Pelerinajul Părintelui Cleopa la Muntele Athos în anul 1977

Anul acesta (2017), în luna septembrie, s-au împlinit 40 de ani de la pelerinajul pe care Părintele Cleopa l-a făcut, împreună cu câțiva părinți ai Mănăstirii Sihăstria, la Muntele Athos. Întrucât s-a scurs multă vreme de atunci și mai sunt printre noi doar câțiva dintre martorii acelui pelerinaj istoric, mi-am propus să adun consemnez mărturii de la Părintele Stareț Arhimandrit Gavriil Nikiforidis, cel care a fost ghidul și interpretul părintelui Cleopa în acel pelerinaj. Consider folositoare aceste mărturii, atât pentru viața noastră duhovnicească cât și din punct de vedere istoric. În perioada regimului comunist părinți duhovnicești de talia Părintelui Cleopa au fost repere în momente de cumpănă și făclii duhovnicești pentru Biserică și neam. Şi astăzi ei pot fi modele și pilde de curaj, de verticalitate și de statornicie în lupta duhovnicească cu noi înșine, cu lumea și demonii cei vicleni. Pentru obiectivitatea consemnării, voi reda interviul cu părintele Arhimandrit Gavriil, aşa cum a decurs.

– Părinte, când aţi venit prima dată în România?

– În toamna anului 1975, când am început să studiez Teologia, la Bucureşti.

– Ce v-a motivat să studiaţi Teologia în România?

– Am primit o bursă de studii în străinătate, de la Academia din Creta. Aveam două variante: Paris şi Bucureşti. Am optat pentru România, întrucât era o ţară ortodoxă, cu tradiţie, cu un monahism viguros şi îmi erau cunoscuţi teologi români precum Pr. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan G. Coman.  

– În ce an a-ţi vizitat Mănăstirea Sihăstria?

– În acelaşi an, 1975, împreună cu un grup de colegi teologi, greci şi români, de la Institutul Teologic din Bucureşti.

– Ce impresie v-a făcut Mănăstirea Sihăstria, la prima vizită?

– Deosebită. Am fost plăcut impresionat, atât de ,,duhul” mănăstirii, de aşezarea părinţilor, de rânduiala ce se păstra, dar şi de însăşi situarea mănăstirii, într-un loc liniştit, pitoresc, înconjurat de codri seculari. Am găsit o mănăstire aşa cum mi-o închipuisem, după ce am citit mai multe cărţi despre monahism.

– Cum aţi perceput monahismul românesc din acel timp, având în vedere că veneaţi dintr-o ţară ortodoxă liberă, cu un monahism ortodox tradiţional care se alimenta din experienţa monahismului atonit.

– În general, în pofida faptului că era condiţionat de restricţiile regimului comunist ateu, am găsit un monahism tradiţional, destul de viguros, atât numeric cât şi calitativ, bine ancorat în tradiţia patristică. Am sesizat, totuşi, o anumită tensiune, o temere şi o neputinţă de a se manifesta şi în exterior. Se observa o anumită particularitate faţă de monahismul pe care îl aveam noi în Grecia şi Athos. La noi, în Grecia, monahii erau foarte legaţi de biserică şi de slujbele bisericii. Nu putem concepe ca un monah să lipsească de la programul liturgic al mânăstirii. Prioritatea numărul unul, la noi, este biserica, slujbele; ele sunt centrul; în jurul lor gravitează întreaga activitate din mănăstire. Am realizat că în România, aproape la toate mănăstirile, era oarecum altfel: doar o mică parte din personalul monahal participa la programul liturgic. Era prezent doar un număr mic de monahi sau monahii, cei absoluţi necesari pentru săvârşirea sfintelor slujbe. Cea mai mare parte dintre monahi erau angajaţi în diferite activități, aşa-zise ,,ascultări”. Era un monahism foarte angajat în muncă, în activitate, preocupat cu ateliere, agricultură, creșterea animalelor etc. Mi-am dat seama că această particularitate şi mentalitate era impusă monahismului de regim, pentru a rezona, cumva, cu politica şi idealurile materialiste ale socialismului comunist. Centrul de greutate cădea pe materie, nu pe duh. Pentru a deveni ,,productivi” şi a avea performanţă materială, călugării erau scoși şi îndepărtați de biserică, de preocupările duhovniceşti, de acea lucrare subţire, sublimă, atât de greu de dobândit. Am realizat că, în felul acesta, se diluează prea mult viaţa duhovnicească şi, implicit, se ajunge la formalism; ,,duhul” patristic al vieţii monahale nu mai are consistenţă şi este condamnat, în final, la disoluție.

La Sihăstria mi-a plăcut foarte mult unitatea dintre părinții din obște, legătura dintre ei. Am văzut, am simţit că erau foarte uniţi, colaborau şi comunicau foarte bine. Între ei nu se simțeau tensiuni, dezacorduri  sau  antagonisme.

Un alt lucru pe care greu l-am înţeles era deschiderea pe care o manifestau mănăstirile faţă de lume, prezența unui mare număr de închinători, cunoscuţi, rude, în mijlocul comunităţii monahale. Era pentru mine ceva nou, nemaiîntâlnit. La noi, atât în Grecia cât şi în Sfântul Munte, este o delimitare destul de vizibilă între membrii unei obşti monahale şi închinători, pelerini şi rude. E un subiect delicat, care implică o întreagă discuție, şi nu aş dori să-l abordăm acum.       

Impactul cel mai puternic, pe care l-am avut cu monahismul românesc şi care m-a fascinat, a fost întâlnirea cu părintele Cleopa. Pentru mine, era o minune să întâlnesc un astfel de monah, atunci şi acolo. Era o enciclopedie, o bibliotecă ambulantă, un chip senin, pur, profund, de o sinceritate şi bunătate debordantă. După un an de la prima întâlnire cu Sihăstria, am fost pus în situaţia de a fi translator pentru un grup de studenţi greci care l-au vizitat pe părintele Cleopa. Am fost nevoit, timp de trei ore şi jumătate, fără întrerupere, să traduc cuvântul părintelui despre rugăciunea inimii. A fost extrem de solicitant pentru mine, întrucât expunerea părintelui era plină de citate din Sfinţii Părinţi şi, pe atunci, încă nu stăpâneam foarte bine termenii teologici în limba română.

La început, venind dintr-o ţară din afara ,,cortinei de fier”, învăţat să spun orice gândesc, nu puteam percepe acea reţinere a oamenilor de a vorbi, de a se exprima liber. Mai apoi, am realizat, de fapt, care era realitatea, mi-am dat seama că pot face mult rău Bisericii şi oamenilor cu care intram în contact, dacă nu-mi cenzurez eu însumi cuvintele. În primii ani, mai toţii părinţii şi profesorii pe care i-am cunoscut erau destul de reţinuţi, însă, mai apoi, am căpătat încredere unii în alţii, s-a topit acea gheaţă, şi am putut comunica mai liber. Poate că, singurul la care nu am întâlnit acea reţinere de a comunica a fost părintele profesor Dumitru Stăniloae. Cu dânsul am avut o legătură specială. L-am abordat, întrucât era un nume de referință în teologie, cunoscut în toată ortodoxia. M-a invitat acasă, și așa, m-am legat sufletește de dânsul și totodată, prin intermediul lui, am cunoscut multă lume de bună calitate. Adeseori, îl cercetam acasă şi, cred, că după primele trei întâlniri, deja am căpătat încredere deplină unul faţă de celălalt, încât puteam vorbi deschis orice subiect. Am comunicat şi cu părintele Constantin Galeriu, profesorul nostru, însă era mult mai reţinut. În Bucureşti am avut legături duhovniceşti şi culturale cu părinţii Grigorie Băbuş, Ioan Caraza cu PS. Roman şi mulţi alţii. În general, se simţea o frică, reţinere şi angoasă în toate mediile. De exemplu, dacă un coleg student intenționa să ne invite acasă la el, trebuia, în prealabil, să obţină aprobare de la organele de poliţie. Era destul de dificil în acea perioadă. Înţelegând situaţia, şi văzând cum anumite cărţi şi autori erau puşi la index, am îndrăznit să traduc din greacă în limba română cartea părintelui Virgil Gheorghiu ,,Ora 25”. În 200 de exemplare, cartea circula printre studenţi,şi profesori. Îmi aduc aminte cum, la un moment dat, părintele Petroniu Tănase mi-a zis: ,,Măi, dacă te prind ăștia te închid pentru cartea asta”.

– Având în vedere că aţi fost ghidul şi interpretul Părintelui Cleopa, în pelerinajul întreprins în Grecia în toamna anului 1977, puteţi să-mi daţi câteva detalii despre acest pelerinaj?

– Părintele Cleopa şi-a dorit, ani de-a rândul, să ajungă în Athos. Adeseori, îmi punea diverse întrebări despre Sfântul Munte și, la un moment dat, a insistat să mergem împreună în acest pelerinaj. La momentul respectiv ieşirile din ţară erau extrem de dificile. Dacă pentru o sigură persoană se mai găsea, poate, o portiţă, pentru un grup de patru-cinci persoane era extrem de dificil. M-a rugat să vorbesc la Ambasada Greciei despre acest subiect. Cu ambasadorul de atunci aveam o relaţie bună şi l-am abordat pentru a facilita viza părintelui Cleopa şi a celorlalţi trei părinţi: Victorin, Ioanichie şi Vartolomeu. Ambasadorul m-a întrebat dacă-i cunosc bine şi garantez că vor reveni în România, fără a crea probleme, întrucât era o perioadă destul de dificilă şi tensionată. Mi-am luat angajamentul că părinţii vor reveni în ţară, şi atunci ambasadorul mi-a promis că va face toate demersurile pentru a obţine vizele. Aceasta a fost o problemă, apoi s-a ivit cea legată de bani, întrucât era foarte greu să schimbi bani româneşti în valută. Totul se făcea neoficial, însă, împreună cu alţi studenţi greci, am găsit rezolvare şi la aceasta.

– Aţi pregătit de mai înainte pelerinajul la Athos?

– Da. Aveam legătură cu mai multe mănăstiri din Athos. Mă cunoşteam bine cu Părintele Gheorghe Capsanis, şi adeseori îl cercetam pe Cuviosul Paisie Aghioritul. Părintele Gheorghe Capsanis era un teolog recunoscut în Grecia şi peste hotare, călugăr trăitor şi stareţ harismatic; a fost unul dintre stareţii care au început reînnoirea şi refacerea vieţii duhovniceşti în Athos, în a doua parte a secolului XX. Fusese profesor la Facultatea de Teologie din Athena, dar părăsise catedra, întemeind o mănăstire în care adunase mai mulţi tineri. Cu aceşti monahi tineri a venit în Muntele Athos, pe la începutul anilor ’70, şi a reînnoit Mănăstirea Grigoriu. Părintele Gheorghe avea o mare apreciere pentru oamenii duhovniceşti, şi astfel, s-a bucurat mult când i-am vorbit despre părintele Cleopa şi de misiunea pe care o face în România. După ce l-a cunoscut personal pe părintele Cleopa, a rămas cu o adâncă veneraţie, atât pentru el cât şi pentru monahismul românesc. Mai târziu, s-a realizat o legătură duhovnicească foarte strânsă cu părintele Petroniu Tănase de la Prodromu, şi a corespondat cu părintele Ioanichie Bălan. El a fost primul şi cel mai constant susţinător al părintelui Petroniu, atunci când a venit la Schitul Prodromu. În acel timp schitul se confrunta cu o stare avansată de ruină, lipsă de personal, sărăcie, dezorganizare şi tot felul de lipsuri. În perioada în care am studiat în România mergeam adeseori la Mănăstirea Grigoriu şi zăboveam cu Părintele Gheorghe ore în şir, pentru a-i vorbi de România, de părinţii duhovniceşti şi de teologii români. Voia mult să cunoască opinia lor în diferite probleme duhovniceşti şi în subiecte controversate ale timpului.

Aşa cum spuneam, aveam legătură cu toate mănăstirile mai bine organizate din Athos. În acea perioadă se făcea trecerea de la viaţa idioritmică la cea de obşte. Deja de câţiva ani începuseră să vină din afara Sfântului Munte stareţi cu obşti de monahi tineri, precum părintele Vasile de la Stavronichita, Părintele Emilian de la Simonos Petra, Părintele Gheorghe de la Grigoriu, Părintele Alexie de la Xenofont. Ei dădeau un suflu nou vieţii monahale atonite. Alte obşti monahale, precum cele de la Flotheu şi Dionisiu, erau de curând preluate de ucenici ai Cuviosului Iosif Isihastul şi se confruntau cu probleme specifice oricărui început.

