Header image

Pastorală în Duminica Ortodoxiei a Prea Sfinţitului Petru, episcop de Ungheni şi Nisporeni

0:43, sâmbătă, 23 martie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Perioada de post în care ne aflăm acum este cea mai frumoasă perioadă din cursul anului liturgic, în ea fiecare creştin conştientizează demnitatea fiinţei umane, care după cum zice Sf. Vasile cel Mare, a primit poruncă de a deveni dumnezeu. Aceasta ne cheamă încă odată să descoperim măreţia fiinţei umane şi  starea lui dumnezeiască descrisă de Sfinţii Părinţi. În această duminică suntem chemaţi a conştientiza încă odată valoarea credinţei ce o mărturisim şi trăim. Această duminică a fost nemijlocit instituită a fi serbată îm prima duminică din Postul Mare de către patriarhul Metodie al Constantinopuluilui cu prilejul celei de-a doua restaurării definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Icoanele restaurate sunt privite de imnografii noştri drept ,,podoaba Bisericii” şi ,,pecetea Ortodoxiei”. Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos.

După cum ştim, în limba greacă „orthodox” înseamnă atât „dreptcredincios”, cât şi „dreptmăritor”. Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui. Un mod de trăire a dreptei credinţe o mărturisim prin cinstirea Sfintelor icoane. Acestea întipăresc în mintea şi amintirea credincioşilor învăţătura despre Dumnezeu Cel în Treime, actele mântuitoare ale lui Hristos, locul Maicii Domnului în iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu, rodirea credinţei în Hristos, în sfinţi, ca îndemn la înduhovnicirea noastră. Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. Sfintele icoane au mai întâi o funcţie de călăuzire şi întărire în dreapta credinţă, de aceea Sfântul Vasile cel Mare zice: Ceea ce aduce cuvântul prin istorie la auz tot aceea înfăţişează şi arată pictura în mod tăcut ochilor.  Icoana e dovada faptului că Cel fără de început, Cel mai presus de existenţă, S-a arătat în chip omenesc. Ea concentrează în sine întruparea Fiului Lui Dumnezeu şi învierea umanităţii asumate din partea Lui, care s-a arătat cu adevărat eficientă şi în acelaş timp iubitoare. Icoana conştientizează astfel în sine mărirea Lui Dumnezeu, şi mărirea de care i-a făcut parte omului. La această mărire doresc a vă îndemna prin acest mesaj pastoral transmis în Duminica Ortodoxiei, care este un îndemn al trăirii şi mărturisirii  credinţei ce o avem în sufletele noastre prin faptele credinţei deoarece credinţa fără fapte moartă este.(Iacov. 2, 20). Am socotit de cuviinţă ca anume acest îndemn pastoral să fie dat citirii în această Duminică a Ortodoxiei pentru ca să ne arate că dreapta credinţă înseamnă şi dreapta vieţuire, adică lepădarea de păcat prin post şi rugăciune, prin spovedanie, pe de o parte, şi căutarea sfinţeniei, pe de altă parte. Ortodoxia nu este o simplă teorie sau o convingere intelectuală, că Dumnezeu există undeva, ci Ortodoxia este legătura noastră vie cu Hristos, în Biserica Lui Hristos. De aceea, Sfântul Apostol Petru spune: „Pe El, fără să-L fi văzut, îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor“ (I Petru 1, 8-9).

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Pentru a folosi timpul postului mare ca pe o cale spre Dumnezeu, cu frăţească dragoste, Vă aducem la cunoştinţă că în cuprinsul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni care este ancorată într-o activitate pastoral-misionară mărturisitoare dedică anul 2013 ,,SFINTEI SCRIPTURI AL IUBIRII SĂRACILOR ŞI ÎNGRIJIRII BOLNAVILOR”. Prin acest îndem pastoral doresc a le descoperi tuturor ce este boala trupească şi din ce cauză foarte multă lume pe zi ce trece suferă, de ce foarte mulţi oameni sunt săraci şi care este importanţa Sfintei Scripturi în viaţa creştinului.

