţie.

01:49:12 – Î: Ce-i putem spune unui om care s-a smintit şi se sminteşte de faptele unuia sau mai multor preoţi moderni?

R: Nu ştiu ce să spun, pentru că şi eu smintesc pe multă lume. Nu putem spune nimic unui om care-şi motivează el însuşi smintelile, pentru că aceste sminteli nu se vor termina niciodată. Dacă el vine la Hristos şi la preoţi, înseamnă că încă nu s-a descoperit, n-a înţeles încă unde merge. Dacă găseşte ceva de sminteală în Hristos, atunci este îndreptăţit, pentru că pentru lumea asta Însuşi Hristos este sminteală (aşa cum şi Apostolul Pavel spune), dar preoţii, ca oameni – ce-ai văzut din cele ce n-au mai fost şi nu vor mai fi? Asta te motivează pe tine să te desparţi de Hristos? N-ai înţeles nimic despre asta! Hristos a murit şi pentru preoţii ăia care smintesc, să ştiţi, fraţilor!

01:50:50 – Î: Ştiu că este necesară, dar este, oare, posibilă o lucrare misionară organizată de Biserică în societatea noastră, aici, la noi, astăzi?

R: Nu cred că este necesară, pentru că nu cred că este posibilă. Nu pentru că sunt pesimist, ci pentru că nu susţin încercările de a crea un fenomen, un curent, o mişcare, cred că lucrurile vin de la sine şi, de regulă, atunci când am avut o înflorire sau o răspândire a creştinismului în epocă, nu s-a datorat unei activităţi sporite a Bisericii în societate, ci s-a datorat unui singur om al lui Dumnezeu – personalitate puternică, lider de opinie, formator de opinie, cum spune limbajul sociologiei de azi, care i-a convins pe foarte mulţi prin persoana sa. Cum a fost Ioan Gură de Aur, cum a fost Ioan Damaschin sau alţi oameni minunaţi, în diferite locuri şi în diferite epoci. Aşa că nu putem vorbi despre astea, cred eu că este falsă impresia că au existat şi trebuie refăcută lucrarea de catehizare a Bisericii. În perioada lui Ioan Gură de Aur, a lui Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul (erau contemporani; să ştiţi că o numim „perioadă de aur“ doar pentru ei trei) erau nişte probleme atât de mari în Biserică, încât, astăzi, noi putem spune că trăim într-o armonie aproape perfectă în comparaţie cu ceea ce se întâmpla atunci – citiţi documentele epocii! Să nu uităm că acest Ioan a fost depus din treaptă de colegii săi episcopi, acuzat de o grămadă de ciudăţenii, începând de la faptul că a furat marmura de la biserică, potirul de aur, pe care el l-a ascuns ca să nu smintească săracii care veneau la biserică; spunea: „Sunt oameni săraci care trăiesc de pe o zi pe alta, şi eu ies cu potirul de aur în faţa lor“, la Catedrala din Constantinopol. Marmura a vândut-o de la Catedrală; primul lucru pe care l-a făcut: şi-a făcut un spital. Pentru toate astea a fost acuzat şi depus din treaptă. Aşa că nu au fost, chiar şi în epoca numită de către noi „de aur“, n-au fost decât personalităţi care au convins lumea şi care au trezit admiraţia şi dragostea nu doar a creştinilor, pentru că oameni ca ei au fost iubiţi şi admiraţi de către toţi, de oamenii, gânditorii, filosofii de atunci, chiar dacă erau sofişti sau sceptici, chiar şi oamenii politici le recunoşteau inteligenţa şi harul lor. Să ştiţi că Ioan Gură de Aur a înfruntat, la un moment dat, pe unul dintre generalii arieni. Arienii reprezentau una dintre direcţiile scindării de Schismă Mare de atunci, din epocă, cam cum sunt iehoviştii de azi, care nu recunoşteau dumnezeirea lui Hristos. Şi, atunci, venea împăratul – unul era arian, unul era altfel, se răsturnau bisericile, treceau în proprietatea arienilor sau a ortodocşilor. La un moment dat, un general arian a venit să-l înfrunte pe Ioan Gură de Aur, ca să-i ia biserica. La care Ioan nu s-a ruşinat, nu s-a temut, deşi era unul mic de stat, bolnăvicios, dar care era, în schimb, un vulcan ca personalitate, un mare propovăduitor, o mare putere, încât, de la acea întâlnire, generalul a renunţat la biserica pe care voia s-o ia şi a lăsat-o lui Ioan. Deşi, în epocă, era la modă ca episcopul să-şi trimită soldaţii să facă praf credincioşii, cu săbiile, şi să ia biserica – lucruri consemnate în acea epocă.