În perspectiva pelerinajului, deja vorbisem la câteva mănăstiri; le-am spus despre statura duhovnicească şi experienţa părintelui Cleopa, despre misiunea şi apostolatul lui în România. Părintele era cumva așteptat. Poate că nu am fost chiar atât de convingător şi cred că nu am reuşit să stârnesc interesul atât de mult cât aş fi dorit. Existau multe prejudecăți față de oricine venea din lagărul comunist. Rămânea ca venirea Părintelui Cleopa în Athos să confirme ceea ce doream eu să prezint monahilor atoniţi. Eram convins că întâlnirea lor cu acest mare stareţ român va da roade pe măsură.

– Cum şi unde l-aţi întâmpinat pe părintele Cleopa atunci când a ajuns în Grecia? Care a fost traseul pelerinajului în Athos?

– Cu câteva zile mai înainte eu am mers acolo pentru a face pregătirile necesare. I-am întâmpinat pe părinţi la Dafni, portul Sfântului Munte, şi de acolo am mers la Kareia, unde am făcut toate formalităţile, apoi ne-am închinat la Icoana ,,Axion Estin”, de la Protaton. De acolo – dacă îmi aduc bine aminte, sunt deja 40 de ani- am pornit spre Simonos Petra, unde am fost primiţi cu multă dragoste de actualul stareţ, Părintele Elisei. Stareţul de atunci, părintele Emilian, nu se afla în mănăstire în acele zile. Am fost primiţi la arhondaric şi am fost serviţi cu cafea. Ni s-au oferit camere şi, la puţin timp, am fost invitaţi la sinodicon, unde erau adunaţi mai mulţi părinţi. Am făcut prezentările de rigoare, apoi părintele Cleopa a fost rugat să spună un cuvânt de folos părinţilor. Părintele Cleopa a motivat că este om simplu, un hârb legat cu sârmă, care nu are ce să spună unor călugări athoniţi, experimentați în cele duhovniceşti. El, fiind un simplu cioban, neînvăţat, nu se pricepe să vorbească unor oameni învăţaţi, cu adâncă pregătire teologică, cu diplome universitare şi studii academice: Eu am trăit mulţi ani la oile mănăstirii şi am rătăcit prin munţi şi păduri, ca un sălbatec. Ce aş putea să vă spun eu cuvioşiilor voastre, care vă aflaţi în acest loc sfânt, cu o aşa istorie şi încărcătură duhovnicească? Cum aş putea să mă fac eu dascăl aici? Am venit aici să mă învăț de la sfinţiile voastre, nicidecum să vă fiu dascăl! Pentru folos am venit aici nu să o fac pe învățătorul!

Am insistat cu toţii să ne spună ceva spre folos duhovnicesc, ca să nu treacă timpul în zadar.

– Se ştie, Părinte Cleopa, că sunteţi un monah care a trecut de-a lungul anilor prin multe încercări în mânăstire. Povestiţi-ne ceva din viaţa sfinţiei voastre!

– Ce să vă spun, părinţilor? Doar despre păcatele şi neputințele mele aș putea să vă vorbesc.

Atunci am intervenit eu şi i-am spus: Părinte Cleopa părinţii ar dori să le spuneţi ceva despre rugăciunea inimii şi despre experienţele sfinţiei voastre, pe care le-aţi avut când aţi petrecut retras prin munţi.

Părintele a bătut din palme şi a zis: Hei, hei! Hai atunci să vă spun câte ceva… Eu nu am trăit nimic, dar ştiu de la părinţii noştri, pe care i-am apucat şi care au trăit acestea… Sunt bătrân, bolnav şi nu pot să vă spun prea multe, doar aşa 10 minute…

Dar eu am adăugat: 10 ore, părinte Cleopa, nu minute…

– Nu, măi Haralambie, sunt bătrân şi nu mai pot…

Părinţilor din mănăstire le-am spus în greacă: de acum să aveţi răbdare, dacă am reuşit să-l pornesc, nu terminăm nici mâine dimineaţă. Şi în felul acesta l-am pornit pe Părintele Cleopa să vorbească… A vorbit în general despre rugăciune, cu foarte multe citate din Sfinţii Părinţi, timp de aproximativ două ore şi jumătate. Părinții au fost foarte impresionați de cuvântul părintelui Cleopa, ştiind că, într-adevăr, era un om simplu, fără şcoală şi fără pregătire academică. La final, părinţii au pus întrebări la care părintele Cleopa zicea în glumă cu oarecare ironie spre amuzamentul tuturor:

– Răspunde tu, măi Haralambie! Eşti teolog, om învăţat, faci studii înalte la universitate…

A răspuns şi la întrebări, care au mai durat cel puţin o oră, şi ar mai fi durat, dar timpul s-a scurs pe nesimţite şi se apropiase vremea Vecerniei. Părinţii au fost foarte încântaţi de cele ce au auzit şi de modul vesel, chiar glumeţ şi ironic pe alocuri, în care a vorbit părintele Cleopa. Au simţit că era un monah trăitor; i-a cucerit pe toţi, pe deoparte prin simplitate, modestie şi sinceritate, pe de altă parte, prin profunda cunoaştere a Sfinţilor Părinţi, a istorie Bisericii şi prin cunoştinţele enciclopedice pe care le deținea.

– Unde aţi plecat de la Simonos Petra?

– Am plecat a doua zi, după Sfânta Liturghie, spre Mănăstirea Grigoriu. Coborând de la Simonos Petra spre Grigoriu, părintele Cleopa a zis: Ehei, acum de-ar veni o ploaie să mă spele şi pe mine, că de mult nu m-am spălat…

Eu am zis:

– Vai de noi, dacă vine ploaie aici! Când vine, ține câteva zile.

Părintele Cleopa, însă, mi-a zis: Nu, nu, Haralambie, spun eu… Tu, taci din gură! Acum eu sunt şef, până ajungem la altă mănăstire. Acolo ai să fii tu… Ei, vreau acum să vină ploaia!