Păcatul stămoşesc a perturbat tensiunea originală a omului spre asemănarea cu Dumnezeu, esenţa vocaţiei umane. Atunci când primul om şi-a întors privirea de la Dumnezeu, în conştiinţa lui s-a născut o mare iluzie, care s-a transmis şi urmaşilor săi, anume aceea că se poate lipsi de Dumnezeu, că poate deveni el însuşi, întemeiat doar pe propriile sale puteri, măsură a tuturor lucrurilor. Părinţii spun că omul a fost creat de Dumnezeu într-o stare perfectă stare de sănătate fizică, psihică şi spirituală. Boala, sub toate formele ei, provine din faptul că omul s-a întors de la Dumnezeu, dând prin aceasta răului liberă intrarea şi putinţă de dezvoltare în lume. Sfinţii Părinţi, cu toţii, leagă boala, suferinţa şi moartea de păcatul strămoşesc. După ei, originea bolilor, neputinţelor, suferinţelor, a degrădării şi morţii, ca şi a tuturor relelor care afectează în prezent fiinţa umană, trebuie căutată în actul de voinţă al primului om. Dumnezeu, ,,Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute”, nu poate fi considerat drept autor al bolilor, suferinţei şi morţii. Când Adam s-a întors de la Dumnezeu, natura nu I s-a mai supus, în felul acesta Sf. Maxim Mărturisitorul zice: Dezbrăcat de harul care-l ocrotea şi pierzându-şi puterea de a stăpâni natura, omul ajunge slab şi neajutorat, supus relelor ei.Boala, care iniţial este un efect al greşelii lui Adam, o consecinţă şi o formă a răului zămislit de păcat, este apoi produsă, reprodusă, răspândită, sporită, înmulţită şi întărită  prin lucrarea puterilor întunericului şi răutăţii, satana şi demonii săi, devin uneori o întruchipare a acestora. Aşa cum arată mulţi Părinţi, ei sunt una dintre sursele bolilor. Boala nu este un rău decât pe planul naturii fizice a trupului. Dacă omul nu se dedă păcatului la vremea bolii şi nu se depărtează de Dumnezeu din pricina ei, atunci, din punct de vedere spiritual, ea nu poate fi socotită un rău pentru el. ,,Dacă sufletul este sănătos, boala trupească nu-i poate pricinui omului nici o pagubă”, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea nu este nici un rău, decât în aparenţă, ea poate fi chiar un bine pentru om, în măsura în care, folosindu-se cu înţelepciune de ea, poate să dobândească foloase duhovniceşti, schimbând într-un instrument de mântuire ceea ce, iniţial a fost semnul pierzării sale. În orice boală, Dumnezeu îi vorbeşte omului despre mântuirea sa şi-Şi arată voia de a-l ajuta s-o dobândească. În boală, subliniază Avva Varsanufie şi Avva Ioan de Gaza, se manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este, spun ei în acelaş duh, o corecţie, pe care Dumnezeu i-o aplică omului pentru păcatele sale. În această perspectivă boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi folosită de Dumnezeu pentru binele omului pentru a îndrepta ceea ce a strâmbat, a schimonosit şi a stricat în el păcatul.