01:55:50 Aşa că nu cred că Biserica se revigorează prin crearea unui sistem de catehizare mai bun sau mai puţin bun, ci prin lucrarea lui Dumnezeu, prin oamenii Săi, pe care-i trimite la ora potrivită. Dacă ar fi cu putinţă să facem un astfel de sistem, nu ştiu unde ar mai fi lucrarea lui Dumnezeu şi dovada că această Evanghelie pe care am primit-o este chiar de la Dumnezeu! Nu vedeţi că Hristos nu Şi-a luat nişte oameni învăţaţi, a luat pescari, a luat oameni fără carte, care au umplut lumea, trimiţându-i într-o societate la Roma, la Atena, unde era în floare filosofia greacă. Aceşti pescari au înfruntat o societate formată pe logică aristotelică, pe sofisme şi pe tot felul de jocuri de cuvinte, de credinţă şi necredinţă.Aici s-a arătat puterea lui Dumnezeu şi faptul că Evanghelia nu este de la oameni. Aşa că, da, noi lucrăm tot şi ce depinde de noi să facem bun; este şi învăţământul teologic şi toate, dar nu cred că asta este soluţia pe care noi, ortodocşii, o putem avea. Dumnezeu lucrează.

01:57:30 – Î: Cum putem înţelege expresia „deznădejdea cea bună“, văzând realitatea crudă prin care trec oamenii, dar mai ales tinerii? Cum putem ajuta un om drag nouă, atunci când a căzut într-o mare deznădejde, încât să nu vrea să meargă la Sfânta Biserică sau, încă şi mai mult, să se mărturisească la preot?

