Header image

Pierderea

13:59, marți, 8 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Nenea Tolea este un omuleţ foarte blând. E aproape orb. A orbit în copilărie în urma unei boli grele. Iubeşte nespus animalele, i se rupe inima când animalul plânge. Când iese cu vaca, stă lângă ea şi îi vorbeşte tot timpul. Vaca îl ascultă şi paşte mulţumită.
O dată am venit foarte târziu acasă, fusesem la Cahul să-mi văd părinţii, şi caprele rămaseră priponite pe deal în spatele casei. Au behăit toată seara, până când m-am întors acasă cam pe la miezul nopţii. A doua zi, când m-a văzut, nenea Tolea m-a certat tare. „Măi omule, are suflet animalul acesta, iar tu l-ai ţinut până la miezul nopţii afară! N-ai simţ, omule, de ce nu mi-ai spus, le-aş fi dus eu la culcare! Dar nu te supăra, mă doare inima pentru sărmanul animal”. Iată ce fel de om este nenea Tolea.
Ieri mă întorceam acasă după o zi de muncă. Amurgea. Lângă poartă l-am zărit pe nenea Tolea, el venea de la oraş la rudele sale, vecinii mei. Eu am oprit maşina lângă poartă, i-am coborât pe copii şi i-am îndemnat să-l salute pe nenea Tolea. El iubeşte copiii nespus de mult.
Nu ştiu dacă el are copii. A fost căsătorit de două ori. Acum un an i-a decedat soţia, iar nenea Tolea nici până în ziua de azi nu a putut să se împace cu pierderea. El, după cum am spus, e aproape orb, şi soţia i-a fost o mângâiere toată viaţa. Nu au avut copii cu tanti Vera, şi-au trăit zilele unul lângă altul, au frecventat adunările baptiştilor, iar acum nenea Tolea e singur în casă şi vorbeşte mereu cu fotografia soţiei.

Îndată ce l-am salutat, mi-a spus, „Rândunica mea s-a îmbolnăvit”. Vorbea despre vacă. Mi-a spus vecina că e foarte bătrână şi bolnavă. Nenea Tolea a început să plângă. „A plecat şi puiculiţa mea, m-a părăsit! Eu ştiu că tu eşti om duhovnicesc. Ştiu că eşti preot, dar pentru mine vei rămâne mereu Costică, aşa te cunosc de demult. Uite, Costică, mi-a murit femeia, unica mea mângâiere. Iar eu sunt un ghiuj orb” – şi scoate bastonaşul pliant de culoare albă – „Vezi? El mă conduce, iar Veruţa m-a lăsat. Costică, spune-mi, de ce m-a lăsat? Cum să trăiesc eu, ce să fac? Dacă mi-a fost toată viaţa alături” – şi desface poala sacoului „Vezi, iată aici am ţinut-o, lângă inimă, toată viaţa mea, iar acum m-a lăsat! Nu mi-a dat copii, s-a dus şi am rămas singur! De ce, Costică, de ce Dumnezeu m-a pedepsit atât de crunt??? Cei I-am făcut eu? Eu, un orb! Oare nu era destul că-s orb de la unsprezece ani? Când aveam vreo treizeci de ani, m-au scos oamenii de sub roţile unei maşini, dar n-am murit. M-a ţinut Dumnezeu, dar pentru ce? Ca să ajung acum singur şi să-mi plâng zilele de amar?!!