Timpul era posomorât, întunecat şi bătea vântul. Cărarea ce şerpuia pe marginea unei prăpăstii era foarte abruptă, plină de stânci şi praguri. După un sfert de oră de la discuţia noastră a început să tune şi să fulgere înfricoşător, ceva apocaliptic. Părintele Ioanichie a început să se agite, făcea tot timpul cruce şi zicea: murim aici cu toţii în pustia asta, ne rămân oasele în sălbăticia asta! A început încet să picure, apoi ploaia s-a înteţit şi s-a transformat în ploaie torenţială: turna cu găleata. Părintele Cleopa însă era foarte calm, bine dispus şi încântat. Bucuros nevoie mare a început să facă glume pe seama celorlalţi părinţi. Bătea din palme şi zicea:

– Bravo, bravo, fraţilor! Slavă Domnului că plouă, ne spălăm, ne spălăm!… Acum mă spăl şi eu bine… Nu m-am spălat niciodată de când sunt călugăr şi acum mă spăl aici, în Grădina Maicii Domnului. Acum am şi eu ocazia să fac o baie bună şi să mă spăl bine… Hai, părinte stareţ, hai Ioanichie, să ne spălăm!

Părintele Ioanichie surprins de atitudinea părintelui Cleopa făcea feţe – feţe. Noi căutam un loc să ne adăpostim de ploaie. La un moment dat am găsit un adăpost, sub o stâncă, unde eram feriţi puţin de șuvoiul de ploaie. Ne-am îngrămădit cu toţi acolo sub stâncă. Părintele Cleopa, însă, nu a vrut să vină. Stătea în faţa noastră în ploaie, bătea din palme, ridica mâinile în sus și se bucura ca un copil jucăuş, zicând: Mă bucur că mă spăl aici! Slavă Domnului!

Noi am rămas fără cuvinte… Nu-l mai văzusem niciodată într-o aşa ipostază. Eram contrariați de modul lui de a se manifesta. Nu știam ce să facem… Era ud ca un şoricel. Hainele se lipiseră de dânsul. La un moment dat ploaia s-a mai potolit şi am plecat repejor la vale. Peste puţin timp am ajuns la un pârâu ce curgea cu repeziciune, apoi cărarea ne-a condus până aproape de mare. Cum am ajuns la malul mării, ce i-a trecut prin cap Părintelui Cleopa?

– Uite marea! Tot sunt ud, mă duc să mă botez în mare…

Noi eram supăraţi. Fiind uzi, ne plângeam că e frig, el însă râdea şi făcea glume pe seama noastră. Aşa cum era îmbrăcat, cu tot cu haine, s-a băgat în mare şi s-a cufundat. Ne îndemna şi pe noi:

– Hai, fraţilor, veniţi cu toţi să ne botezăm! Haideți cu toţii în mare, facem baie acum, ne spălăm…!

Noi stăteam pe ţărm şi priveam la dânsul cum se bălăcea în mare. El, vesel ca un copil, ne îndemna să intrăm şi noi. Atunci, părintele Victorin îi spune:

– Ei, părinte Cleopa, ce-ai pățit? Te-ai sclintit la cap, ce se întâmplă cu sfinția ta? O să te îmbolnăvești și-ai să mori pe aici. O să te lăsăm aici.

Părintele Cleopa, însă, foarte vesel, îi răspundea: nu-i nimic, mă acoperă Maica Domnului, mă botez şi eu în grădina ei. Mă spăl şi eu aici în casa ei.

Și se adresează mie, spunându-mi:

– Ia spune, mă Haralambie, cum zice acolo: ,,here a ni, a ni, keke, here a ni, a ni, keke!” Ce înseamnă asta, bre?

– Nu așa părinte ci ,,Here nimfianimfefte”.

– Măi eu așa am auzit: ,,here a ni, a ni, keke, here a ni, a ni, keke”. Ce înseamnă asta? Şi s-a mai cufundat de câteva ori, apoi a ieșit la țărm. Apoi, încet-încet, am plecat cu toți spre Mănăstirea Grigoriu. Acum ne era rușine să intrăm aşa în mănăstire, cu Părintele Cleopa murat ca un șoricel!? Toți eram uzi cumva, dar părintele avea toate hainele lipite de corp, curgea apă din hainele lui. Erau ude pletele, barba, mustaţa, tot, complet, până la piele. Ne-am apropiat de mănăstire şi am început a ridica panta care duce de la arsana (port) spre mănăstire. Acolo, în vârful pantei, ne-a întâmpinat un părinte care ne-a condus în curtea mănăstirii, unde, în , ne aştepta părintele stareţ Gheorghe Capsanis. Când ne-a văzut aşa, părintele stareţ a zis:

– Vai, vai dar ce-aţi păţit, fraţilor? Cum de sunteţi aşa? Haideţi repede, de vă schimbaţi. Părintele Cleopa mă întreabă: Ce zice, măi Haralambie, stareţul? Ne ocărăşte? Ia spune ce zice?

– Nu părinte! Ne spune să mergem repede să ne schimbăm, pentru a nu ne îmbolnăvi.

Atunci, părintele Cleopa spune:

– Nu-i nimic asta! Eu nu mă schimb, rămân aşa. M-am botezat la Sfântul Munte şi vreau să rămân aşa.

Părintele Gheorghe Capsanis ne-a primit cu multă dragoste, ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus un cuvânt de bun-venit:

– Bine aţi venit, fraţilor! Mă bucur că aţi ajuns la noi. Maica Domnului v-a trimis aici, la noi, să ne vedem de aproape. De mult timp am o mare dorinţă de a vă întâlni, întrucât mi-a vorbit fratele Haralambie despre sfinţia voastră. Acum, mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns clipa să ne întâlnim. Dar ce s-a întâmplat, de sunteţi în halul acesta? Părinte Cleopa, haideţi repede să vă schimbaţi! Să nu răciţi!

După ce am tradus, părintele Cleopa, cu o voce puternică, zice, accentuând cuvintele:

– Părinte Stareţ, eu sunt cioban; nu mă atinge boala. Sunt cioban; am trăit atâţia ani la oi, prin munţi şi prin păduri, cu sălbătăciunile, şi sunt învăţat cu aşa ceva. Am stat în pădure cu ursul şi împărţeam cu el mămăliga, toată ziua eram ud şi nu aveam nimic. Eu sunt învăţat cu astea. Pentru ei e mai greu, săracii, sunt mai neputincioși şi nedeprinşi cu acestea.