R: Cum putem ajuta?N-aţi înţeles până acum că noi nu putem nimic? Nu asta ne spune Hristos? Nu vezi că nu poţi face un fir de păr alb sau negru şi nu poţi adăuga staturii tale un cot, o palmă? Cum crezi că poţi ajuta pe celălalt? Roagă-te la Dumnezeu, lasă-L pe Cel care l-a zidit să facă toate! Ne doare starea celuilalt precum propria noastră stare, aşa ar fi bine, dar să înţelegem că nu suntem atotputernici, daţi-I loc lui Dumnezeu să lucreze, să avem mai multă încredere, pentru că Dumnezeu lucrează şi cu oamenii ăştia care au căzut. Parcă asta e? Vedeţi cât de repede aplicăm calapoadele noastre? „N-a fost două zile la biserică, s-a zis cu ea, nu mai are Dumnezeu treabă cu ea!“ Ştiţi voi o pildă care se citeşte în proloage (în Biserică se citeşte): un călugăr care s-a îndrăgostit de fata unui preot idolatru şi s-a dus să i-o ceară de nevastă. La care ăsta-i spune: „Nu ţi-o dau decât dacă te lepezi de Dumnezeul tău“. Răspunde: „Bine, mă lepăd“, că-i plăcea fata. Zice preotul: „Ei, nu pot, stai să mă duc să mă mai rog o dată la dumnezeii mei“, avea el dumnezeii lui, acolo. S-a rugat şi-i apare dumnezeul ăla, al lui, care ce-o mai fi el, şi-i spune: „Dacă nu se leapădă în scris de Hristos, nu i-o da, că ştiu eu că Dumnezeul Ăsta, al lor, Hristos, este milostiv şi poate să-l ierte după aia; eu, cu foaia aia, poate… Să am eu că el s-a lepădat!“. Scrie călugărul o foaie din asta şi i-o dă. Ia fata. La un moment dat, vede pe unul dintre părinţii pustnici care erau pe alături, acolo, rugându-se (care au aflat de starea fratelui, în ce-a căzut el şi, aşa cum era, se rugau pentru el). Trece puţină vreme, la care preotul idolatru, mergând iarăşi să se roage în templul lui, acolo, îi apare demonul lui şi-i zice: „Nu ştiu ce-ai făcut, ce hârtie ţi-a dat, dar eu văd că dumnezeul nostru s-a depărtat cu totul de la el. Încă mai este şi eu nu pot, încă îl mai ajută şi încă îl mai păzeşte“. Preotul a venit acasă şi i-a zis călugărului: „Măi, uite, nu ştiu ce-ai făcut, dar eu am fost la templu şi mi s-a zis că tu, ce-ai scris acolo, ce te-ai lepădat… dar Dumnezeul tău încă te ajută pe tine“. Auzind călugărul cuvintele astea, a căzut în mare umilinţă, zicând: „Măi, cum, după ce-am făcut eu atâtea, după ce m-am lepădat şi în scris, dacă încă mă ajută! Mă duc eu să mă pocăiesc“. S-a dus la pustnicul respectiv şi-i povesteşte: „Iaca ce-am făcut“. Zice pustnicul: „Măi, frate, hai, stai cu mine să ne rugăm noi împreună“. Au trecut câteva zile şi au văzut un porumbel apropiindu-se după nu ştiu câte zile.

02:01:48 Nouă trebuie să ne citească numai babele – dar chiar nu le mai citim, fiţi atenţi la ele, sunt pline de lucruri minunate, pentru că noi ne închipuim aşa: Biserica ne judecă într-un fel sau altul şi apare unul ca Savatie, care n-are ce face şi spune că Dumnezeu este milostiv! Citiţi, asta-i tradiţia noastră, sunt Patericele noastre, este tot ce-ar trebui să ne mângâie sufletul în momentele de deznădejde. Aşa că, dacă ai văzut că prietenul tău, fratele tău, copilul tău a nimerit într-o greutate, nu-l judeca aşa de aspru, tu, cu inima ta, judecă-te pe tine când nu mergi la biserică sau faci altceva, dar nu primi gândul că Dumnezeu l-a părăsit! Roagă-te şi cred eu că, dacă vei avea această atitudine deschisă, plină de dragoste, de încredere că oricum el este mai bun ca tine, cel mai mare ajutor l-ai face, pentru că nu poate o astfel de atitudine să nu ducă la bine.

02:02:55 – Î: În mănăstire oamenii se mântuiesc prin ascultare. Cum se poate mântui omul trăind în această lume plină de griji şi suferinţă?

R: Prin griji şi suferinţă, cum se poate?

02:03:10 – Î: Părinte, cum poate tineretul de astăzi să stea împotriva mulţimii de ticăloşii care astăzi sunt reclamate şi la ONU? Cum pot să se ridice cei care au căzut în această mreajă?

R: Cu anevoie. Nu ştiu cum se pot păzi, ele sunt peste tot. Închizi televizorul şi fereşti cât poţi. Nu vezi că au intrat peste tot? Închizi televizorul, s-aud pe fereastră, cântă la vecini, nu mai scăpăm.

02:03:50 – Î: De unde este considerat teatrul un iad? Teatrul există de secole, de ce actorul este ponegrit? Asta e profesie, e ceea ce poate face. Şi actorul merge la Sfânta Biserică. Deci, unde e locul creştinului?

