Header image

Patriarhul Chiril: Grija pentru deținuți a fost întotdeauna parte a misiunii Bisericii Ortodoxe

9:27, sâmbătă, 16 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

La 13 aprilie 2016 sub preşedinţia Sanctităţii Sale Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii Chiril a avut loc şedinţa ordinală a Consiliului Suprem Bisericesc. Întâistătătorul Bisericii Ruse s-a adresat către participanții la ședință cu un cuvânt de deschidere.

Astăzi  avem o ședință ordinală care, în primul rând, va include aprecierea executării deciziilor adoptate anterior. Cu toate acestea, de obicei noi punem accent pe o anumită temă. De această dată aș vrea să subliniez importanța acelei activități care se înfăptuiește în domeniul cârmuirii păstorești a deținuților. Stăpânul Irinarh (președintele Departamentului Sinodal pentru slujirea în detenție – red.) va prezenta azi o comunicare la această temă, va aduce informația cu privire la starea de lucruri actuală. Însă eu aș vrea să vorbesc în mod deosebit  despre faptul că noi ținem minte vremurile când preotul nu putea intra în locurile de detenție, iar acum se discută posibilitatea privind slujirea sistemică a Bisericii în locurile privării de libertate. Pentru ca acest sistem să fie creat și să funcționeze, s-a făcut deja mult. Noi putem vorbi cu satisfacție despre faptul că în Biserica noastră este creat serviciul cârmuirii păstorești a deținuților.

În tot mai multe locuri de detenție sunt deschise capele și paraclise cu sprijinul administrației, cu participarea Departamentului Sinodal pentru slujirea în detenție sunt elaborate recomandări metodice pentru cârmuirea duhovnicească a deținuților.

Grija pentru deținuți a fost întotdeauna parte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Aceasta corespunde cu însăși firea Bisericii: grija pentru mântuirea păcătoșilor – ea se află în centrul slujirii bisericești. Iar închisoarea îi unește pe oameni întâi de toate conform unui indiciu comun – ei cu toții au păcătuit, inclusiv aici, în viața pământească. Și aici, în viața pământească, ei duc responsabilitatea pentru această delicvență, pentru păcatul lor, care în categoriile legislației laice este apreciat ca delicvență, adică încălcarea normelor existenței sociale.

Termenul de detenție este o încercare pentru personalitatea umană. Nimeni nu iese din celula de închisoare la fel cum a intrat. Este o provocare enormă pentru sufletul omului. Dar totodată este și o șansă foarte puternică oferită de Dumnezeu. Închisoarea este în stare să-l frângă și să-l calicească pe om, poate să-l arunce în bezna disperării, dar ea este în stare și să-l transforme, să-l renască la o nouă viață.

Biserica vine în închisoare anume pentru a nu le oferi deținuților posibilitatea de a merge pe prima cale, cea pierzătoare. Sarcina principală a Bisericii în celula închisorii este de a veni în ajutor deținutului să se întâlnească cu Hristos. Doar Mântuitorul a venit să cheme la pocăință nu pe cei drepți, dar pe cei păcătoși, inclusiv pe cei care sunt privați de libertate în mod legal. Noi trebuie să înțelegem clar că deținuții sunt enoriașii noștri, nu sunt paria. Ei sunt izolați de societate din cauza încălcărilor săvârșite, dar nimeni nu i-a izolat de Biserică, ei sunt  păstoriții noștri. De aceea noi trebuie să avem o atitudine păstorească tot atât de atentă față de acești oameni ca și față de ceilalți, aflați în libertate.

De aceea trebuie că întreprindem toate eforturile posibile pentru ca închisoarea să nu distrugă personalitatea umană, demnitatea umană. Din păcate, există suficiente pilde când în condițiile de detenție, ale existenței impuse într-un spațiu închis al celulei, această demnitate umană este încălcată brutal. Chipul lui Dumnezeu face loc instinctelor animalice, perversităților, distruge încrederea, domină frica și ura. Biserica nu poate rămâne impasibilă la toate acestea. Demnitatea omului este infailibilă, independent de faptul dacă acea persoană a nimerit după gratii pe meritate sau din greșeală. Acea persoană deține dreptul de a comunica cu Acel, Care nu ne lasă acolo unde se săvârșește rugăciunea și serviciul divin. Adică fiecare are dreptul de a comunica cu Dumnezeu și fiecare are dreptul să înfăptuiască această comunicare în corespundere cu acea alegere religioasă, pe care a făcut-o.

Oamenii Bisericii au trecut prin închisori în vremuri ateiste. Dumnezeu nu i-a părăsit pe cei care au păstrat fidelitate lui Hristos și credința lor s-a dovedit a fi ca un scut de apărare împotriva fărădelegii ce era în jur. Ei nu doar au supraviețuit, dar au rămas purtătorii chipului lui Dumnezeu în dragostea pentru aproapele. Îndrăzneala lor în mărturisirea Evangheliei aducea la faptul că în celulă exista o atitudine deosebită față de cei credincioși.

Așa era în veacul prigoanelor statului împotriva Bisericii. Astăzi noi trăim și propovăduim în condiții de libertate. De aceea responsabilitatea noastră este mult mai mare decât în vremurile când Biserica nu avea posibilitate să desfășoare activitatea păstorească în rândul deținuților. Vom putea oare să folosim în măsură deplină aceste condiții noi care există și dacă o să aducem o temelie nouă, convingeri creștine în sistemul de executare a pedepselor depinde, bineînțeles, de noi.

Fiecare categorie de deținuți necesită o activitatea păstorească specială. Grija de sufletele adolescenților care se află în coloniile pentru minori, de mamele gravide aflate după gratii, se deosebește de cârmuirea deținuților care sunt închiși pe viață pentru crime grele. Pentru fiecare dintre ei Biserica trebuie să manifeste o grijă aparte.

O temă deosebită este resocializării persoanelor care sunt eliberate din locurile de detenție. Se cunoaște cât le este de dificil deținuților să revină în lume, să-și găsească de lucru, să restabilească relațiile sociale. Se știe cu câtă înstrăinare societatea întâmpină pe foștii deținuți. Biserica trebuie să le vină în ajutor. Lucrul cu privire la reabilitarea foștilor deținuți trebuie să fie efectuat la nivel de eparhii și parohii. Este o activitate deosebită, deoarece uneori omul, ispășindu-și pedeapsa, nu se îndreaptă, dar se înrădăcinează în intențiile sale criminale și degradează moralicește. De aceea reabilitarea bisericească a deținuților cere o abordare deosebită față de aceste categorii de persoane și, bineînțeles, o atitudine specială responsabilă din partea arhiereilor eparhioți.

Eu am avut o experiență personală de participare la o astfel de activitate. Și trebuie să vă spun că nu întotdeauna această experiență a fost pozitivă. Au fost și deziluzii foarte mari. De aceea mergând cu inima deschisă în întâmpinarea oamenilor care au fost eliberați din locul de detenție, noi nu trebuie să pierdem vigilența păstorească și precauția. În special noi trebuie să ținem minte de acei oameni care muncesc alături de ei, comunică cu ei, se roagă, dar care nu au experiența din detenție.

De aceea consider că este importantă și actuală activitatea privind resocializarea persoanelor care au ieșit din locurile de detenție. Sunt profund convins de faptul că pentru o organizare corectă a acestei activități noi trebuie, în primul rând, să ne organizăm bine pe noi înșine. De aceea v-aș ruga ca Departamentul Sinodal de profil să acorde o atenție specială la posibilele programe de pregătire a clericilor și mirenilor pentru activitatea în acest domeniu deloc simplu al responsabilității noastre păstorești.

Astăzi vom asculta rapoartele voastre, informația privind activitatea curentă. Dar am vrut să anticipez ședința noastră cu aceste gânduri privind importanța activității păstorești cu persoanele care se află sau care s-au eliberat din locurile de detenție. Acum să trecem la discutarea ordinii de zi.

Discursul Sanctității Sale Patriarhul Chiril la deschiderea ședinței Consiliului Suprem Bisericesc din 13 aprilie 2016

Sursa: http://www.patriarchia.ru/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com