Header image

Părintele Gheorghe Cojocaru, parohul bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din Chișinău la popas aniversar

8:14, sâmbătă, 14 iunie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , , ,

În pădurea din apropierea Ciocanei, în locul repartizat de autorităţi pentru a înălţa o biserică, slujitorul Domnului a zăbovit încă mult timp după plecarea pretorului Anatol.

Un teren mai potrivit pentru un sfânt locaş nu-şi putuse închipui: departe de oraş, străjuit de copaci seculari, mângâiat de susurul izvoarelor. Iar minunile şi semnele dumnezeieşti, despre care aflase că se arătară aici, îl însufleţiră într-atât, încât chiar dacă soarele coborâse în asfinţit, nu-l mai putea părăsi. Şi, apropiindu-se de copacii peste care pogorâseră limbile de foc, îi cercetă şi îi mângâie îndelung, ca pe nişte fiinţe vii. Apoi, coborând la izvorul din vale, îşi potoli setea şi se aşeză pe un buştean prăvălit de furtuni.

Era atât de încredinţat că acesta era locul în care Maica Domnului îl trimise să înalţe un sfânt locaş, încât, când se ridică să plece spre casă, în faţă i se arătară turlele aurii ale unui întreg complex de biserici, în care poporul intra să se închine, iar el săvârşea Dumnezeiasca Liturghie pentru mântuirea lor.

Iar în acea seară, mergând pe uliţele cartierului care purtau numele celor mai odioşi prigonitori ai creştinilor, pline cu statuile demonilor cărora li se închinaseră, devenise şi mai ferm în hotărârea sa… Un lucru îl îngrijora, că trei slujitori ai Domnului se străduiau de mai mulţi ani să înalţe în acest cartier sfinte locaşe, dar construcţia lor nu înainta mai departe de fundament.

Şi, ajungând la gazda în care i se aflau preoteasa şi pruncii, se întrebă, de la ce să înceapă, ca zidirea sfântului locaş să meargă repede şi uşor, iar duhurile vrăjmaşe să nu-l împiedice să ducă lucrarea în capăt. Şi în acea noapte, după ce toţi ai săi adormiră, căzu în faţa icoanei Maicii Domnului, Împărăteasa Cerului, şi o rugă să-i vină în ajutor.

Încă de mic copil, învăţase de la preotul Grigore, bunicul său, un lucru de nepreţuit: înainte de a începe un lucru, să se roage Maicii Sfinte şi să-i ceară sfatul. Şi Maica Domnului îi venea în ajutor, trimiţându-i anumite semne prin care îi arăta ce să facă. Spre mângâierea sa, şi în acea noapte, după ce se culcă, Maica Domnului îi veni în ajutor, zicându-i:

– Mai întâi, să mergi la mănăstirea Hârbovăţ, să aduci Icoana Mea Făcătoare de Minuni, să umbli cu ea prin cartier şi să alungi demonii din el.

Preacucernicul părinte se trezi emoţionat de vedenia ce i se arătă în vis. Iar în zori, fără să spună doamnei preotese unde pleacă, o luă la drum spre mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” de la Hârbovăţ.

…Cine era smeritul şi evlaviosul slujitor al Domnului, pe care Fecioara Atotputernică îl învrednici să-i înalţe în cel mai mare cartier al oraşului o biserică?

4d5d9fed11ca5

Acest ostaş al Domnului, care purta numele Marelui mucenic Gheorghe Biruitorul, se născuse într-o binecuvântată familie de slujitori ai Celui Preaînalt, din cătunul Voinescu, comuna Mingir, vestită prin sfânta biserică „Marele Ierarh Nicolae”, care în decursul anilor a dat neamului românesc peste 50 de preoţi, printre care – străbunicul Gheorghe, bunicul Grigore şi tatăl – Zinovie.