R: Vă spun de unde. Trebuie să înţelegem ce fel de teatru, ce fel de actor. De exemplu, Sfântul Grigorie Teologul a făcut câteva piese de teatru, în epocă, atunci când era nevoie, a făcut şi poezie, a făcut şi teatru, ca să-şi poată răspândi cât mai mult părerea sa, credinţa creştină, credinţa ortodoxă, pentru că era episcop, făcea asta pentru că arienii de atunci compuneau cântece şi convingeau foarte multă lume. Aşa că, unul dintre marii sfinţi, unul dintre cei puţini – doar trei numiţi teologi avem în Biserică, adică văzători de Dumnezeu – a făcut piese de teatru atunci când a fost nevoie. Efrem Sirul a făcut asta.

Ce fel de actori erau desconsideraţi? Trebuie să ştiţi că multe dintre piesele aşa-zis de teatru din perioada antică. Nu la Teatrul Sofocle neapărat, să ştiţi că Sofocle nu era văzut bine de către multă lume, în sensul că era ciudat, el era un om virtuos, cel puţin spre bătrâneţile lui, aşa cum reiese dintr-un dialog al lui Pavel, în care Sofocle, la un moment dat, era întrebat: „Cum stai acum, la bătrâneţe, te mai poţi bucura de o femeie?“. La care el răspunde: „Lasă-mă, frate, că abia am scăpat de un tiran, de poftă, care este un tiran atât de mare“. Sofocle vorbea despre virtute în sens, cumva, creştin. Dar nu ăsta era teatrul răspândit prin pieţe în Grecia antică, staţi liniştiţi! Erau, de multe ori, ceea ce vedem noi, astăzi, la televizor: pornografia ei o făceau pe viu, pe scenă. Asta era de multe ori actorul în înţelegerea vulgului, a lumii din pieţe.

02:06:42 Aşa că, atunci când Biserica sau unul dintre ierarhii epocii spune că actorii sunt slujitorii diavolului, se referă la o categorie foarte clară de actori şi toţi cei care îl ascultau pe episcop îlînţelegeau. Şi atunci când spunea „teatru“ nu se referea neapărat la Sofocle – repet – şi la tragediile antice. Iată de unde această atitudine şi, în calitate de preoţi şi propovăduitori, trebuie să vedem ce spunem, să nu preluăm pur şi simplu replica unui ierarh, ci să o vedem în context şi să vedem dacă altul, în altă epocă, a spus şi altceva, pentru că, în timp ce Ioan Gură de Aur are nişte predici foarte usturătoare despre teatru, de partea cealaltă, Grigorie Teologul face piese de teatru, nu în sensul ăsta. Aşa că ăsta era teatrul cu băile lui, cu nuditate şi chiar act sexual în plin life, că n-aveau televiziune. Nu preluaţi pur şi simplu teatru-actor; investiţi-le cu sensul potrivit. De exemplu, una este să vorbesc despre un film sau despre ceea ce-am discutat până acum şi alta este să vorbesc despre Tarkovsky cu Andrei Rubliov. Sau, mai nou, chiar şi „Ostrovul“, că-i mai cunoscut acum; nu vreau să-l compar cu Tarkovsky, pentru că spiritul meu critic nu-mi permite, dar, totuşi, este un film care merge, a avut de spus ceva, mai ales într-o lume în care creştinismul în nici un caz nu-l mai poţi propovădui în cinematograf, cine şi-ar mai fi închipuit să faci un film cu călugări ortodocşi, undeva, într-o insuliţă, care stau şi doar fac focul şi se ceartă între ei pentru nişte fleacuri şi aşa mai departe, arătând, în fapt, adâncimea şi firescul Ortodoxiei.