Cât de multă durere avea în voce. Lacrimile îi curgeau şiroaie din ochii săi aproape orbiţi.
„Costică, de câte ori am mers pe drumul acesta cu Veruţa de mână! Mă ţinea ca pe un puişor, toată viaţa mi-a fost călăuză, iar acum nu mai este cu mine. Când trebuia să merg singur pe drum, adesea mă împiedicam, cădeam în glod, mă loveam de pietre, şi mereu mă ajutau cei dragi, mă spălau, îmi bandajau rănile…”, şi iarăşi scoate bastonul alb, îmi arată cât de bine se pliază, apoi pipăie cu el pământul.
Îmi amintesc şi eu de un caz, s-a pornit nenea Tolea foarte dimineaţă, încă pe întuneric. Din cătunul nostru trebuie să faci vreo trei kilometri pe jos până la cea mai apropiată staţie de autobuz. Era iarna, gheţuş, şi nenea Tolea cu chiu, cu vai, a ajuns în satul vecin, dar când să urce dealul până la staţie, a alunecat şi s-a lovit foarte tare cu faţa de o piatră. L-au văzut nişte oameni şi l-au ajutat, apoi nenea Tolea a fost internat la spital.
Îl ascultam pe nenea Tolea, ţinându-l de mână, şi la un moment mi-am dat seama că îl strâng prea tare. Cred că i-a rămas o vânătaie la încheietura mânii, atât de emoţionat eram.
Cât vorbea el, nu-mi lăsa nici o secundă să-i spun un cuvânt. Nici nu avea nevoie. Omul îşi vărsa amarul.
L-am cuprins atât de energic, încât m-am speriat că-i voi rupe vreo coastă. Apoi i-am spus, „Nenea Tolea, trebuie să ştii că nu eşti singur! Dumnezeu a chemat-o pe soţia matale, are El planurile Sale cu ea, dar şi cu mata are planuri. Şi să nu crezi că Dumnezeu te-a părăsit. Nu te-a părăsit şi nu te va părăsi niciodată. Ai umblat la adunare cu tanti Vera, aminteşte-ţi, oare nu citeaţi voi acolo cartea lui Iov mult pătimitorul? I-au fost striviţi copiii – făceau chef şi la un moment dat casa s-a prăbuşit peste ei. I-a fost luată toată averea, i-au pierit animalele, grânele toate. S-a îmbolnăvit de lepră, iar el spunea la toate aceste încercări: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, slava lui Dumnezeu pentru toate!” Nenea Tolea, ia exemplu de la Dreptul Iov”.
„Tu nu înţelegi nimic, băiete, ce-mi tot spui? Femeia era a mea, iar acum nu mai este. Nu-i!!!”
„Nu, nenea Tolea, ea este, şi are nevoie de rugăciunile matale. Roagă-te pentru ea, căci pentru aceasta te-a lăsat Dumnezeu aici. Cât timp mai ai, roagă-te. Şi apoi, ce suntem noi, nişte râme, nişte viermişori, şi Îl judecăm pe Dumnezeu? Ce ştim noi despre voia lui Dumnezeu? Dacă te-a lăsat aici, nu eşti singur. Îngerii în ceruri se roagă pentru tine. Dumnezeu ne dă o şansă pentru a ne îndrepta, iar noi oare să-L judecăm?”
„Ce rugăciune, dacă sunt singur? Dacă eu ies din casă, privesc fotografia ei şi îi spun, – La revedere, puicuţa mea. Vin acasă, iarăşi îi spun – Iată m-am întors, rândunica mea!”
Nenea Tolea parcă intrase în trans. Încerc să-l liniştesc şi îi spun, „Nenea Tolea, noi suntem ţărână şi în ţărână ne vom întoarce. Iar Dumnezeu vrea ca noi să ne înălţăm, să nu mai fim glie, să nu mai fim viermi. Ridică-ţi ochii spre Cer, şi vei vedea slava lui Dumnezeu. Aprinde lumina în sufletul matale, şi flacăra credinţei de va încălzi. Nene, trebuie să muncim mult, mata ştii foarte bine că fără muncă nu faci nimic”.