Familia diaconului Zinovie a fost binecuvântată cu trei copii: doi fii – Grigore şi Gheorghe şi o fiică – Maria, pe care i-a crescut în dragostea de Dumnezeu, în rugăciune şi sfinţenie. Timpurile în care diaconul Zinovie a început să slujească Domnului erau tulburi. Dar cu toate prigonirile păgânilor în casa lui copiii trăiau o adevărată viaţă duhovnicească: duminicile şi de sărbători mergeau la biserica din Mingir, ţineau posturile, citeau Sfintele Scripturi. Iar dacă unii dintre consăteni, speriaţi de prigonitori, începură să-i ocolească, cei mai mulţi le purtau o mare dragoste.

În acei ani, stăpânul casei nu încetă să meargă împreună cu fiii săi în pelerinaje pe la sfintele locaşe. Iar într-o primăvară, după o iarnă în care înduraseră mult frig şi foame, ajunseră până la mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului” din Odesa. Şi după un lung şi istovitor drum, tatăl şi-a lăsat copiii pe o bancă în curtea sfântului locaş, iar el a intrat în mănăstire, pentru a-l căuta şi a se închina stareţului mănăstirii, Kukşa.

Dar, în scurt timp, Preacuviosul s-a arătat în curte, însoţit de monahi, din una din bisericile mănăstirii şi, văzându-i pe cei doi copii, s-a apropiat de ei şi, însufleţit de Duhul Sfânt, a pus mâna pe creştetul celui mai mare, Grigore, şi i-a zis: „Tî budeşi batiuşkoi!” (Tu ai să fii preot!). După care, a pus mâna şi pe creştetul celui mai mic, al lui Gheorghe, şi de asemenea i-a zis: „I tî budeşi batiuşkoi!” (Şi tu ai să fii preot) şi plecă.

După un timp, părintele Zinovie, văzând că nu-l poate găsi pe stareţ, se întoarse la fiii săi, iar aceştia i-au zis, plini de bucurie:

– Tată, în timp ce stăteam aici, a ieşit din biserică un preot cu barbă albă, s-a apropiat de noi, ne-a pus mâna pe cap şi ne-a zis: „Tî budeşi batiuşkoi!” Ce înseamnă asta? Tatăl nu le-a descifrat taina acelor sfinte cuvinte, dar le-a zâmbit fericit, căci preacucernicul îi binecuvântase feciorii să ajungă slujitori ai Domnului.

…În acele timpuri de restrişte, când biserica lui Iisus era prigonită, iar slujitorii ei – arestaţi, maltrataţi, deportaţi, biserica „Marele Ierarh Nicolae” din Mingir, în care cei din familia Cojocaru slujiseră din moşi-strămoşi, nu şi-a închis uşile, slujitorii ei săvârşind neîncetat Dumnezeiasca Liturghie.

După ocuparea Basarabiei, călăii cu steluţe pe frunte, vrând să stârpească dreapta credinţă din inimile creştinilor, au început să tragă cu tunurile în biserici, să le dărâme. Însă prin ce minune biserica din Mingir a rămas neatinsă? Ostaşii roşii n-au tras şi în ea cu tunul? Au tras, şi nu o singură ghiulea. Dar prin puterea Domnului, ghiulelele, de fiecare dată, au ricoşat, fără să-i poată face vreo stricăciune.

Cum s-a întâmplat că biserica „Marele Ierarh Nicolae” din Mingir în răstimp de secole a rămas neclintită? Enoriaşii o ştiu bine. Trăinicia unui sfânt locaş e cu atât mai mare, cu cât mai mulţi ctitori are. Iar la înălţarea acestuia a luat parte întreaga comună, de la mic la mare.

Demonii care au năvălit pe plaiurile noastre au încercat să-l izgonească pe Mântuitor nu numai din inimile părinţilor, ci şi din inimile nevinovate ale odraslelor lor. Şcoala din Voineşti fusese prefăcută într-o instituţie de pustiire sufletească şi întunecare a minţii. Mai ales erau supuşi „reeducării” copiii slujitorilor bisericii, fiind siliţi să se dezică de părinţi şi de neam. Ei erau supuşi la nenumărate interogatorii:

– Cojocaru Gheorghe, să nu te mai duci la biserică, îi cereau.