02:09:13 Aşadar, unul este actorul blamat de unii dintre ierarhii sfinţi din primele secole ale creştinismului şi alta poate fi – nu înseamnă că şi este – un actor sau regizor de teatru şi de film astăzi. De fapt, dacă am avut această întâlnire astăzi este tocmai pentru asta, ca să scăpăm de prejudecăţi, de clişeele astea, n-am zis că le-am tratat pe toate, pentru că nu mi-am propus să fac o sistematizare, ierarhizare sau clasificare a lor, ci să le semnalez ca fenomen, ca fapt. Una dintre ele – poftim! – o rezolvăm acum, actor – aşa, teatru – aşa. Vedeţi, studiaţi, cercetaţi şi formulaţi-vă foarte exact ce vreţi să spuneţi atunci când spuneţi, ţinând cont de cadrul în care vorbiţi şi de cel căruia vă adresaţi. Într-un cadru creştin vorbim într-un fel, în altă parte vorbim altfel, deoarece, dincolo de limbă, noi ştim că există limbaj, limbaj al gestului, limbaj al învestirii cuvântului cu alte sensuri, pentru că se interferează cu termeni din pictură, din muzică, din ştiinţă, din fizică, din sociologie ş.a.m.d., care, pentru un pictor are un sens, deoarece este un termen familiar, iar pentru un medic, dacă este un termen al lui, are sensul lui, acolo, la el acasă, pe când acelaşi termen în uzul larg răspândit are un cu totul alt sens. Fiţi atenţi la formulări, cum spunea Aristotel, definiţi-vă termenii înainte de a începe o discuţie. Ce înţeleg eu prin actor, ce înţeleg eu prin teatru, ce înţeleg eu prin Ortodoxie, ce înţeleg eu prin catolicism, budism ş.a. Definim termenii, după asta operăm cu ei. Aşa putem crea un dialog şi putem ajunge undeva. De prea multe ori asistăm la o golire de sens a termenilor, la o sterilizare a limbajului pe care modernitatea o trăieşte, o criză a limbajului despre care se vorbeşte în cultură, pe care a trăit-o profund un Eugen Ionescu, de exemplu, care face aşa-numitul teatru al absurdului, ce nu este decât ilustrarea şi surprinderea în nişte culori mai dure, mai caricaturale, mai expresive a unei realităţi, a faptului că vorbim diferit. Cândva am citit Eugen Ionescu, pentru că îmi plăcea, discuţiile absurde în care, de exemplu, un pompier, o învăţătoare şi un şef de scară vorbesc fiecare în dodii, fiecare cu problemele lui, la o masă, lucru la care asistăm până la urmă cam de prea multe ori; poate nu atât de pronunţat, dar ele există. Nu avem comunicare. Formulaţi-vă termenii, definiţi-vă pe voi înşivă şi respectaţi-l pe cel din faţa voastră şi aşa cred că putem să ne facem înţeleşi.

02:13:45  Pr. Octavian: Părinte, vă mulţumim pentru truda depusă şi, totodată, vă rugăm ca despre fiecare cărţulie care este adusă astăzi în sală şi care poate fi luată de către fiecare să vorbiţi în câteva cuvinte. O mare personalitate: „Sfântul Nicolae Velimirovici“, Nicolae Sârbul. Vara acesta am fost în Serbia şi m-am închinat la moaştele acestui sfânt şi probabil că întâlnirea noastră de astăzi nu este întâmplătoare, deoarece zilele acestea am convenit ca, în pragul Postului Mare, să aducem şi o particică din aceste moaşte pentru ţara noastră, pentru creştinii noştri. Aţi făcut traducerea acestei cărţi. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre această personalitate la care ţin foarte mult şi foarte mulţi încep a deveni ataşaţi de un astfel de sfânt modern, care nu este nici rus, nici român, ci este sârb.

Păr. Savatie: Cu mila lui Dumnezeu, am pornit o editură care îşi propune să ducă spiritualitatea asta creştină, în frumuseţea ei, în delicateţea ei, omului modern. Atât dimensiunile cărţilor, cât şi felul în care arată ele, autorii pe care îi selectăm sunt, cred eu, pe înţelesul şi pe gustul omului contemporan, deoarece prin însăşi viaţa lor au convins societăţi mai speciale.

