Header image

Popă sau Preot ?!

17:33, miercuri, 3 decembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Dacă rostul eredității ar fi fost acela de a transmite de la părinți la copii, alături de potențialități diverse, bagajul definitiv al educației, bagajul întreg al cunoștințelor, precum și natura întreagă a adevărului și a deplinătății spirituale, bănuiesc că existența noastră ar fi fost una atât de plictisitoare… S-ar mai fi născut atunci întrebări privitoare la natura conștiinței, sensul devenirii umane, ținuta noastră morală, sau întrebări referitoare la substanța liberului arbitru ori asupra nuanțelor libertății umane?! Poate că nu vom mai fi fost cu adevărat liberi, ci vom fi fost condamnați la o clonare perpetuă sau la o irațională repetare de roluri.
Trăim – în schimb – șansa de a fi diferiți, de a ne autoconstrui personalitatea, de a proiecta în propria noastră existență idealurile pe care le avem, așteptările pe care ni le conturăm alături de ceilalți. Viața în ansamblul ei ne oferă o diversitate de preocupări pe care nu le putem evita: să cauți, să afli, să înveți , să te șlefuiești, să te străduiești, să visezi, să iubești, să lupți, să speri, să crești!  Fiecare dintre noi înțelege în felul său toate acestea. Unora le reușește mai bine, altora mai puțin sau deloc.
Actul educației este unul îndelung, dificil, sinuos, plin de obstacole și de ratări. Umanitatea în curgerea timpului și-a construit o sumă de principii, un complex de cunoștințe, o bază de valori materiale, morale, spirituale, culturale, la care face referire și în relație cu care își dinamizează și își potențează existența. Înlăuntrul firii noastre sunt zidite doar imboldurile necesare însușirii acestor valori, precum și condițiile atingerii acestor ținte, nicidecum sistemele de valori gata preparate. Pe calea deprinderilor acestor experiențe ale umanității ne întâlnim cu o sumedenie de îndrumători și de călăuzitori, începând cu părinții cărora le datorăm enorm, nu numai sinteze ale educației, ci chiar fondul genetic întreg, continuând cu educatorii, profesorii, mentorii noștri profesionali sau morali. În sfera relațiilor sociale, profesionale, civice există întregi comunități care se circumscriu unui anume fel de mentorat. Comunitățile credinței, comunitățile ortodoxe – mai restrânse sau mai extinse, conturate în jurul unor așezăminte parohiale, au drept călăuze spirituale, ca îndrumători și slujitori ai credinței, pe preoții orânduiți canonic prin chemarea și afierosirea hirotoniei.
Imaginea preotului în sânul societății contemporane a suferit însă un fel de falsificare, datorată nu atât condiției preoțești, cât percepției distorsionate asupra preoției. Astfel că nu numai necredincioșii, dar și credincioșii într-o măsură aproximativ egală pot arunca asupra definiției preoțești o lumină extrem de simplistă și în același timp denigratoare, numindu-l în mod peiorativ pe slujitorul lui Dumnezeu: Popă!
Dacă imaginea preotului a suferit într-atât încât să fie mai la îndemână unora și altora să-l numească pe sacerdot popă, înseamnă că undeva în sistemul nostru de valori s-a instalat o defecțiune majoră. Am întâlnit într-un magazin o vânzătoarea care avea alături de ea, lângă standul de produse, pe pruncuțul ei, pe care probabil nu avusese cu cine să-l lase acasă. În trecere fiind, respectiva persoană mă “favoriza” încercând să-și acomodeze copilul cu prezența mea acolo: Uite, mami, popa! Uite, popa! Să nu-ți mai fie teamă de popa când îți dă păștițe!
Stânjenit de acest gen de educație pe care  mămica  încerca să i-o facă copilului, am încercat o ușoară îndreptare a lucrurilor, spunând doamnei respective că doar cei care obișnuiesc să ne blameze și să ne jignească ne numesc popi, îndeobște ceilalți deprinzându-se cu numirea corectă, aceea de preot.  Răspunsul a fost unul dezarmant pentru mine: Da ! Dar nu sunteți toți popi ?!
Nu am să pun această falsificare de percepție pe seama ignoranței vulgului sau pe seama folclorului religios. Dicționarele limbii române, de la Scriban (1939) și până la cele mai recente, sunt bogat înzestrate în a ambiguiza sensul acestui cuvânt. Nici chiar traducerea din latină a cuvântului popa, ae. (sacrificator al animalelor de jertfă) nu poate justifica folosirea unui asemenea substantiv în definiția preoției Noului Testament, unde nu ne întâlnim cu junghieri de animale, ci cu o lucrare absolut diferită. Ceea ce nu apare suficient explicat în aceste dicționare este anume faptul că numirea de popă este una ironică, batjocoritoare și denigratoare, întocmai cum a-i spune unui medic – “măi, felcere”, sau unui profesor – “băi, dascăle”, sau unui inginer – “inginerașule”. Batjocura la adresa preoților are, precum e lesne de văzut, anumite trepte și ierarhii. În loc de preoție se spune «popie», în loc de Facultate de Teologie se spune «Școala de Popi», în loc de a se hirotoni se spune «a se popi», unui preot mai tânăr i se spune «popic», «popoiac», sau «părințel», unuia mai trecut de a doua tinerețe «popârțac», altuia mai aspru sau mai influent «popărău», altuia mai neglijent «popălău»… și numirile pot varia la nesfârșit, imaginația poporului ”bi-necredincios” fiind de nestăvilit.