– Nu pot, Iisus ne cere să ascultăm de Tatăl, le răspundea.

– De azi să nu mai asculţi de tatăl, să te lepezi de el, îi porunceau.

– Nu, că mă omoară, se văicăra copilul.

– Nu te teme, că îl trimitem în Siberia, îl linişteau prigonitorii.

– N-o să puteţi, că eu nu de tata meu vorbesc, ci de Tatăl Ceresc, le răspunse acesta.

– Cojocaru Gheorghe, recunoşti că nu există Dumnezeu?

– Nu pot, i-a răspuns. Dumnezeu a creat cerul şi pământul şi ne-a creat şi pe noi. Cum să nu existe? În zilele de sărbători elevul Cojocaru nu mai dădea pe la şcoală. În zorii zilei intra în grădina din spatele casei, trecea pârâul şi pleca la biserica în care slujea tatăl. Iar când revenea la şcoală, învăţătorii nu întârziau să-l înjosească:

– Ei, ce ţi-a spus popa la biserică? îl întrebau.

La care elevul Cojocaru răspundea liniştit:

– Ca să vii şi matale la biserică.

În clasele primare a refuzat să intre în rândurile octombreilor şi ale pionierilor. N-a vrut să poarte nici steluţă, nici cravată roşie. Iar când a fost întrebat de ce nu vrea să poarte cravata, le-a răspuns:

– Da ce, îs juncă să port zgardă?

Pe atunci sminteala în localităţile noastre ajunsese atât de mare, încât unii tineri, lăsându-se înşelaţi de slugile celui rău, îşi pierduseră firea omenească… În Voinescu trăia o bătrână foarte credincioasă, care nu scăpa nici o slujbă la biserică. Iar cei doi fii ai ei, care ajunseră activişti de partid, o alungară de acasă. Şi atunci diaconul Zinovie a luat-o să trăiască la ei. Iar bătrâna s-a împrietenit repede cu fiii acestuia şi i-a învăţat multe rugăciuni şi cântece despre Fecioara Maria şi Fiul ei.

În familia acestuia copiii erau crescuţi nu numai în dragostea pentru Dumnezeu, dar şi în dragostea pentru muncă, să-şi câştige pâinea în sudoarea frunţii… Şi cum meseria de tâmplar în familia Cojocaru se transmitea din tată în fiu, dragostea pentru prelucrarea lemnului le-a transmis-o şi fiilor săi.

Părintele Zinovie îşi amenajase din tinereţe un atelier de tâmplărie, cum nu mai avea nimeni în sat. Iar pe unul din pereţii atelierului atârnase o icoană, în care Maica Domnului şi dreptul Iosif îl privesc pe tânărul Iisus, cum taie cu fierăstrăul un leaţ. Şi tatăl, când le dădea fiilor săi să taie leaţuri, întotdeauna le zicea:

– Fiţi atenţi, să nu-l tăiaţi prea scurt, că nu sunteţi Iisus ca să ziceţi: „Fă-te mai lung!” şi laţul să se lungească.

…Administraţia şcolii din sat nu s-a putut niciodată împăca cu gândul că fiii slujitorilor Domnului erau creştini. Şi când Gheorghe a terminat şcoala, ca să se răzbune pe el, i-a eliberat o referinţă cu care să nu fie primit în nici o instituţie de învăţământ din republică: „Cojocaru Gheorghe este un elev nedisciplinat, a lipsit la toate sărbătorile creştine de la lecţii. Are o purtare antisocială. A refuzat să intre în rândurile pionierilor şi ale comsomoliştilor. Tatăl său, fiind diacon, mergea în fiecare duminică la biserică. Citea cărţi creştine, pe care le dădea şi altora să le citească”.

