Header image

Părintele Sofian (Boghiu): Ţine inima ta în simţirea lui Dumnezeu

Despre chipul omului creat de Duhul Sfânt

Când intră în om harul Duhului Sfânt, apoi îi adună mintea şi-l face atent şi smerit, aducându-i aminte de păcatele sale, de moarte şi de judecata viitoare. Îi umple sufletul de o umilinţă adâncă şi-l mişcă spre plâns şi spre lacrimi, îi face ochii blânzi şi plini de bunătate, şi cu cât se apropie harul mai mult de om, cu atât îl impacă mângâie sufletul, amintindu-i de sfintele Patimi ale Mântuitorului şi de nemărginita lui iubire de oameni. Mintea este plină de lumină dumnezeiască, luminată de lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Inima devine liniştită, şi blândă, izvorând din belşug roadele Duhului Sfânt, care sunt: bucuria, pacea, indelunga răbdare, bunătatea, mila, dragostea, omenia şi celelalte, iar sufletul primeşte o veselie negrăită.

Despre chipul omului indrăcit de patimi

(După Sfântul Grigorie Sinaitul şi Sfântul Maxim Kavsokalivitul)

„Când duhul cel rău se apropie de om, apoi îi tulbură mintea şi o face sălbatică, o impietreşte şi o intunecă, aduce asupra ei temere şi frică şi trufie; îi perverteşte ochii, tot trupul îi tremură; când se mânie vede inaintea ochilor o lumină necurată şi roşiatică, mintea devine furioasă şi indrăcită, gura este silită să grăiască vorbe netrebnice, ruşinoase şi hulitoare. Cel ce este stăpânit de acest duh al inşelării de cele mai multe ori se supără şi este plin de mânie (nu este în stare să ierte), nu cunoaşte deloc smerenia, plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci mereu se laudă cu frumuseţile sale (cu lucrurile mâinilor sale). Intotdeauna se lasă mânat fără frâu de mişcările patimilor, este fără frică de Dumnezeu şi, in sfârşit, işi iese din minţi şi ajunge la pierzania desăvârşită”. Trebuie să ştim insă că această mângâiere a harului dumnezeiesc ori acest foc duhovnicesc nu se va arăta în noi câtă vreme in noi strângem patimile. Patimile sunt ca şi umezeala din lemne. Lemnele ude nu ard. Trebuie aduse lemnişoare uscate din altă parte, şi apoi aprinzi. Arzând, ele incep să usuce umezeala şi, pe măsură ce le usucă, aprind şi lemnele cele uscate. Lemnişoarele uscate sunt nevoinţele, osteneala şi impotrivirile noastre cu ajutorul lui Dumnezeu — la toate răbufnirile pătimaşe din fiinţa noastră. Astfel, cu incetul, râvna şi focul lăuntric, gonind umezeala şi aprinzându-se, vor cuprinde cu flăcările şi toate lemnele cele ude, adică patimile. Lemnele sunt toate puterile sufletului nostru şi toate funcţiunile trupului. Lemnişoarele uscate… Câtă vreme omul nu ia aminte la sine, toată fiinţa noastră este pătrunsă de umezeală, adică de patimi. Până când patimile nu vor fi izgonite, ele se impotrivesc cu indărătnicie focului celui duhovnicesc. Ele pătrund şi în suflet şi în trup şi prin aceasta ele robesc chiar duhul — conştiinţa şi libertatea şi astfel domnesc asupra intregului om. Pentru că patimile sunt in legătură cu dracii, apoi, prin ele, şi dracii domnesc asupra omului, care totuşi îşi inchipuie că el singur işi este stăpân. Invaţă-te ca, orice faci, să faci astfel ca inima cea duhovnicească să nu se răcească.

– Să citeşti indemnuri duhovniceşti şi să nu iţi opreşti luarea aminte de la nevoinţele cele din afară.

– Să te nevoieşti a-ţi dobândi smerenia inimii, făcând cu plăcere ceea ce nu-ţi place.

– Incălzeşte-ţi soba cea dinlăuntru prin rugăciuni scurte şi dese şi păzeşte-ţi simţirile să nu plece rugăciunea din pricina lor. Vei ajunge astfel robul lui Iisus şi vei cunoaşte că bun este Domnul. „Cel mai de seamă lucru este să stai şi să umbli în faţa lui Dumnezeu, strigând către El din inimă!” (Aşa făcea Sfântul Maxim Kavsokalivitul, aşa făceau sfinţii).

Despre legea vieţii duhovniceşti

Aceasta este: Ţine inima ta în simţirea lui Dumnezeu şi totdeauna vei petrece in aducerea aminte de Dumnezeu. Se aprinde atunci in inima noastră acel fericit foc duhovnicesc, focul harului dumnezeiesc, acea mângâiere şi acea bucurie negrăită despre care citim in cărţile sfinţilor şi in vieţile sfinţilor. Din acele clipe, omul trebuie să rămână credincios Domnului. Această, credincioşie o mărturiseşte prin faptul că nici in gânduri, nici in simţiri, nici in fapte, nici in cuvinte el nu mai ingăduie nimic din ce-şi dă seama este potrivnic Domnului, şi dimpotrivă, nu lasă neimplinită nicio faptă, niciun gând bun plăcut Domnului. Acest lucru cere uneori multă osteneală, silire de sine şi impotriviri de sine dureroase.

Extras din
“Părintele Sofian Duhovnicul”, Editura Bizantină, Bucureşti 2012, p. 142-144

Contact Form Powered By : XYZScripts.com