02:15:55  Unul dintre ei, este vorba de o traducere – Sfântul Nicolae Velimirovici. De data asta îl publicăm cu o proză. Am pornit o serie de proze de autori creştini, pentru că este un paradox mai întâi pentru mine şi mi-a spulberat o prejudecată pe care am avut-o, şi eu, şi poate o aveţi sau o au mulţi oameni, anume că un episcop sau un preot nu poate să scrie literatură, proze, romane ş.a.m.d. Este o proză minunată, pornită de la un fapt real, de la un segment al vieţii Sfântului Nicolae Velimirovici, episcop sârb. Este surprinsă ancheta unui deţinut într-un lagăr nazist, deţinut care a fost însuşi Sfântul Nicolae, pentru că, dintre toţi episcopii ortodocşi, doar el şi mitropolitul Veniamin al Serbiei de atunci au fost închişi într-un lagăr nazist (la Dachau). A scăpat cu viaţă, desigur, dacă a reuşit să scrie această carte. Este o carte scrisă la persoana a treia, nu cu relatări „eu am fost şi am fost grozav“. El face un personaj numit Spasovici, un profesor de istorie sârb (care era el însuşi, pentru că a fost şi profesor de istorie în sat, până la arestare), simpatizat de către unul dintre ofiţerii SS, un ofiţer foarte corect şi, până la urmă, vertical, care credea sincer în politica Reich-ului şi credea că este un lucru bun, dar care, dincolo de credinţa asta, nutrea simpatie faţă de acest deţinut, căci doar cu el – vă daţi seama că lagărul nu era doar pentru deţinuţi, ci şi pentru cei care păzeau, pentru că era acolo unde era, în suferinţa respectivă – putea avea discuţii despre istorie, despre toate celelalte. Cartea este o mărturie minunat scrisă, cum poate scrie doar un om care a trecut printr-o experienţă autentică, pentru că istoria ne arată că marii scriitori sunt cei care au trecut prin istorii autentice, limită. Despre Dostoievski ştim că a fost condamnat la moarte. După ce a scăpat, a scris lucruri minunate. Iată, Sfântul Nicolae scapă de la moarte şi ne aduce această mărturisire, o mărturisire care este a unui creştin, dar şi a unui om care îşi iubeşte neamul, un om care se arată în toată frumuseţea sa în contextul detenţiei, al morţii. Estedenumită „Poveste pentru maturi“, pentru că se petrec lucruri minunate acolo.

02:19:50Un alt autor care a convins o lume întreagă în Apus, pentru că a fost episcop de Suroj în Anglia, mulţi, mulţi ani este mitropolitul Antonie al Surojului, care înainte de a fi mitropolit a fost chirurg, cu studii la Sorbona, doctor, a făcut studii de biologie, studii de medicină, a fost chirurg pe frontul francez, a trecut prin situaţii limită, pentru că de multe ori – spune el – „mi se aduceau câte cinci răniţi, dintre care eu, fizic, puteam face faţă doar unuia, încât trebuia să decid eu pe care-l las: patru îi las să moară şi doar unul trebuie să trăiască“. Vă daţi seama prin ce poate trece omul la un moment dat!? Asta o mărturisea mitropolitul la anumite întâlniri de bioetică, la care de multe ori noi discutăm steril şi fără experienţă, „ce facem dacă se întâmplă aşa, ce facem cu un om dacă e pe moarte, cum vorbim cu el“. Mitropolitul, cu experienţa sa de om care a ajuns la o vârstă înaintată, spre 90 de ani, a avut numeroase întâlniri, în spaţii de mănăstiri catolice sau ortodoxe, emisiuni de mulţi ani la BBC-ul în limba rusă, care au avut foarte mare audienţă şi tradiţie. Fiul unui diplomat rus şi al unei femei care, după mărturisirea mitropolitului, era o femeie minunată, aristocrată, sora compozitorului Scriabin, adică un om venit dintr-o familie şi dintr-o tradiţie aristocrată, am putea spune; astea sunt mărturiile lui. Această carte însumează conferinţe rostite de-a lungul vremii, fie în Rusia, fie în faţa publicului de cele mai diverse categorii. Pentru că suntem în Postul Naşterii Domnului, face referire la martiri, despre întâlnirea cu Dumnezeu, descoperiri la revelaţia pe care o avem fiecare la întâlnirea noastră cu oamenii, cu Dumnezeu, la credinţă şi îndoială, pe care le discuta cu foarte multă sinceritate şi dramatism, ca un om care el însuşi, până în adolescenţă, a fost necredincios, având educaţia pe care a avut-o. Un om foarte viu, un om cu experienţă de admirat, care a avut ce spune lumii, un mitropolit netradiţional, care ne strică nouă închipuirea despre ierarhii pe care îi cunoaştem, pe care i-am văzut sau despre care credem că ar fi într-un fel sau altul.