Însă Domnul a făcut ca necazurile pe care i le-au adus necredincioşii să i se prefacă în bucurie. De mic copil visase să îmbrăţişeze cariera duhovnicească, iar când a prezentat referinţa la Seminarul Teologic din Odesa, i s-a dovedit de un mare folos.

Anii de studii la Seminarul Teologic de la mănăstirea „Adormirii Maicii Domnului” i-au fost cei mai fericiţi din viaţă. Nu numai pentru că Seminarul se afla într-un adevărat colţ de rai, dar şi pentru că a avut profesori luminaţi de Duhul Sfânt, înzestraţi cu harul cunoaşterii şi tălmăcirii Sfintelor Scripturi. În instituţie domnea o disciplină severă, în care seminariştii nu trebuiau să aibă nici o legătură cu lumea, iar pentru o notă slabă la lecţii sau o greşeală la săvârşirea Sfintei Liturghii, erau trimişi acasă.

Cu toate acestea, în faţa smereniei seminaristului Cojocaru şi-a aplecat capul însuşi rectorul seminarului. În primăvara anului 1977 acestuia i-a decedat bunica Natalia, pe care o iubea mult. Şi, intrând după lecţii la rector, i-a cerut binecuvântarea de a pleca la înmormântarea ei. Însă rectorul, privindu-l cu asprime, i-a zis:

– Noi am venit aici să învăţăm sau să ne înmormântăm bunicile! Du-te la vecernie.

Dar Gheorghe crescuse mai mult la bunica, cele mai frumoase amintiri ale copilăriei erau legate de ea, şi nu putea să n-o vadă înainte de a pleca la Domnul.

Atunci a hotărât să mai intre o dată la rector. Dar acesta, privindu-l cu şi mai multă asprime, i-a zis:

– Tu încă nu eşti la vecernie? Şi tot cu înmormântarea bunicii umbli?

Gheorghe a ieşit de la rector disperat, nu ştia ce să mai facă şi cum să procedeze, ca să ajungă la Voinescu. În acele grele clipe se gândi chiar să părăsească seminarul, dar să ajungă la înmormântarea celei care îl crescuse cu atâta dragoste.

Auzind de refuzul rectorului, colegii l-au sfătuit să in tre şi a treia oară la el, dar să nu-i ceară nimic, ci să se aşeze în genunchi lângă biroul lui şi să aştepte. Şi el, luându-şi inima în dinţi, a intrat. Rectorul tocmai vorbea cu cineva la telefon. Gheorghe s-a aşezat în genunchi şi a rămas aşa, crezând că acesta nici nu l-a observat.

Dar rectorul îl văzuse… şi, după ce a închis telefonul, punându-i mâna pe creştet, i-a zis:

– Bine, bine, du-te şi-ţi înmormântează bunica, dar mâine să-mi fii numaidecât la vecernie…

Părintele Gheorghe s-a făcut cunoscut la seminar, mai întâi, prin vocea sa melodioasă, prin harul de a cânta cântece bisericeşti şi a fost luat chiar din primele zile în corul mănăstirii.

De fapt, i-a plăcut de mic nu numai să cânte, ci şi să dirijeze corul. Şi acest har l-a înmulţit la seminar, înscriindu-se şi la cursurile de dirijor, şi în scurt timp a ajuns în fruntea lui. …

Iar duminica dirija la Sfânta Liturghie din Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” corul stranei din dreapta… şi dădea de pe amvon creştinilor tonul pentru a cânta Crezul şi Tatăl nostru.

La Seminarul de Teologie seminaristul Gheorghe şi colegii săi se socoteau „fiii risipitori” ai Tatălui Ceresc. Şi în ziua în care săvârşeau Sfânta Liturghie a „Fiului risipitor”, îşi ziceau unii altora: „Te felicit cu ocazia zilei „Fiului risipitor, îngerul tău păzitor”.

Meseria de tâmplar, deprinsă de la părinţi, i-a fost de mare ajutor în timpul studiilor la seminar. În toţi aceşti ani, a fost binecuvântat de a lua parte nu numai la restaurarea altarului, a uşilor şi a geamurilor mănăstirii, ci şi a tuturor sfintelor locaşe din oraş.

