Header image

Pomenirea Cuviosului părintelui nostru Macarie de la Saharna

Părintele-egumen Macarie (în lume – Mihail Tincu) s-a născut la 25 aprilie 1888, în satul Buciuşca, raionul Rezina, într-o familie de oameni credincioşi, din tată – Dimitrie şi mamă – Ana. Era al treilea copil în această familie şi se vede că cel mai deosebit dintre ei. Se zice că înainte de naşterea lui, mama sa avuse o revelaţie, pe care a ţinut-o în taină până la sfârşitul vieţii. Nimeni nu ştia ce văzuse Ana, dar ea purta pecetea acestei revelaţii pe chipul său la fel ca şi Preacurata Maică a Domnului Iisus Hristos.

Micul Mihail se deosebea de ceilalţi copii de seama lui prin faptul că era foarte retras, iar în ochii lui puteai citi întotdeauna un sentiment de respect şi adâncă plecăciune pentru Ceva divin şi mai presus de lume pentru că Dumnezeu îşi alege slujitorii încă de la zămislirea lor. În familie se întâmpla să fie şi năstruşnic, ca un copil, dar desigur nu o făcea intenţionat. Astfel, atunci, când s-a făcut bun de lucru, era luat la treabă prin gospodărie. Numai că nu întotdeauna era de găsit, pentru că îşi meşterise singur din ce găsise ceva de tipul cadelniţei, cu care mergea prin ogradă şi cădea cântând cântări, pe care le auzea duminica la biserică. Tatăl lui îl certa pentru asta şi chiar îi mai dădea câte o palmă, la care copilul răspundea cu un zâmbet nevinovat: “O să vedeţi voi cum o să-mi sărutaţi mâina.” Aceste cuvinte îl făceau pe tatăl lui tot timpul să râdă şi îi alungau necazul. Când a mai crescut, Mihail iubea foarte mult să citească, deprinzând astfel destul de repede învăţătura cărţii. Mergea întotdeauna cu mama sa la biserică, unde îi plăcea foarte mult, dar îndoită îi era bucuria, când împreună cu părinţii lui mergeau la Saharna. Cu toate că acest drum îl făceau de cele mai dese ori pe jos, Mihail, acest suflet neprihănit, era de neobosit, pentru că acest drum îl ducea la mănăstirea, pe care o iubea foarte mult. Era frapat şi adânc mişcat de tot, ce găsise aici: munţii înalţi, care din trei părţi ascundeau mănăstirea de lume şi gălăgia ei, izvorul cu apă rece şi gustoasă, schitul cu biserica din stâncă, bisericile frumos împodobite şi cântările melodioase ale călugărilor localnici. Îndrăgise acest loc şi poate de aceea îl vedea în visurile sale ca pe un colţ de rai, binecuvântat de Dumnezeu.

Alegerea în unire cu voinţa: Primii ani de mănăstire

Creştea… şi odată cu vârsta, se mărea şi dorul de mănăstire. Când împlineşte 12 ani, acest dor năvăleşte afară şi el îi roagă pe părinţii lui să-l ducă la mănăstire. Singuri părinţii au rămas miraţi de alegerea făcută de copil şi nu erau siguri, că el anume asta doreşte, pentru că era foarte mic. Însă exemple vii le slujeau miile de tineri din istoria mântuirii noastre, care de mici erau aleşi pentru o viaţă virtuoasă. De ce aşa de tineri? Pentru ca să nu se atingă stricăciunea de sufletele şi trupurile lor feciorelnice, ca să fie nişte jertfe curate şi bineprimite de Dumnezeu, ca să poată completa acea ceată de îngeri răzvrătită, când Universul era doar un plan al Creatorului. La îndelungatele şi fierbinţile rugăminţi ale tânărului doritor de nevoinţe, părinţii lui au încuviinţat acest lucru (mai târziu şi tatăl lui se face călugăr, primind numele Daniil).

Erau ei, părinţii, de acord, dar nu depindea acest lucru doar de ei. Au încercat. Era anul 1900, când mănăstirea era condusă de părintele-egumen Iosif, iar Biserica Ortodoxă din ţara noastră îl avea ca arhipăstor pe Episcopul Iacov Piatniţki. După cum era de aşteptat, cererea le-a fost respinsă, principala cauză fiind vârsta fragedă. Mihail s-a întristat foarte mult şi ca un copil a primit foarte dureros acest refuz, dar nu s-a deznădăjduit. A încercat o dată şi încă o dată şi era gata să încerce la nesfârşit, pentru că dorinţa vieţii de mănăstire îi ardea pieptul şi nu putea face nimic. Minunate erau şi cuvintele, pe care el le adresa stareţului pentru a fi primit (din ele putem deduce că copilul era bine cunoscut cu Sfintele Scripturi). Se simţea, că ele izvorăsc dintr-o sinceră şi poate şi copilărească, dar nevinovată dorinţă de slujire Domnului şi Sfintei Lui Biserici.

Într-una din discuţiile, pe care le-a purtat cu Mihail, stareţul Iosif i-a spus cu blândeţe: “Crede-mă pe mine, fiul meu, că greu şi cu anevoie este a duce sarcina călugăriei, eşti foarte tânăr. După a mea părere, este cu neputinţă a duce ţie greutatea postului şi a răbda ispite de la diavol. Mi-e frică că în locul mântuirii sufleteşti, vei îndrăgi ceva lumesc, de care vrei să te lepezi acum. Atunci al tău început bun nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre pagubă, căci scris este “Nici unul, care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca IX, 62)”. Spre mirarea stareţului, tânărul i-a răspus cu lacrimi în ochi: “Părinte cuvioase, oare nu despre mine a spus Stăpânul Hristos ” …pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, deci acum vin şi eu către Milostivul Dumnezeu, care prin tine vrea să mă mântuiască şi pe mine”.

Văzând înţelepciunea copilului, stareţul Iosif i-a răspuns: “Alegerea ta să fie în unire cu voinţa ta”.

Mare a fost bucuria tânărului, că a fost primit la ascultare în Sfânta Mănăstire din Saharna şi de la bun început a îndeplinit cu supuşenie şi bucurie toate ascultările, care i-au fost încredinţate: la trapeză, la brutărie, la prescurărie, la strană ş.a.. Fiind smerit şi binevoitor, a câştigat în scurt timp bunăvoinţa tuturor locuitorilor mănăstirii. El iubea foarte mult slujbele bisericeşti. Smerenia, curăţenia sufletească şi tăcerea îl înfrumuseţau pe tânăr. Tot timpul era alături de ceilalţi fraţi şi la ascultare, şi la masă, ca să nu se arate mai postitor sau mai rugător ca ceilalţi. Pentru aceste virtuţi şi pentru multe altele, care înfloreau în sufletul lui, a fost înaintat pentru a fi tuns în cinul monahal.

Puteţi veni oricând…: Ascultarea de duhovnic

Astfel, Mihail depune Voturile Monahale şi este tuns în monahizm cu numele MACARIE, în cinstea şi sub ocrotirea cerească a Preacuviosului Macarie Egipteanul. Devenind călugăr, părintele Macarie şi-a înmulţit virtuţile, cu care se împodobise, demonstrând către toţi nemărginită dragoste şi răbdare. În curând tânărul călugăr a fost hirotonit diacon şi preot, devenind astfel un râvnitor slujitor al sfântului altar. Odată cu hirotonirea în preot îi revine şi misiunea de a predica Cuvântul Domnului de pe amvon, ceea ce p. Macarie făcea cu toată dragostea şi dăruirea. Datorită acestui fapt, a început să fie căutat de lume pentru a le spune un cuvânt de învăţătură şi folos, nemaivorbind de frăţimea mănăstirii, care sorbea fiecare cuvânt rostit de el, fie unul de învăţătură, fie o mustrare sau o mică laudă.

Observând acest lucru, conducerea mănăstirii îi încredinţează nobila, dar nu uşoara misiune de duhovnic. Părintele Macarie primeşte cu smerenie această nouă ascultare după cum le primise pe toate celelalte şi ia pe umerii lui slăbiţi de post şi nevoinţă această cruce. De acum încolo uşa chiliei sfinţiei sale avea să fie deschisă permanent pentru toţi cei ce aveau nevoie. Părintele primea cu egală dragoste pe toţi cei ce i se adresau: ţărani, nobili, ostaşi, tineri, bătrâni. Pentru toţi el este apropiat, pe toţi îi întâlneşte cu blândeţe părintească ca un adevărat FIU AL MÎNGÂIERII. Părintele le spunea: “Puteţi veni oricând, când sunteţi liberi şi doriţi să-mi mărturisiţi ceva”. Şi când nu ar fi venit “copiii” lui, dimineaţa sau seara, sau în timpul de odihnă, niciodată nu l-a văzut nimeni nemulţumit ori necăjit. Anume când îndeplinea funcţia de duhovnic, părintele Macarie a început să citească rugăciuni pentru bolnavii ce sufereau de duhuri necurate. Îi aduna pe toţi sub castanul din faţa bisericii de vară şi pleca smerit genunchii pentru toţi cei suferinzi. Şi tot cam de pe atunci au început minunile şi tămăduirile, pe care părintele, din smerenie, nu le recunoştea că s-ar fi întâmplat datorită rugăciunilor lui.

El spunea tuturor: “A venit boala, pentru că s-a răcit rugăciunea, iar dacă v-aţi rugat fierbinte, a venit şi vindecarea”. Astfel părintele nu-şi atribuia nici una din vindecările, care se petreceau cu oamenii ce i se adresau. Însă oamenii demult făcuseră din el un sfânt în cuvânt şi în faptă. Credinţa fierbinte în Domnul, adânca smerenie, mintea luminată de înţelepciunea Scripturilor, virtutea duhovnicească acumulată în discuţiile sale purtate cu oameni de diferite vârste şi cinuri – toate acestea îi dădeau cuvântului cuviosului părinte putere, încredinţare şi adesea prevedere a celor ce aveau să se întâmple. Pentru meritele sale în faţa Sfintei Bisericii, părintele Macarie a fost decorat cu titlul de “egumen”, pe care l-a purtat cu cinste până la sfârşitul vieţii.

În acele timpuri Biserica trăia o perioadă tensionată şi peste tot aveau loc schimbări. Mănăstirea Saharna şi-a schimbat de câteva ori statutul, devenind “mănăstire de maici”, în timpul căreia călugării au fost trimişi în alte mănăstiri, care funcţionau. Părintele Macarie s-a retras şi el mai întâi la Mănăstirea Noul-Neamţ, apoi la Suruceni. Dar dorul după mănăstirea de metanie îl măcina şi nu avea linişte duhovnicească nicăieri. Cu încuviinţarea Administraţiei Eparhiale el se reîntoarce la Saharna în calitate de părinte-duhovnic al maicilor, care locuiau aici. La fel ca şi printre călugări, părintele nu slăbea în rugăciune şi milostenie, slujind zilnic Sfânta Liturghie, mărturisind şi împărtăşind, botezând şi învăţând …

Cu Hristos pe Golgota: Anii de prigoană

Dar asupra Bisericii lui Hristos se abăteau norii negri ai necredinţei şi într-un fel părintele ştia acest lucru, dar îl aştepta destul de liniştit, încredinţându-şi viaţa Bunului Mântuitor. Prin anii *50 a fost transferat pentru un timp cu slujba la Mănăstirea Cuşelăuca, unde l-a şi ajuns viforul ateismului. Ne povestesc maicile nevoitoare de la Cuşelăuca:

“Era iarnă. Părintele Macarie slujea sfânta slujbă, când în biserică au năvălit ostaşii în număr ca de treizeci. I-au poruncit să iasă împreună cu ei. Maicile, care asistau la slujbă tremurau de frică şi plângeau înăduşit. Părintele, senin la chip, i-a urmat. Nici măcar n-a dovedit să se îmbrace. Maicile îi rugau pe soldaţi să-l lase, dar ei erau de neînduplecat. În faţa bisericii aşteptau săniile. În una din ele a fost îmbrâncit şi părintele Macarie. Alergau maicile din urmă plângând şi rugându-i să nu-l ducă, dar în zadar. Săniile au dispărut după colţ. Dar mare este puterea Domnului pentru slujitorii săi. Soldaţii erau beţi şi nu prea mânuiau bine hâţurile aşa că la un colţ s-au răsturnat. Din repezeală părintele a fost aruncat într-un morman de omăt ceva mai departe, iar soldaţii în mare învălmăşeală şi ameţiţi, nu i-au observat lipsa, au urcat şi duşi au fost. Părintele Macarie, desculţ, pentru că îşi pierduse şi încălţămintea, a fugit înapoi la mănăstire. Cât de fericite eram, când l-am văzut.”

A mai slujit ceva timp acolo, dar s-a întors iarăşi la Saharna pentru a bea paharul amar al prigoanei până la urmă cu maicile sale, la baştina sa. Au venit însă timpuri grele şi pentru Mănăstirea Saharna. În anul 1964 a fost închisă şi la puţin timp, transformată în spital de psihiatrie. După închidere, părintele Macarie a mai trăit vreo doi ani într-un bordei la marginea satului. Ţineau oamenii la el şi nu vroiau să-l lase să plece. Acolo, în acel mic bordei, pe furiş, noaptea, boteza, cununa, învăţa oamenii Cuvântul Adevărului. Părintele urca zilnic împreună cu Hristos dealul Golgotei, suferind împreună cu El şi bucurându-se de această părtăşie cu Mântuitorul lumii. Cu toate că era în vârstă, autorităţile sovietice îl impuneau să iasă la lucru împreună cu ceilalţi: la scos piatră din cariere, la făcut drumuri sau la alte lucrări colective. Cădea adesea sleit de puteri încât era dus pe mâini acasă. Îl vedeau oamenii cum se chinuie şi fiindu-le drag, făceau lucrul pentru el, lăsându-l să se îngrijească de cele ale sufletului. Dar condiţiile grele de viaţă şi torturile autorităţilor l-au culcat la pat. Din cauza bolii şi slăbiciunii, el se retrage în satul său de baştină, în casa surorii sale, Ana.