Sunt două cărţi ale mitropolitului Antonie scoase de noi.

02:23:06A doua carte o consider minunată şi este minunată din mai multe puncte de vedere: în primul rând pentru că este o carte care a stat mai bine de 100 de ani în manuscrise, în arhiva KGB-ului. Este vorba de mărturisirea părintelui Antonie, unul dintre primii stareţi ai Mănăstirii Noul Neamţ, adică întemeietor. Al doilea stareţ – pentru că a fost contemporan cu primul stareţ şi l-a urmat pe acesta îndată, duhovnic la Neamţul din România. În perioada Reformei lui Cuza s-a refugiat, împreună cu alţi călugări, pe malul Nistrului, unde, după patru ani, după foarte multe greutăţi şi presiuni, a reuşit să întemeieze, în cele din urmă, legal, printr-un decret de la ţarul Rusiei de atunci, pentru că era Basarabia de acum ocupată de ruşi, legalizarea mănăstirii de acolo, din care şi eu fac parte. Aşadar, este o mărturie, din câte ştiu eu, printre puţinele, dacă nu chiar unica păstrată de atunci, deoarece o epocă atât de apropiată cum este cea a Reformei lui Cuza este studiată foarte sumar în şcoală şi istoriciiştiu foarte puţin despre ceea ce s-a întâmplat atunci; pe câţi i-am întrebat, nu prea există documente palpabile, decât unele. Aici avem mărturia unui om care a fost martor la reforma văzută din mănăstire. Este vorba de Reforma lui Cuza văzută din chilie, din mănăstire, nu oricare mănăstire, Mănăstirea Neamţ şi Secu erau cele mai importante din Moldova. Aşadar, aveţi aici o carte extraordinară, mai întâi prin faptul că este un document, este o mărturie de epocă, o carte care, iată, după o sută şi ceva de ani, apare publicată, a unui autor aproape necunoscut, scrisă impecabil, care are o structură pe care am putea-o cataloga drept roman şi cred ar putea fi revăzută în contextul istoriei literaturii române şi în special al literaturii din spaţiul de aici. Pentru că mi se pare că, dacă „Amintirile din copilărie“ ale lui Ion Creangă sunt văzute de către unii critici ca fiind roman, aceasta este o carte care, după părerea mea, depăşeşte ca structură, ca relaţii de personaje, descrieri de situaţii. Desigur, este şi o altă pretenţie a cărţii.