Părintele Gheorghe n-a înţeles ce spune, întrucât eu nu reuşisem să traduc, iar părintele a început să vorbească şi să povestească.

Zice, părintele Cleopa: Ce zice de noi starețul, măi Haralambie? Suntem scrintiți la cap? I-ai spus că ne-am botezat în mare?

– Nu i-am spus. Îi spun acum… Când a înțeles părintele Gheorghe ce s-a întâmplat, s-a prins cu mâinile de cap: vai, vai, vai!

Atunci, părintele Cleopa întrebă: De ce se ține de cap părintele stareț? Şi eu îi răspund:

– Se ,,bucură” că v-aţi ,,botezat” în Grădina Maicii Domnului…

S-au apropiat părinţii şi fraţii din obşte, să primească binecuvântare, însă părintele stareţ i-a trimis pe toţi în biserică, până îşi vor schimba musafirii hainele. Le-a spus:

– Nu vedeţi cum sunt părinţii: ca Odiseea care a ieşit din Itaca?!

Atunci, părintele Cleopa zice: Părinte stareţ, Odiseea sunt eu. Am fost în Itaca şi s-a scufundat corabia. Era gata să mă înec, pentru că nu am văzut marea până acum. N-am avut legătură cu marea şi n-am făcut baie în viaţa mea; aici m-am botezat; puteţi să-mi schimbaţişi numele.  

Părintele stareţ Gheorghe a început să râdă şi a insistat să mergem repede să ne schimbăm şi să ne facem nişte injecţii împotriva răcelii. Am mers la arhondaric. Ni s-au adus haine şi părinţii s-au schimbat imediat. Părintele Cleopa a început iar vorba şi făcea glume pe seama noastră. Atunci i-am zis:

– Schimbăți-vă părinte!

– Nu! Eu rămân aşa cum sunt: cu hainele mele. Eu nu mă schimb. Lăsaţi-mă în pace! Deja am început să mă usuc.  

– Cum, părinte, nu vedeţi cum curge apa de pe sfinţia voastră?

– Nu curge! Ochii voștri nu văd bine.

A trebuit să treacă mult timp pentru a-l convinge să se schimbe. A început să-l mustre părintele Victorin, că îi face de râs, întrucât toată obştea aştepta în biserică să venim: Ce-ai păţit, părinte, astăzi? Te-ai scrintit la minte, te porţi ca un copil!? Ne faci de râs în faţă acestor oameni?

Atunci, părintele Cleopa, oarecum spăşit, zice rar, pe un ton coborât: Da, părinte stareţ, ai dreptate: sunt scrintit, şi din cauza aceasta am făcut baie şi m-am botezat. Bine. Acum fac ascultare şi mă duc să mă schimb. Blagosloviţi!

A intrat în cameră şi nu mai ieşea. L-am trimis pe părintele Victorin să insiste să se schimbe. A bocănit la uşă şi a intrat. Atunci, părintele Cleopa zice:

– Aici a început să plouă iarăşi şi m-a udat iar. Atunci, părintele Victorin s-a tulburat, s-a înroşit tot la faţă de nervi şi i-a zis: Părinte, ne jucăm aici, cu oameni aceştia?! Ne aşteaptă de atâta timp în biserică!

– Da. Păi, atunci să mergem aşa. Hai să mergem!

Toţi părinţii au sărit cu gura pe el şi Ioanichie şi Vartolomeu. Până la urmă l-au convins cumva… Bine, uite am să mă schimb! A stat acolo, lângă el, părintele Victorin însă, cred că şi-a schimbat doar dulama şi rasa.

Am mers la biserică şi ne-am închinat, apoi ne-am dus la trapeză unde am servit caracatiţă. La masă am stat lângă părintele Cleopa, care m-a întrebat:

– Ce-i asta, măi Haralambie?

– Caracatiță, părinte.

– Ce fel de dihănii sunt astea, măi? Parcă ar fi balauri, de cei care sunt în iad. Mi-e scârbă să mănânc jigănii de astea. N-am mâncat niciodată şi nu pot mânca aşa ceva… Cum de mănâncă călugării jivinele astea? Parcă sunt scorpioni, de aceia care chinuiesc pe oameni…

Eu tot îl îndemnam să guste măcar. Foarte greu a acceptat să guste puţin. Dar când a văzut cum sunt i-au plăcut foarte mult şi mi-a zis:

– Da, măi Haralambie, sunt foarte bune. Bine ai făcut că mi-ai zis să mănânc. Sunt foarte bune; de acum să-mi mai dai de astea. Cum le spune? Caracatiță, caracatiță…foarte bune.

La finalul mesei părintele stareţ a anunţat obştea să vină la sinodicon, pentru sinaxă. L-am prevenit pe părintele stareţ să nu-i dea cuvântul părintelui Cleopa acolo, în trapeză, întrucât pe părintele,  dacă-l pornești, câteva ore nu mai poți să-l opreşti, iar masa trebuia strânsă. Ne-am ridicat de la masă şi am pornit spre sinodicon. Pe drum părintele era foarte bine dispus şi făcea tot felul de glume, care de care mai pipărate. Am ajuns la sinodicon, unde se adunaseră părinţii. Părintele stareţ Gheorghe a ţinut un scurt cuvânt de introducere, vorbindu-le părinţilor despre părintele Cleopa şi misiunea pe care o face el în România, menţionând că este un reper duhovnicesc cunoscut, atât în ţară cât şi peste hotare. A menţionat şi că este foarte iubit şi căutat de credincioşii ortodocşi şi adeseori cercetat chiar şi de delegaţii altor confesiuni creştine. La final, a dat cuvântul părintelui Cleopa şi l-a îndemnat să spună un cuvânt de folos. Părintele s-a eschivat motivând că e om simplu. A spus câteva glume cu subînţeles. A menţionat că el nu a studiat sistematic teologia, ci pur şi simplu a citit mergând prin pădure cu cărţile în traistă în urma oilor şi de aceea teologia lui este una ,,de pădure”. Încet – încet s-a ,,încălzit” atmosfera şi la un moment dat unul din părinţi l-a provocat adresându-i-se:

– Puteţi să ne spuneţi ceva despre rugăciunea minţii? Putem noi ajunge să o dobândim? Cum e posibil în zilele noastre, să lucrăm această rugăciune?

