Pocăința – singura cale de a bate la poarta Cerului

Cel ce vrea să-L vadă pe Hristos, trebuie să se ridice în duh deasupra naturii, fiindcă Hristos este mai presus decât natura. Mai ușor este să vezi un munte înalt de pe o colină decât dintr-o vale. Zaheu era mic de statură și vrând să-l vadă pe Hristos s-a suit într-un copac înalt. Cel ce vrea să-L întâlnească pe Hristos, trebuie să se curățească, fiindcă se întâlnește cu Sfântul Cel mai presus de Sfinți. Zaheu era întinat de iubirea de argint și de nemilostivire, iar când s-a întâlnit cu Hristos s-a grăbit să se curețe prin pocăință și fapte de milostenie.

Pocăința este părăsirea cărărilor dezmățate, bătătorite de picioarele oamenilor, precum și de gândurile și de dorințele lor și întoarcerea pe o cale nouă, calea lui Hristos. Dar acum să se pocăiască păcătosul până nu-L întâlnește pe Domnul în inima sa și nu se rușinează de sine însuși? Mai înainte de a-L vedea pe Hristos cu ochii, micuțul Zaheu L-a întâlnit în inima sa și s-a rușinat de căile sale. Pocăința este durerea pentru amăgirea de sine în care s-a complăcut păcătosul mult timp, până când l-a străpuns durerea înșelării. Însă chiar această durere duce la deznădejde și la pierzanie, dacă de ea nu este legată rușinea și frica de Dumnezeu. Doar atunci această durere nu este vătămătoare, ci este tămăduitoare. Fericitul Augustin a simțit durerea aceasta de moarte din cauza înșelării, care i-ar fi ucis și trupul și sufletul, dacă n-ar fi ajuns degrabă la rușine și la frica de Dumnezeu.

Pocăința este străvederea neașteptată a leprei ce te roade și strigătul după leac și Doctor. E ca și cum un om, având părul negru și neprivindu-se multă vreme în oglindă, s-ar uita deodată și s-ar vedea cu părul cărunt! Asemenea acestuia este și omul care nu se pocăiește, crede despre sine și afirmă că este sănătos la suflet, până într-o zi când i se deschid ochii duhovnicești și se vede că este plin de lepră. Dar cum să-și vadă lepra din sufletul său, dacă nu se uită într-o oglindă? Și unde este acea oglindă? Hristos este acea Oglindă în care fiecare se vede așa cum este; este singura oglindă dăruită omenirii, ca oamenii să se uite și să se vadă așa cum sunt. Fiindcă în Hristos, în cea mai curată oglindă fiecare se vede urât și bolnav și mai vede frumusețea chipului său celui dintâi zidit, așa cum a fost și cum trebuie din nou să-l dobândească. Și păcătosul Zaheu, sănătos și vioi pe dinafară, aflându-L pe Hristos, a simțit cumplita lepră din sine însuși, precum și cumplita durere pentru care, în afară de Hristos, alt doctor nu era pe pământ.

Pocăința este începutul lepădării de voia proprie, începutul supunerii în fața voii lui Dumnezeu. Trăind după voia sa, omul se lipsește de vrednicia sa împărătească, ajungând curând în ocolul dobitoacelor și în vizuina fiarelor. Nu există vreun om pe pământ care să fi trăit după voia sa și să fi rămas om. „Omul” nu este sinonim cu „samavolnicul”, adevăratul om este cel care se supune unei voințe mai înalte, voința dreaptă și curată a lui Dumnezeu. Cel ce trăiește după voia sa, trăiește în ținutul nebuniei, al întunericului și al scrâșnirii dinților. Însuși trupul lui este întuneric și scrâșnirea dinților și asemenea îi este și sufletul. Samavolnicia deschide ușa viermelui celui neadormit care roade și sufletul și trupul.

Pocăința este descoperirea cuibului de șerpi dintru sine însuși. „Vai mie, de unde au crescut întru mine viermii aceștia? Cine mă va izbăvi de ei?” Astfel strigă înspăimântat păcătosul ai cărui ochi s-au deschis și vede ce zace întru el. Pocăința este cea dintâi treaptă a scării care duce la Împărăția lui Dumnezeu. Nimeni nu s-a suit pe a doua treaptă până ce mai întâi, n-a urcat pe cea dintâi. În deșertul acestei lumi, pocăința este singura cale de a bate la poarta Cerului. Poți să bați cât vrei cu pumnul în zidul unei case, nimeni nu te va auzi și nimeni nu-ți va deschide. Pocăința este bătaie nu în zid, ci în adevărata ușă ce conduce către lumină și mântuire. Cel ce se căiește cu adevărat și dorește să intre în casa Tatălui Ceresc, acela deja a bătut la una dintre ușile prin care se poate intra în această casă.

Pavel Focșa

Bibliografie: Sfântul Nicolae Velimirovici „Dicționarul Vieții Veșnice”, pp. 350 – 353.