Header image

Predică la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei

19:01, sâmbătă, 8 iulie, 2017 | Cuvinte-cheie: , ,

Ținutul sau ţara Gadarenilor, sau Gherghesenilor era dincolo de Marea Galileii. Iisus trecu marea împreună cu ucenicii şi fusese o trecere cu peripeţii. A fost nevoie de intervenţia Lui ca să potolească o furtună care ameninţa să răstoarne corabia. N-au apu­cat să pună bine picioarele pe pământ, că iată ce s-a întâmplat:

„Şi a venit de cealaltă parte a mării în ţinutul Gadarenilor. Iar după ce a ieşit din corabie, L-a întâmpinat îndată, din morminte, un om cu duh necurat, care îşi avea locuinţa în morminte şi nimeni nu putea să-1 lege nici măcar cu lanţuri. Pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi în lanţuri, el rupea lanţurile şi obezile, le sfărâma şi nimeni nu putea să-1 potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre. Iar văzându-1 de departe pe Iisus, a alergat şi s-a închinat Lui. Şi strigând cu glas puternic a zis: Ce este între mine şi Tine, Iisuse, Fiule al Iui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. Căci îi zicea: Ieşi duh necurat din omul acesta. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi l-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. Şi îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ţinut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci, care păştea. Şi L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Şi El le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt, în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au înecat în mare. Iar cei care-i păşteau au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni şi s-au înfricoşat. Iar cei ce au văzut le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci. Şi ei au început să-L roage să se ducă din hotarele lor. Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat îl ruga ca să-1 ia cu EI. Iisus însă nu 1-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Iar el s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau” (Marcu 5, 1-20).

Am putea înţelege că acesta a fost singurul motiv pentru care Iisus a venit în ţara Gadarenilor, căci, după spusa evangheliştilor, s-a întors de îndată în Capernaum (Matei 9, 1; Marcu 5, 21; Luca 8, 37).

Trei din cei patru evanghelişti relatează întâmplarea. Noi vom urma mai ales textul lui Marcu, deoarece acesta s-a citit astăzi. Ne vom opri asupra câtorva amănunte care cer în chip deosebit o tâlcuire.

Vedem din text că, mai întâi, demonizatul văzându-L pe Iisus de departe, „a alergat şi s-a închinat Lui”. Din cele ce urmează în desfăşurarea întâmplării, această „închinare” pare fără sens, pentru că îndată după aceea „a strigat cu glas mare: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti”.

Nu. Nu era chiar fără sens. Omul era, în înţelesul de azi şi dintotdeauna, nebun. