Header image

Pocăința unui sihastru

21:13, joi, 5 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Era un sihastru, temător de Dumnezeu şi bogat în bunătăţi, care şedea într-un munte pustiu, la hotarele cetăţii Antinoua din Egipet.

Şi într-o zi, a fost ispitit de vrăjmaşul care stă ne-adormit în preajma celor îmbunătăţiţi cu duhul, zidindu-i: „Nu mai pune pe alţii să-ţi slujească, ducând în cetate lucrurile ieşite din munca mâinilor tale, ci singur du-te acolo, vinde-ţi coşurile ce ai făcut; cumpără-ţi cele de trebuinţă şi întoarce-te îndată în linişte, ca astfel, nimănui să nu-i faci vreo greutate”.

Acestea erau însă vorbe înşelătoare, căci diavolul nu avea alt gând decât acela de a scoate pe omul cel sfânt din calea lui, aruncându-l ispitelor.

Sihastrul, supunându-se acestui gând ca unuia care ar fi bun, a ieşit din chilia sa, neînţelegând meşteşugul viclean al diavolului.

Mergând pe drum, a intâlnit o femeie şi facând cale mai multă împreună, s-a aprins sihastrul de ea, şi s-au tras ia un loc pustiu, păcătuind împreună.

Îndată, el a înţeles că vrăjmaşul s-a bucurat de căderea sa, şi l-a cuprins deznădejdea, de vreme ce, prin fapta sa, mâhnise pe Sfîntul Duh, pe îngeri şi pe sfinţii părinţi.

Cuprins de grea mâhnire, el nu şi-a mai adus aminte că Domnul este gata să dea putere celor ce nădăjduiesc în El. Uitând de tămăduirea greşelii, voia să se arunce în râul ce curgea aproape, că astfel bucuria diavolului să fie desăvârşită.

Venindu-şi în fire, se gândea cum ar putea să arate mai multă râvnă în pocăinţă, căpătând milostivirea lui Dumnezeu prin lacrimi şi tânguiri.

S-a întors aşadar în slujba sa şi a astupat uşa. Şi ca asupra unui mort, aşa a început el a plânge şi a se tângui, ridicând rugare către Dumnezeu spre iertare. Pe urmă a intrat în post şi priveghere, nevoind să vadă pe nimeni.

Fraţii, văzându-l astfel, s-au mirat, cunoscându-i viaţa îmbunătăţită, dar el, nevoind să-i primească în chilie, le spunea:

– Nu vă deschid, că am dat cuvântul Domnului că mă voi pocăi în felul acesta vreme de un an. Rugaţi-vă pentru mine, nevrednicul!

Şi astfel a petrecut anul acela, postind şi priveghind, intru iertarea căderii sale în păcatul cel murdar.

Când a venit noaptea învierii lui Christos, sihastrul a luat o candelă, a grijit-o, a umplut-o cu untdelemn, pe urmă a acoperit-o şi, căzând în rugăciune, a zis aşa:

– Îndurate şi milostive Stăpîne, Cel ce voieşti ca păcătoşii să se mântuiască venind la cunoştinţa adevărului Tău, miluieşte pe cel ce atâta te-a mâhnit şi te-a mâniat, făcând voia vrăjmaşului. Iată, mort sunt acum. Dar Tu, Doamne, Cel ce miluieşti pe cei necuraţi, milostiveşte-te spre ticăloşia mea, că eşti bun şi iertător, şi înviază pe cei morţi, din care unul este acesta ce ţi se roagă Ţie, acum în preajma Sfintei Tale învieri. Ţie mă rog, Doamne: iartă-mi greşeala. Înviază pe cel mort şi porunceşte ca focul să aprindă candela aceasta, ca astfel să mă încredinţez de iertarea Ta, mult milostivule, şi să mă fac din nou supus robul Tău, slujindu-ţi mai cu putere ca dinţii.”

Acestea grăind în noaptea Sfintei Învieri, s-a ridicat sihastrul şi a cercetat dacă s-a aprins candela. Dar nu se aprinsese. Atunci, a căzut, cu lacrimi amare, în rugăciune şi mai plină de cutremurare, zicînd: „Doamne, Dumnezeule, — milostiveşte-te şi înviază-mă!… Şi când s-a sculat, a văzut aprinsă candela. Atunci cuprins de mare îmbucurare, sihastrul s-a minunat de darul cel atât de mare al lui Dumnezeu, veselindu-se cu duhul că l-a încredinţat de iertarea păcatului ce făcuse.

Şi, din nou, s-a rugat: „Doamne, mulţumesc Ţie cu smerenie că ai întors ochii spre păcătoşenia mea şi ai iertat-o. Că Tu eşti cel ce m-ai zidit şi Ţie se cuvine toată slava şi toată închinarea.

Întru acestea s-a făcut ziuă — şi sihastrul s-a bucurat din nou de marea milostivire a lui Dumnezeu.

De-atunci, lumina din candela aceea nu s-a mai stins niciodată, îngrijită fiind cu smerenie şi cu dragoste de cel care fusese iertat de greşeala sa.

Până la moarte, sihastrul n-a mai lăsat să se stingă candela, punându-i deopotrivă untdelemnul cel văzut cum şi cel nevăzut al sufletului.

Şi la ceasul ce s-a arătat, sihastrul s-a dus în pace la Domnul, mângâiat şi curăţit de duhul iertării lui Dumnezeu, carele s-a pogorât în lume, luând trup ca noi, spre a întoarce pe cei păcătoşi, să nu moară, ci să fie vii, aşa precum s-a întâmplat cu sihastrul a cărei povestire am scris-o aici.

Vieţile Sfinţilor, Editura Artemis

Contact Form Powered By : XYZScripts.com