În timpul vacanţelor, când revenea acasă, era mâna dreaptă a tatălui său, care lucra la restaurarea bisericilor şi mănăstirilor din Moldova. Aici, alături de cuvioşii părinţi săvârşeau de sărbători Sfânta Liturghie, iar în restul zilelor erau pe schele…

Acolo, la sfintele mănăstiri Japca şi Curchi, a citit şi a studiat pe marii teologi ai lumii şi a aflat adevărul. Prigonitorii creştinilor, oricât s-au străduit, n-au putut arde întregul tezaur de carte creştină din sfintele locaşe. Creştinii, văzând că le sunt surpate bisericile şi mănăstirile, au luat din ele steagurile şi praporii, icoanele şi cărţile sfinte şi le-au ascuns, iar după căderea păgânilor le-au adus înapoi, pentru zidirea duhovnicească a semenilor.

La mănăstire a deprins viaţa de sfinţenie, vecerniile şi privegherile de toată noaptea l-au întărit în credinţă. În ele a învăţat măsura mâncării şi a somnului. S-a deprins să doarmă puţin, căci omul când doarme e ca un mort, nu se poate ruga, nu poate comunica cu Dumnezeu. A înţeles, că dacă n-ai credinţă, poţi dormi o zi şi o noapte şi tot nu te saturi de somn. Iar dacă Domnul îţi trimite somn adânc şi odihnitor, îţi este de ajuns şi o jumătate de ceas… ca şi sfântului Agachi, care nu dormea pe noapte mai mult de o jumătate de oră şi se trezea odihnit şi plin de puteri.

Tot aici s-a deprins să mănânce puţin, cât o pasăre, fiindcă poţi mânca şi de şase ori pe zi şi să nu te ţii sătul, şi poţi mânca şi o singură dată şi să nu-ţi fie foame toată ziua. Iar ca să ne ţinem sătui, trebuie să ne binecuvântăm masa, după cum Mântuitorul a binecuvântat Cina cea de Taină… şi ne vom sătura şi cu o fărâmitură de pâine. Şi să-i mulţumim Domnului pentru bucatele ce ni le-a dat la masă. Şi să-i fim mulţumitori: şi pentru că am lucrat, şi pentru că am mâncat, şi pentru că am dormit.

La mănăstirea Japca a întâlnit-o pe Maica Domnului, Multmilostiva. Acest sfânt locaş încă de când a fost înălţat a dus lipsă de apă. Şi călugării cei vechi s-au rugat Domnului să le trimită apă. Iar rugăciunile nu le-au fost zadarnice. Pe neprins de veste în curtea lui a început să susure un izvor, iar călugării au săpat în acel loc o fântână. Şi cea care le-a trimis apa le-a mai făcut un dar, vrând ca aceştia să-i vadă în oglinda apei şi chipul… Iar părintele Gheorghe, când i-a văzut în adâncul fântânii chipul, s-a cutremurat de spaimă. Şi de atunci a deprins rugăciunea către Împărăteasa Împărăteselor cu umilinţă şi frângere de inimă, care îi curăţă fiinţa ca un foc mistuitor.

…Seminaristul Cojocaru a fost hirotonit diacon şi a primit harul de slujitor al Altarului în ziua naşterii Domnului, în biserica grecească „Sfânta Treime” din Odesa, în care a slujit până în Joia Mare, când a fost hirotonit preot. După absolvirea seminarului, fiind printre cei mai buni studenţi, i s-a propus să rămână la biserica grecească, dar dorul de casă l-a adus în Moldova. Aici a fost trimis să predice Sfânta Evanghelie în parohia Tocuz, cât şi în satele vecine care n-aveau biserici. Reuşi, în scurt timp, să întemeieze o numeroasă comunitate de creştini, dar n-a slujit aici decât doi ani.