În noaptea dintre 22 şi 23 aprilie 1969 părintele Macarie, înconjurat de cei apropiaţi şi de fiii duhovniceşti, îşi dă cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu rostind cu smerenie: “Slavă Ţie, Doamne…”. Povara i-a căzut de pe umeri, s-a liniştit, s-a luminat la chip. A murit împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Nu va mai simţi durere sau osteneală. De durere vor avea parte de acum fiii lui duhovniceşti, care se lipsiseră de un aşa “tată”. A fost înmormântat în cimitirul satului, lângă mormântul mamei sale la 25 aprilie. Mai târziu, din cauza inundaţiilor râului Nistru, pe malul căruia se află satul, acesta din urmă s-a ridicat mai sus, se formează un cimitir nou, iar trupul Cuviosului Părinte rămâne să zacă în cimitirul vechi. Dar după moartea sa el continua să trăiască în inimile celor, pe care îi păstorise atâţia ani şi care la rândul lor nu l-au uitat. Spre mormântul părintelui se bătătorise cărăruşă lăsată de paşii recunoştinţei omeneşti. Mergeau oamenii la el ca la unul viu, tot cu scârbe şi necazuri şi tot ca de la unul viu primeau şi alinare.

La mormânt mereu ardea candela cu untdelemnul mulţumirii. Anume aceşti oameni au fost primii, care au pus pietre de temelie la procesul de canonizare a părintelui şi care avea să aibă loc mai târziu. Ei, inconştient, şi-au adus aportul la munca depusă de trăitorii mănăstirii în dorinţa de a avea un sfânt ocrotitor.

Fericimu-te pe tine, cuvioase: Canonizarea

În anul 1991 Mănăstirea Saharna este redeschisă şi cu multe greutăţi îşi reîncepe activitatea sa pastorală, hrănind sufletele credincioşilor şi ridicându-se încet din ruini. Erau timpuri grele, când era lipsă de toate cele necesare, dar Domnul avea grijă, iar Preasfânta Fecioară Maria nu şi-a lăsat grădina nelucrată. Încetul cu încetul s-a adunat frăţime. Se muncea din greu pentru a restabili frumuseţea de odinioară a mănăstirii. Acum mănăstirea era mai degrabă un şantier, dar nu se uita nici de rugăciune, săvârşindu-se zilnic slujbele rânduite de Sfânta Biserică. De la creştinii din sat frăţimea mănăstirii a aflat despre părintele Macarie şi viaţa sfântă, pe care a dus-o. Arzând de dorinţa de avea ocrotirea deosebită a unui sfânt asupra mănăstirii şi în semn de respect faţă de truda de pe ogorul duhovnicesc a cuviosului părinte, administraţia mănăstirii a făcut un demers către ÎPS Mitropolit al Chişinăului, VLADIMIR, cu rugămintea de a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale părintelui şi a le aduce în mănăstire. Primind această binecuvântare, au purces la dezgropare şi mare le-a fost mirarea şi bucuria când au găsit pe sfântul neputred. Au adunat cu grijă sfintele lui moaşte şi le-au adus în mănăstire. S-a început procesul de canonizare (întroducere în rândul sfinţilor), care a durat ceva timp. În sfârşit s-a aşezat data canonizării – 21 decembrie 1995. Era o zi frumoasă de iarnă, iar curtea mănăstirii era plină de lume venită din diferite colţuri ale ţării şi chiar din ţările vecine (Ucraina şi România), care vroiau să asiste la acest mare eveniment. S-a slujit Sfânta Liturghie arhierească după care părintelui i s-a oficiat ultima panihidă şi i s-a citit actul de canonizare locală cu titlul “Preacuviosul Macarie de la Saharna”. Ca zi de pomenire s-a aşezat ziua de 13/26 mai. În noaptea dinainte de canonizare ÎPS Mitropolit Vladimir avuse un vis, în care i s-a arătat Cuviosul Macarie, care i-a spus ceva, mai apoi s-a întors, iar pe spatele lui Mitropolitul i-a citit viaţa. Înalt Prea Sfinţitul a povestit a doua zi acest lucru, care a întărit şi mai mult credinţa noastră în puterea sfântului şi bunăvoinţa, pe care o aflase acesta înaintea lui Dumnezeu. De la canonizare şi până astăzi continuă minunile şi vindecările de la racla cu moaştele Cuviosului Macarie. Fiecare din cei ce se apropie cu credinţă primesc ajutorul şi ocrotirea sfântului părinte.

Cuviosul Macarie de la Saharna este primul sfânt canonizat local în Biserica Ortodoxă din Moldova postsovietică. Sperăm să fie un început bun, iar acest şir, început de Cuviosul Macarie, să continue.

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com