Părintele Cleopa a zis:

– Ce bună întrebare!… Această întrebare m-a frământat şi pe mine toată viaţa, pentru că şi eu am auzit despre ea, am citit, dar nu ştiam dacă pot să ajung şi cum să ajung să o dobândesc. Însă după Sfinţii Părinţi… Aceasta a fost ,,scânteia” care i-a dat startul să vorbească despre rugăciunea minţii. Cuvântul părintelui a fost înregistrat pe bandă şi apoi a fost tradus şi publicat în revista ,,Cuviosul Grigorie”, a Mănăstirii Grigoriu.

– Unde aţi plecat de la Grigoriu?

– Păi, nu-mi mai aduc aminte exact. Probabil la Mănăstirea Filotheu. Nu mai reţin cu exactitate cine era stareţ pe atunci. Îmi aduc aminte doar că am fost primiţi cu multă căldură. Cu părintele Luca bibliotecarul, un monah foarte cult, s-a întreţinut mai mult părintele Cleopa. Aici, la Filotheu, a vorbit la sinodicon deosebit de frumos, despre preoţie. Mai multe amănunte mi-au rămas în minte de la vizita pe care am făcut-o la Mănăstirea Xenofont. Părintele Alexie, stareţul de acolo, era venit de curând de la Meteora, împreună cu un grup de călugări tineri, şi se confrunta cu mai multe probleme, inerente oricărui început. Înainte de a susţine sinaxa, la sinodicon, părintele Alexie m-a luat deoparte şi m-a rugat să-i transmit părintelui Cleopa că ar dori mult să discute personal despre câteva situaţii cu care se confruntă în mănăstire. Şi-a dorit mult să primească de la părintele câteva sfaturi, pentru a soluţiona unele din problemele pe care le întâmpina în acea perioadă. I-am comunicat părintelui Cleopa dorinţa stareţuluişi el a acceptat, însă mi-a zis:

– Dar cine sunt eu, măi Haralambie, să dau sfaturi aici, în Sfântul Munte? Am ajuns deja mare prooroc, ce să le spun eu? M-ai îmbolnăvit. Mă pui să vorbesc toată ziua şi cred că-mi vor rămâne aici oasele. Tu eşti vinovat, că ai spus numai minciuni despre mine. Eu nu sunt aşa precum le spui tu părinţilor de pe aici. Eu sunt ,,o mână de pământ spurcat în fundul unui mormânt”. Da, da, aşa sunt eu!…

Am mers la sinodicon unde am fost serviţi cu dulciuri, apă şi cu lichior. Părintele a servit lichiorul, spunând că-i face bine la inimă şi-l ajută când vorbeşte. Apoi a început cu câteva glume specifice, după care le-a spus părinţilor că monahii trebuie să fie oameni milostivi, oameni care nu sunt lipiţi de lumea aceasta. În acest sens le-a relatat o întâmplare, pe care, zicea el, a trăit-o alături de un stareţ.

– Întâmplarea a avut loc la puţin timp după Al Doilea Război, atunci când era multă sărăcie, necaz și dezordine în țara noastră. Am cunoscut un stareţ, la care a venit o femeie cu doi copii mici, al cărei bărbat murise în război. Copii erau flămânzi, desculţi, dezbrăcaţi şi plângeau în jurul ei. Femeia i-a spus stareţului, cu lacrimi în ochi:

– Părinte mor şi eu şi copiii… Nu mai avem nimic din ce trăi…Am avut o văcuţă, care ne hrănea pe toţi. A mâncat ceva şi a pierit săptămâna aceasta. Nu am bani să cumpăr alta şi pe nimeni să mă ajute să ies din această situaţie…Nu ştiu ce să fac şi încotro să apuc…

Atunci, stareţul a chemat casierul mănăstirii şi l-a întrebat:

– Ia spune părinte ce bani mai sunt în casă?

– Părinte stareţ nu mai este aproape nimic. S-a achitat tabla pentru biserică şi cu restul de bani pe care-i mai avem voi merge mâine să achit datoria cea veche, pe care o avem la magazinul de alimente, altfel nu ne mai dau nimic, fără să achităm.

– Şi câţi bani ai pentru a achita această datorie?

– Păi atât…

– Mergi şi adu-i aici!

– Părinte stareţ, dar…

– Mergi şi fă aşa cum ţi-am spus!

A venit cu banii şi stareţul i-a dat femeii spunându-i: Ia aceşti bani şi mergeţi de vă luaţi ce aveţi nevoie.

Femeia a căzut în genunchi în faţa stareţului şi cu lacrimi în ochii îi săruta mâinile, mulţumindu-i. Copii plângeau şi ei ţinându-se de rasa stareţului. Plângeau şi ziceau:

– Mamă, mamă o să ne cumpărăm altă văcuţă şi-o să avem iar lapte…

Stareţul s-a înduioşat… În acel moment trecea pe acolo fratele care avea slujirea la vitele mănăstirii şi a venit la stareţ să ia binecuvântare. Atunci stareţul îl întreabă:

– Câte vaci cu lapte avem?

– Două, părinte stareţ.

– Mergi şi adu una aici.

– Părinte stareţ, dar cu laptele de la aceste două vaci abia reuşim să asigurăm o masă decentă la obşte, mai ales că avem şi câţiva bătrâni neputincioşi.

– Frate, nu vacile acestea ne ţin pe noi aici…, ascultă ce spune stareţul tău! Nu-ţi pune nădejdea în vacile tale!…

S-a dus fratele şi a venit cu o vacă de funie. Stareţul a luat-o şi a dat-o femeii, spunându-i să mulţumească lui Dumnezeu. Biata femeie s-a pierdut cu totul. Nu se mai putea ori din plâns, pe când copilaşi alergau bucuroşi în jurul văcuţei. În acea după amiază stareţul a intrat în chilie şi n-a mai ieşit până-n seară. Pe de o parte a fost mişcat de acel eveniment, iar de alta era puţin îngrijorat de cârtirea care se făcea în obşte din pricina că a dat de pomană toţi banii din casă şi una dintre cele două vaci ale mănăstirii. Pe seară, după ce a făcut un paraclis la Maica Domnului, a ieşit din curtea mănăstirii şi se purta îngândurat în jos, pe albia pârâului, spunând şoptit Rugăciunea lui Iisus. La un moment dat vede o bătrânică, care venea spre mănăstire ducând două vaci de funie. Stareţul surprins, se gândea în sine ce caută acea bătrână cu vacile pe acolo, ştiind că în vecinătatea mănăstirii nu sunt sate. Prima lui intenţie a fost de a se feri din drum, schimbând direcţia către pădure. Atunci, aude pe bătrână strigând:

– Ei, părinte, stai puţin. S-a apropiat, i-a sărutat mâna şi a zis:

– Părinte, uite, am aici două vaci, pe care doresc să le dau mănăstirii. Săptămâna trecută a murit moşneagul meu şi eu, fiind bătrână, nu le mai pot ţine. Primiţi-le în numele Domnului, de sufletul bărbatului meu, şi pomeniţi-l aici, așa cum a-ţi şti sfinţia voastră. A făcut o cruce mare şi i-a pus stareţului funiile vacilor în mână, apoi a apucat drumul întoarcerii spre sat. Preţ de câteva minute stareţul a rămas pironit locului, mulţumind lui Dumnezeu, cel care răsplăteşte fiecăruia după dărnicia inimii. L-au adus la realitate cele două văcuţe, care, începând să pască liniştite, au întins funiile. Pe înserate, a intrat în curtea mănăstirii ducând de funii cele două vaci…

Apoi a continuat cuvântul vorbind de pocăinţă, lacrimi, despre pregătirea preoţilor pentru slujirea Sfintei Liturghii şi despre alte teme. Sinaxa s-a lungit și cu întrebări, până seara târziu…Aproape de miezul nopţii am ajuns în camerele noastre. A venit părintele stareţ Alexie, pentru a discuta cu părintele Cleopa problemele care-l frământau. Am început discuţia, dar la un moment dat eu am cedat şi, de oboseală, am adormit în scaun. Părintele Cleopa m-a trezit spunându-mi:

– Scoală Haralambie, ai venit aici să dormi? Hai şi tradu ce spune stareţul, că nu înţeleg. Haide măi,… facem misiune! Tu ar trebui să le răspunzi, nu eu! Eşti teolog. Ce fel de teolog eşti tu care dormi toată ziua și toată noaptea?

N-am mai rezistat. Am adormit instantaneu, aşa îmbrăcat. Pelerinajul acela a fost o mare nevoinţă pentru mine. Mă minunam şi nu puteam să înţeleg: de unde avea bătrânul atâta energie?! Am mai păţit-o o dată cu el, la Sihăstria. Am fost cu un grup de studenţi din Tesalonic şi a trebuit să traduc şapte ore în continuu, fără să iau o gură de apă. Am cerut puţină apă, iar el a zis: lasă apa, Haralambie, spune aici, ce le zic eu tinerilor aceştia! La urmă, îţi dau eu un pahar de vin bun, nu apă! Hai acum, să terminăm, că nu a trecut nici o oră! Eu eram terminat…

– Spuneţi-mi ceva despre întâlnirea părintelui Cleopa cu Sfântul PaisieAghioritul!

– A fost o întâlnire deosebită, ca între doi monahi cu viaţă sfântă. Atunci, de faţă la această întâlnire, a fost şi părintele Gherorghe Kriticos, din Athena, care-mi era şi duhovnic. S-a făcut atunci o poză cu întregul grup şi aceasta este una din primele poze pe care Cuviosul Paisie a acceptat-o. Eu mă cunoşteam cu părintele Paisie de mulţi ani. Adeseori mergeam la el şi primeam binecuvântare şi sfaturi. La un moment dat duhovnicul meu m-a îndemnat să primesc preoţia şi slujirea de duhovnic pentru elevii de la Acadenia din Creta. Eu nu acceptam, socotind că este peste puterea şi vrednicia mea. Am trecut cu duhovnicul meu, care era părintele Gheorghe Kriticos, pe la Cuviosul Paisie şi, fără ca noi să-i spunem ceva, mi s-a adresat: Ascultă-ţi duhovnicul! Primeşte preoţia, mergi acolo să spovedeşti tinerii și toate vor merge bine!

Cuviosului Paisie îi trimisesem, prin ucenicul lui, Părintele Isaac din Siria, înştiinţare despre faptul că voi veni să-l vizităm cu un grup de călugări din România. Când am ajuns la el vorbea cu pisicile: le certa pentru că intraseră în bucătăriora lui şi-i făcuseră stricăciune. Cum l-am văzut, i-am zis:

– Binecuvântează părinte Paisie!

– E he, he. Acum ce să fac eu? Ce să spun? Frate Haralambie, e absurd că ai venit cu acești părinții aici, la mine! Pe cine să vadă? Sunt ca o maimuţă închisă în cuşcă. Eu am râs şi am aşteptat să vină să ne deschidă poarta.

Părintele Cleopa a zis: Măi, măi aveţi aici un sfânt care este necunoscut. E un sfânt, un om smerit, un om a lui Dumnezeu. Nu degeaba vin oamenii aici, pentru a cere sfaturi. Hai să mergem şi noi, să primim un sfat!

Cuviosul venea spre poartă şi bineînțeles că nu înţelegea ce vorbeam noi. Când a ajuns la poartă a zis: Poftiţi, poftiţi…dar eu nu sunt mare predicator, ci un biet călugăr simplu; sfinţiile voastre trebuie să-mi spuneţi ceva de folos!

Părintele Cleopa mă ghionteşte şi-mi zice: spune, Haralambie, ce zice părintele?! I-am tradus, iar părintele Cleopa a zis: vedeţi, ce om smerit, v-am spus că e un om sfânt?! N-aţi auzit ce-am spus mai înainte? Şi el deja a fost înştiinţat de Sfântul Duh. Sunt eu vrednic să stau alături de un aşa bărbat a lui Dumnezeu?