„Da, ştiu. Noi avem o fetiţă la uzină” – nenea Tolea munceşte la o uzină a societăţii nevăzătorilor, – „Fetiţa are vreo douăzeci de ani, şi e complet oarbă, sărmănica. Noi o ajutăm. Înţelegi, nici la veceu nu poate merge singurică, nu cunoaşte teritoriul şi nu ştie pe unde să o ia. Şi iată noi, bărbaţi bătrâni care mai vedem puţin şi care cunoaştem teritoriul, o luăm de mânuţă şi o conducem. Ea se ruşinează, dar eu tot timpul îi spun, – Nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ne ajutăm reciproc”. „Vezi, nene, iar mata spui că eşti singur! Nu ţi-am spus eu, că nu suntem singuri? În jurul nostru sunt oameni care au nevoie de noi. Nu te gândi că te-a părăsit tanti Vera, ea s-a dus, ascultând chemarea lui Dumnezeu. Aici este această fetiţă care fără mata nu se va descurca. Ai grijă de ea.”

„Iarăşi nu înţelegi nimic. Tu eşti om duhovnicesc, dar eu îţi spun aşa, simplu. Vera era a mea, iar fetiţa asta nu e a mea. Eu nu o pot iubi ca pe Veruţa. E străină!” „Nene, nene, nu există oameni străini! Toţi suntem copiii lui Dumnezeu, toţi suntem fraţi. Chiar dacă-s alb, iar altul e negru, îmi e frate.” „Nu, nu, iarăşi nu înţelegi! Sunt singur, omule, sunt singur!”
L-am cuprins iarăşi. Aducea uşor a băutură de la el, şi mi-am dat seama că nu voi avea nici un folos dacă am să-i vorbesc despre materie înaltă. I-am spus, „Nenea Tolea, noi suntem alături. Vino la un ceai, uite, cumnata matale te iubeşte şi ţine la mata, nu le eşti străin lor, nu ne eşti străin nici nouă. Să ştii acest lucru, şi când îţi va mai veni gândul că eşti singur, să-ţi aminteşti de cuvintele mele. Nu eşti singur. Eşti al nostru, ne eşti drag, poţi veni oricând la noi. Şi copiii noştri te iubesc”. Căpriţele mele păşteau alături. „Le vezi?”, zic. „Da, le zăresc silueta. Pe cea albă o văd, iar la cea neagră îi văd numai petele albe”. „Iată să ştii, şi ele te iubesc şi au nevoie de matale.”

 Nenea Tolea vorbea tare, emoţionat, iar eu vorbeam neobişnuit de încet. S-a aprins lumina la vecini – între timp se lăsase întuneric – şi i-am spus, „Nene, iată şi cumnata matale a aprins lumina, te aşteaptă. Du-te şi te odihneşte, dar mai intră, vom mai sta de vorbă”.

Ne-am despărţit, iar eu toată seara m-am gândit la el. Am împărtăşit impresiile mele cu matuşca. „Cât de greu”, – i-am spus, „îi vine omului care nu prea are credinţă să accepte greutăţile vieţii!”

Nenea Tolea e un om bun, blând, dar slab. Şi credinţa îi este slabă. El nu e baptist, e o mioară rătăcită. A fost botezat de părinţi ortodocşi, cum şi majoritatea baptiştilor de la noi. A frecventat adunările lor de dragul soţiei. Cei de la adunările baptiste i-au băgat în cap că omul a murit şi atât, nu mai este. Însă noi suntem creaţi pentru veşnicie, iar timpul acesta de pe pământ este doar o pregătire. Şi este foarte important să lăsăm ceva în urma noastră. Nu durere şi regrete, ci amintiri frumoase şi căldură. Toată viaţa noastră trebuie să fie rugăciune şi mulţumire lui Dumnezeu.

Dă-ne, Doamne, putere să acceptăm încercările pe care ni le trimiţi, dă-ne şi înţelepciune să nu ne smintim. Dă-ne tărie şi credinţă nezdruncinată.

Dă-ne, Doamne, duhul pocăinţei şi al adevăratei iubiri pentru aproapele nostru. Al iubirii desăvârşite, duhovniceşti, nu al dragostei egoiste mânate de spiritul posesiei.

pr. Constantin Cojocaru

sursa preotconstantincojocaru.blogspot.com

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/popa-si-mercedesul/
Moldova Ortodoxă

Contact Form Powered By : XYZScripts.com