Prin boală, Dumnezeu îi dă omului nu numai curăţire de păcatele şi patimile sale, ci-I dă să afle din nou calea virtuţilor şi să umble pe ea, arată Avva Isaac Sirul. ,,Cu cât Dumnezeu ne trimite mai multe încercări, cu atât mai desăvârşiţi ne face”, spune la rândul său Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin răbdarea ei cu mulţumire adusă lui Dumnezeu, boala poate fi una din cele mai mari nevoinţe şi o adevărată cale duhovnicească. Desigur, nu toate bolile sunt urmare a păcatelor. Unele boli sunt îngăduite de Dumnezeu asupra noastră tocmai pentru a fi feriţi de păcate şi a nu ne pune nădejdea, în mod exagerat, în sănătatea noastră trupească.  Sfântul Pavel pătimea, şi el, de o boală grea şi, ne spune Apostolul, de trei ori s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece, însă răspunsul a fost: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“ (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel a fost o pedagogie dumnezeiască, ca acesta să nu se mândrească pentru multele daruri duhovniceşti pe care le-a primit. Uneori, boala este o pedagogie divină, o lucrare de înduhovnicire, o lucrare de smerenie, o lucrare de prevenire a păcatului. De aceea, să venim în ajutorul celor bolnavi, şi să-I slăvim pe cei pe care suferinţele i-au dus la biruinţă, că nu ştim dacă nu cumva printre ei nu se află vreunul ca Iov.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Alături de cei aflaţi în boală şi necazuri, dragostea creştină trebuie să o arătăm şi faţă de cei aflaţi în sărăcie şi lipsuri materiale. Ţara noastră este socotită printere ţările cele mai sărace de pe continentul Europei. Sărăcia materială este cauzată de următorii factori: politici, sociali, economici şi religioşi. Societatea capitalistă occidentală, spre care privim cu toţi ca la un model vrednic de imitat, este una în care omul cu cât posedă mai mult, cu atât este considerat un individ realizat, plin de succes şi vrednic de admirat. Excesul de avuţie a creat însă o societate bolnavă din punct de vedere moral şi dezinteresată de universul valorilor spirituale. Sfinţii Părinţi au fost cei care în timpul vieţii i-au îndemnat pe cei bogaţi de a avea grijă faţă de cei ce sunt în sărăcie şi lipsuri materiale. Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), supranumit „ambasadorul săracilor” îl îndeamnă pe bogat, zicând: ”Averile pe care le pui în mâna săracilor, le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu îţi va da averile înapoi, întregi şi bine păzite; iar când te vei duce în patria ta (cerească), odată cu averile tale, vei fi lăudat, vei fi încununat şi pe deplin mulţumit şi fericit”. Acelaşi Sfânt Părinte ne spune: „Iov nu-şi lipea inima de avuţii când le avea şi nici nu le căuta când le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca să facem bine cu ele, nu pentru ca să le îngropăm în pământ”. Acelaşi Sfânt Părinte constată că nici bogăţia şi nici sărăcia prin sine însăşi nu sunt ceva bun, ci aceasta se întâmplă în urma întrebuinţării lor. În alt loc zice: „Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept, pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său. Apoi vine îndemnul: Nu te teme de cuptorul sărăciei, ci de cuptorul păcatului. Acesta-i flacără şi chin, celălalt rouă şi odihnă. Lângă cuptorul păcatului stă diavolul, lângă cuptorul sărăciei stau îngerii, care alungă flacăra. Creştinul se arată mult mai încercat în sărăcie decât în bogăţie. Cum aceasta? Când el cade în sărăcie, desigur că va fi mai smerit, mai înţelept, mai serios, mai îngăduitor, mai cinstit, pe când dacă se găseşte în bogăţie, are multe piedici spre aceasta”. Din aceste cuvinte folositoare se merită să învăţăm fiecare dintre noi atât cei bogaţi cât şi cei săraci. Îndemnul meu este ca bogăţia să o primim şi preţuim ca o binecuvântare, iar sărăcia materială să o acceptăm ca pe o încercare, deoarece a fi creştin înseamnă a fi în comuniune unii cu alţii, bogaţii cu săracii, cei sănătoşi cu cei bolnavi. Un alt Sfânt Părinte al Bisericii, a fost Sfântul Vasile cel Mare († 379), care în timpul vieţii sale a dobândit şi împărţit averea săracilor. Milostenia sa era organizată sub diferite forme de binefacere, faţă de săraci, bolnavi, orfani şi bătrâni. Pentru săraci a construit azile, pentru bolnavi a zidit spitale, pentru orfani a zidit orfanotropii, (case de copii) şi pentru bătrâni gherontrocomii, toate acestea formau complexul vasiliada. Bogaţilor le zicea: că dacă îşi impart averea la săraci vor fi moştenitori ai vieţii veşnice şi că aceasta este o cale de mântuire foarte lesnicioasă, care nu cere nici osteneală, nici sudoare. Văzând în câteva cuvinte ce sunt faptele milosteniei şi foloasele ei, să venim şi noi în ajutor în această perioadă de post celor ce se află în sărăcie, celor ce nu au un acoperiş, copiilor orfani, bătrânilor ce au rămas fără sprijin la bătrâneţe şi nu în ultimul rând să venim în ajutor tuturor celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Alături de îndemnul nostru faţă de cei aflaţi în boală şi sărăcie, vă adresăm şi îndemnul de a citi Sfinta Scriptură, care este cuvântul lui Dumnezezu, de a bate la paradisul frumos al Scripturii care mângâie inima noastră atunci când este întristată, o potoleşte când este plină de mâhnire şi o umple de bucurie veşnică.(Sf. Ioan Damaschin). Ea este o carte unitară scrisă în răstimp de aproape 1600 de ani. Cu toate că ultima carte a fost scrisă în jurul anului 96 e.n. ea este şi astăzi de o mare actualitate. Sf. Scriptură este veşnic aceeaşi şi totuşi veşnic nouă pentru fiecare moment al desfăşurării creaţiei. Ea reprezintă rădăcina comună a tuturor cultelor creştine, dincolo de diferenţele doctrinare, canonice, liturgice şi de tradiţii a fiecăreia! Ideea mare şi deosebită care dă unitate Scripturii este taina mântuirii neamului omenesc în Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, Biblia cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc avându-l în centru pe Iisus Hristos Mântuitorul. Dacă omul nu ar fi căzut din legătura vie din rai, locul unde avea o comuniune directă cu Dumnezeu, el nu ar fi avut nevoie de Scriptură şi Harul Sfântului Duh ar fi ţinut loc scripturii în viaţa omului. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut loc Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sânt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel sfânt. Păcatul a îndepărtat harul din viaţa omului, şi de aceea Hristos Mântuitorul lumii ne-a reînnoit în purtarea acestui har mântuitor prin viaţa Sa. De acest har mântuitor se împărtăşeşte creştinul citind Sfânta Scriptură. Fericitul Augustin zice: omul când se roagă îi vorbeşte lui Dumnezeu, dar când citeşte Sfânta Scriptură Dumnezeu Îi vorbeşte. Urmând această învăţătură a Sfinţilor Părinţi, vom dobândi liniştea, pacea şi bucuria lăuntrică în inima şi viaţa noastră. Creştinii cu dumnezeieştile Scripturi îşi făuresc sufletul, dacă e stricat îl fac nestricăcios şi dacă e învechit îl înnoiesc.