Republica nu dispunea de nici o instituţie care să pregătească slujitori pentru sfintele locaşe, iar preoţii care scăpaseră de prigoniri şi deportări ajunseră bătrâni şi nu avea cine-i înlocui… Atunci părintele Gheorghe, alături de alţi preoţi tineri, a fost chemat la Catedrala Ciuflea. Însă, vechii slujitori, deşi îmbătrâniseră la Altar, dorind să slujească Domnului până la ultima suflare, se simţiră nedreptăţiţi de venirea tinerilor colegi. Şi chiar după prima Liturghie săvârşită împreună, în timp ce mergeau la trapeză, unul dintre ei le-a zis celorlalţi:

– Iată cine are să ne ia locul şi are să ne înmormânteze.

Părintele Gheorghe i-a auzit spovedania… şi acele vorbe nu le-a mai putut scoate din inimă. Aceşti preoţi ai Catedralei erau nişte sfinţi. Luptaseră pe viaţă şi pe moarte cu prigonitorii ca să nu le închidă Catedrala şi nu vru să-i întristeze… Şi în zilele următoare, intrând la Mitropolit, i-a zis că nu mai poate rămâne la Catedrală, că i s-a făcut dor de ţară şi vrea să predice Cuvântului Domnului printre creştinii de acolo.

De această dată a fost trimis la biserica din Hârtoape. Aici a întemeiat un renumit cor, care a luat primul loc la festivalul din raion. Iar autorităţile l-au numit „Corul popii din Hârtoape” şi l-au trimis la capitală, unde s-a învrednicit de titlul „Colectiv emerit”.

Într-o noapte i s-a arătat în vis Maica Domnului şi l-a chemat din nou la Chişinău, zicându-i: „Întoarce-te în capitală, că acolo am nevoie de tine”.

Părintele Gheorghe n-a înţeles nici acum, cum n-a înţeles nici întâia dată, de ce îl chema Maica Domnului în capitală. Dar, i s-a supus smerit şi, venind la Chişinău, a intrat la Stăpân şi i-a cerut de lucru. Însă, Arhiereul i-a răspuns: „Trebuia să rămâi la Ciuflea, când te-am trimis acolo. Acum nu mai am locuri vacante, întoarce-te la Hârtoape”.

Dar, cunoscându-i harul pe care-l avea, i-a zis: „Dacă vrei să rămâi în capitală, rămâi. Dar, du-te şi zideşte o biserică în sectorul Ciocana, în care locuiesc 160 de mii de suflete şi n-au nici un sfânt locaş. Iar ca să ai din ce trăi până vei înălţa biserica, te binecuvântez să slujeşti cu mine la Catedrala Mitropolitană „Naşterea Domnului Iisus Hristos” din centrul oraşului.

…În acea zi părintele Gheorghe a ajuns la mănăstirea Hârbovăţ pe la amiază, i s-a închinat chiriarhului, i-a povestit despre minunile şi semnele ce s-au arătat în pădurea din apropierea Ciocanei şi dorinţa de a ridica o biserică în acest sector al capitalei. N-a putut să nu-i povestească şi despre porunca Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de a aduce Icoana Făcătoare de Minuni, de a purta-o prin cartier şi a izgoni demonii ce-i ţineau locuitorii în întuneric şi necredinţă.

Părintele Gheorghe nu s-a întors acasă în acea zi, nici a doua, nici a treia, căci nicăieri nu se simţea mai aproape de Dumnezeu ca într-o sfântă mănăstire.

În ziua următoare, fiind sărbătoarea Sfintei Cruci, a săvârşit împreună cu preacuvioşii Sfânta Liturghie, s-a mărturisit şi s-a împărtăşit cu Sfintele şi Preacuratele Taine. Apoi s-a rugat cu toată oastea călugărească Domnului să-i dea sănătate şi puteri ca să înalţe în sectorul Ciocana Sfântul Locaş după cum primise poruncă de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Un material semnat de Ion Vicol

pentru Literatura și Arta

Contact Form Powered By : XYZScripts.com