Atunci, cuviosul Paisie a zis: Vă mulţumesc, vă mulţumesc Părinte Cleopa, pentru ce a-ţi spus părinţilor, dar eu nu sunt aşa precum spuneţi…

Şi în felul acesta a început discuţia. Au vorbit destul de mult, în jur de o oră şi jumătate. La început Cuviosul Paisie era mai reţinut însă, mai apoi, s-a deschis şi l-a întrebat pe părintele Cleopa multe despre situaţia din România. L-a sprijinit şi l-a îmbărbătat mult pe părintele Cleopa să continue lucrarea pe care o face în România. Ne-a vorbit şi el despre Sfântul Munte şi despre câţiva părinţi români cu viaţă cuvioasă, pe care i-a întâlnit. La un moment dat, părintele Cleopa l-a întrebat de ce stă singur, fără ucenic, iar cuviosul i-a răspuns:

– Pentru a-mi ascunde păcatele. Dacă aş avea pe cineva aici l-aş sminti cu păcatele şi neputinţele mele. De aceea, vreau să fiu singur numai cu Dumnezeu şi Preacurata Fecioară, să mor în linişte, neştiut de nimeni. Am încercat o dată să am pe cineva alături de mine, dar am văzut că scandalizez prin slăbiciunile şi neputinţele mele. De aceea, am renunţat, pentru a nu supăra pe Dumnezeu. Sunt singur aici, dar nimeni nu e singur, pentru că sfinţii sunt cu noi şi aceasta e ce mai bună comuniune. Slavă lui Dumnezeu, mă simt foarte bine aici, în singurătate! Am aici o vulpe, care-mi păzeşte grădina, şoareci care mă distrează şi care, uneori, îmi mănâncă pesmetul şi mă lasă flămând…

La un moment dat Cuviosul Paisie a zis, referindu-se la părintele Cleopa: Slavă lui Dumnezeu că peste tot are oameni care să le vestească oamenilor cuvântul Sfintei Evanghelii!. În general, s-au bucurat mult unul de altul. Întâlnirea a durat aproximativ o oră şi jumătate şi ar mai fi durat, însă veniseră şi alte grupuri, care insistau, sunând clopoţelul de la poartă şi, în felul acesta, am fost nevoiţi să încheiem convorbirea. Părintele Paisie mi s-a adresat, zicându-mi: Frate Haralambie, îţi mulţumesc pentru această frumoasă întâlnire cu părinţii din România!

– Aţi mers şi a doua oară la Părintele Paisie? Părintele Ioanichie menţionează în cartea sa faptul că aţi ajuns şi a doua oară, însă aţi găsit poarta închisă.

– Nu. Am vorbit cu părintele Paisie să revenim, înainte de pleca din Athos, însă nu a mai fost timp. Aveam permis de şedere în Athos doar pentru câteva zile şi pe atunci era foarte strict: nu puteai întârzia peste timpul care ţi se acorda. Nu ne-am mai putut încadra să mai venim o dată.

–  Ce v-a impresionat cel mai mult în acest pelerinaj?

– Botezul părintelui Cleopa în mare… A fost un moment superb, neaşteptat, inedit..; nu credeam să trăiesc, să văd aşa ceva…

– Ştiind că părintele Cleopa a fost un autodidact, un monah atipic, care avea un fel specific de a fi şi de a expune anumite subtilităţi duhovniceşti, aţi reuşit să traduceţi, să redaţi în greacă sensurile, anumite tuşe pe care părintele Cleopa intenţionat le trasa?

– La început mi-a fost destul de greu să-l înţeleg, să mi-l explic. Eram un tânăr venit dintr-o altă lume, cu alte percepţii şi valenţe. Cunoştinţele mele, imaginile mele despre sfinţenie şi monahism au fost puţin ,,zdruncinate”. Pelerinajul la Sfântul Munte, însă, mi-a dezvăluit şi o altă latură a personalităţii părintelui, necunoscută mie până atunci. Petrecusem deja doi ani lângă el şi credeam că îl cunosc destul de bine, ori, acel pelerinaj m-a surprins. În pofida faptului că avea atunci 65 de ani, am văzut în acel bătrân inocenţa unui copil, bucuria pură, fără vicleşuguri şi ascunzişuri, candoarea şi puritatea pe care Mântuitorul Hristos o recomandă în Sfânta Evanghelie: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Mt.18,3). La slujbele din mănăstirile greceşti era foarte atent la rânduială, la ce se cânta şi se citea, iar apoi trebuia să-i traduc şi să-i explic anumiți termeni pe care-i reţinea. Erau şi situaţii amuzante, când stâlcea anumite cuvinte sau expresii, pe care le prindea anapoda, de la slujbe, încât câte o zi întreagă glumeam pe seama aceasta.  

Cât despre traducere, mă rodasem cumva, întrucât am stat mult timp pe lângă părintele şi am făcut oficiu de traducător pentru multe grupuri de greci care vizitau Sihăstria. Mă familiarizasem cu discursul lui şi deja anticipam unde voia să ajungă. În pelerinajul de la Athos, însă, am fost depăşit de situaţie. Pe de o parte m-am bucurat mult, m-am folosit şi m-a onorat faptul că am însoţit un monah de talia părintelui Cleopa, care era o personalitate remarcabilă, un om de mare valoare, de o ţinută duhovnicească greu de apreciat. Pe de altă parte, nu am reuşit să mă ridic la nivelul aşteptărilor, la înălţimea momentului. Adeseori, fiind extrem de obosit de drum şi extenuat de eforturile pe care le făceam ca interpret, cedam fizic şi nu mai eram capabil să port o discuţie sau să traduc o convorbire care se prelungea până după miezul nopţii. Adesea, în astfel de situaţii, cu originală lui ironie, părintele Cleopa îmi spunea: măi Haralambie, om tânăr eşti tu?!…Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat să cunosc un astfel de om… Poate că acel pelerinaj în Athos, a fost momentul decisiv care a marcat cursul vieții mele. Atunci, în adâncul sufletului meu, s-a zămislit gândul de a deveni monah…     

Ierom. Cosma Giosanu, interviu publicat în ,,Duhovnicii Sihăstriei sub cenzura comunistă”, editura Doxologia, Iași, 2017.

Părintele Cleopa la Mănăstirea Grigoriu

Pr. Cleopa la Mănăstirea Simonos Petra (în dreapta Pr. Cleopa este actualul stareț al mănăstirii Simonos Petra Arhim. Elisei)

Pr. Cleopa la Mănăstirea Xenofont (în stânga părintelui este starețul Mănăstirii Arhim. Alexie)

La Mănăstirea Rusicon (Sf. Panteleimon). De la dreapta la stânga: Ierod. Ioanochie Bălan, Arhim. Victorin, Monahul Arsenie (basarabean – protospalt și grădinar), Arhim. Misail (schim. Serafim- a murit în Rusia), Pr. Cleopa, Iroschim. Gavriil (basarabean – bucatar la M-rea Rusicon), Ierod. Vartolomeu Florea