Ceea ce se dovedește lesne de înțeles, este faptul că alăturarea numirii de popă treptei sacerdotale a preoției – înconjurată de toată pleiada de apelative peiorative – viciază fundamental percepția lumii despre menirea preoțească și despre înălțimea spirituală a acestei slujiri. Numirea de popă este expresia profundului dispreț și a flagrantei subestimări a menirii apostolice a preoției.
Apariția unui preot în haina consacrată cultului este pentru unii superstițioși și răucredincioși motiv de a crede că le-a ieșit în cale blestemul și piaza rea. Unii fac semne obscene văzând preotul, se prind cu mâna de podoabele virilității, crezând că proximitatea preotului le-ar “defecta” bărbăția, alții scuipă batjocoritor în urma sau în fața lui, ori înjură, sau râd ca de un urs vopsit …  Ori numai demonul poate crede așa ceva; numai demonul se poate purta așa în fața unui preot. Preotul este călăuză duhovnicească, ocrotitor în rugăciune, răbdător în batjocura lumii. El este de față la toate evenimentele importante ale vieții credincioșilor – din acest motiv imaginea și prezența sa nu pot fi asociate cu evenimente nefaste ale vieții, ci cu Viața însăși. S-a spus că hlamida sa de culoare închisă inspiră gândul la moarte, însă preotul este slujitorul Vieții, iar culoarea cernită a hlamidei este expresia smeririi de sine, expresia sobrietății și întristarea pentru răul din lume. Prezența sa la căpătâiul bolnavilor este motiv de speranță, nu semn aducător de moarte. Prohodirile de pe marginea gropii vreunuia dintre creștinii trecuți în veșnicie sunt mângâieri aduse sufletului aceluia și încredințări dătătoare de speranță dincolo de hotarele morții – precum zice apostolul: “Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4, 13-14). Preotul este slujitorul Învierii și dătătorul speranței! El împărtășește așteptările lui Dumnezeu și încrederea – nu inspiră nicidecum moartea! Imaginea de cioclu pe care conștiința pervers-batjocoritoare o atribuie sacerdotului Vieții este un fals grosolan și un atentat la slujirea apostolească a preoției lui Hristos Cel Înviat din morți.
Îmi amintesc cuvintele pe care Sfântul Apostol Pavel le spunea credincioșilor din Corint privitor la tentația unora de a nesocoti slujirea preoțească: “De va veni Timotei, vedeţi să fie fără teamă la voi, căci lucrează ca şi mine lucrul Domnului. Nimeni deci să nu-l dispreţuiască; ci să-l petreceţi cu pace” (I Cor. 10-11). Iar tânărului ucenic Timotei, în altă scriere, i se adresează astfel: “Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură. Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor. Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor. Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă” (I Timotei 4, 11-16).
Acest testament de suflet lăsat de Sfântul Apostol Pavel ucenicului său ales, Timotei, se adresează tuturor preoților lui Dumnezeu de atunci din vremea apostolilor și până astăzi, dar și până la sfârșitul timpului. Preotul a luat asupra sa neputințele lumii, greutatea batjocurii, nesocotințele oamenilor întocmai ca și Mântuitorul Hristos care ne încredințează zicând:
Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din pricina numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”(Ioan 15, 18-22).
Sfântul Ioan Gură de Aur în Tratatul despre Preoție spune așa: “Dacă ai putea să te gândești ce lucru mare este, ca om fiind și îmbrăcat încă în trup și sânge, să te poți apropia de fericita și nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înțelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoți harul Sfântului Duh” (Sfântul Ioan Gură de Aur, “Tratatul despre Preoție”, în Despre Preoție, vol. tradus de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987, p. 59).
Ajută-ne, Doamne, să nu ne fie într-atât de greu să convingem lumea că Numele Tău de Mare Preot al Bisericii nu trebuie întru nimic a pătimi din pricina slăbiciunilor noastre, cele ce sunt cu adevărat, sau cele ce nu sunt – și în mod nedrept ni se atribuie !
Astăzi, când – mai mult decât oricând –  preoția noastră a ajuns de ocară în ochii unora dintre cei ne-duși la Biserică, fie din pricina neputinței noastre de a fi la înălțimea așteptărilor lumii, fie din pricina răutăților de tot felul care se arată pretutindeni între oameni, Mântuitorul Hristos așteaptă de la noi să nu ne lepădăm de El atunci când suntem batjocoriți, să nu ne ascundem atunci când suntem prigoniți, să nu ne trădăm numele și să nu ne fie niciodată frică să mărturisim că suntem apostolii Săi.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
                                                                                                                                                                                             
            Pr. Lucian Grigore
sursa http://www.interregnum.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com