Sfânta Scriptură este cartea vieţii celei veşnice, în ea se discută despre Dumnezeu şi lume, despre om şi viaţa sa veşnică, despre creaţie şi căderea omului în păcat, despre femeie şi bărbat, părinţi şi copii, ură şi iubire, înţelepciunea umană şi tainele lumii acesteia şi, mai ales, a celei viitoare, despre rugăciune, jertfă, bucurie şi suferinţă. Ea cuprinde, de asemenea, idei de o înaltă valoare etică cum sunt: iubirea de aproapele, despre demnitatea umană, despre realizarea unităţii în Hristos ca ,,toţi să fie una”, despre egalitatea tuturor oamenilor, solidaritate, toate acestea contribuind ca această carte să fie a tuturor, din toate timpurile şi din toate locurile! Astăzi în această lume secularizată, este nevoie mai mult ca oricând fiecare creştin să revină cu inima şi sufletul asupra acestei cărţi Sfinte şi să se împărtăşească de Harul divin. Sfânta Scriptură este cea mai autentică şi mai sigură călăuză, pentru viaţa noastră personală şi comunitară şi cel mai bun îndreptar spre desăvârşirea şi mântuirea noastră!

În lumina acestor îndemnuri, creştinii trebuie să aibă mereu prezentă în suflet porunca Mântuitorului Hristos de a-i cerceta pe cei suferinzi: „bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Matei 25, 36), şi îndemnul de a cerceta scripturile căci ele sunte cele ce mărturisesc despre Mine. Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător PETRU, prin harul lui Dumnezeu

EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

Sursa: http://episcopia-ungheni.md/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com