02:26:19 Şi două cărţi de-ale mele, pentru că noi am anunţat lansare de carte: „Ortodoxia pentru postmodernişti“ – este o carte pornită dintr-o necesitate firească, dintr-o întâlnire şi dialog viu şi sincer cu prietenii mei dintre care vin – poeţi, scriitori -, pentru că aveam aceste discuţii în întâlnirile noastre, atunci, după călugărirea mea. Pentru că a fost la un moment dat un interviu, un altul în revistele de cultură literară de aici, interviu cu Dumitru Crudu, altul cu alţi reprezentanţi ai postmodernismului, ne-am gândit că ar fi interesant să vorbim mai pe larg despre această problemă. Din acest motiv am dezvoltat tema şi am atras în dialogul, în discuţia noastră şi alte personalităţi. Cartea cuprinde, în ultimul segment al ei, vreo cinci interviuri, între care unul cu Dumitru Crudu, altul cu părintele Andrei Curaev, pe care cred că-l cunoaşteţi – un vast interviu şi foarte interesant, parerea mea este că e una dintre cele mai interesante lucrări şi expuneri ale lui Curaev, din tot ceea ce a scris el. Pe lângă asta, am o seamă de articole apărute în „Flux“, „Timpul“ şi în alte publicaţii de-a lungul vremii, articolaşe de presă adresate publicului larg, pentru că erau nişte ziare laice de circulaţie, şi nu de pretenţie teologică. Şi pentru a întregi cartea, pentru că îmi părea că-i lipseşte ceva, am pus o seamă de mărturisiri, de proze scurte care să dea un iz mai proaspăt, mai literar acestei cărţi.

02:28:52 Şi mai e un roman ieşit acum într-o ediţie nouă, asta este a doua ediţie, adăugată şi mult îmbunătăţită, a treia ediţie este apărută acum la Bucureşti: „Nebunul“ – viaţa unui mare sfânt creştin, prea puţin sau aproape necunoscut de către majoritatea creştinilor de azi, un sfânt din secolul al VI-lea în Siria, Simeon cel Nebun pentru Hristos. I-am repovestit viaţa sau mai mult decât repovestit, pentru că am făcut un roman pe care l-am copt vreme de vreo şase ani, fiindcă nu-mi găseam curajul, nu-mi puteam depăşi prejudecata că un călugăr nu trebuie să scrie romane; şase ani am stat şi-am cugetat dacă este bine sau nu şi, până la urmă, am făcut-o. Lumea l-a primit bine în România, într-un an s-au dus 10.000 de exemplare. Am primit telefon de la un episcop din România, la un moment dat, fără să dau nume, care m-a încurajat când aveam îndoială să scriu, dacă poate fi transmis un sfânt pe calea asta, artistică şi m-a felicitat şi mi-a zis că de asta avem nevoie, că e foarte bine. Aşa că mai am în plan un roman despre sfinţi speciali şi cumva ciudaţi, pe care ni-i prezintă Ortodoxia; nu dintr-un alt unghi, ci o împlinesc, pentru că şi Hristos a spus: N-am venit să stric Legea şi proorocii, ci am venit să o împlinesc (să spun ceva în plus, să o adâncesc). La ediţia de faţă, dacă unii au văzut-o pe cealaltă, am adăugat şi viaţa, aşa cum apare ea în „Vieţile Sfinţilor“, pentru că unii creştini mai comozi sunt şocaţi că am inventat eu un sfânt care, de fapt, nu a fost. A fost, nu ne cunoaştem noi sfinţii.

02:31:03 Şi mai am o cărticică, tot a mea – „A iubi înseamnă a ierta“, care acum e tot la a treia ediţie într-un an şi jumătate, a fost primită foarte bine în România, pentru că difuzăm în România, editura-i la Bucureşti, dar lucrăm noi, aici, cine mai traduce dintre fraţii noştri. Asta-i lucrarea misionară, dacă vreţi, pe care, după puteri, o putem face. Aveţi ocazia să le vedeţi în seara asta; în altă parte, la Chişinău, din câte ştiu, nu sunt, pentru că în România le difuzăm prin toate librăriile, nu am timp să mă ocup de difuzare aici şi nici o reţea pe care să o cunosc.

Sursa text: www.doxologia.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com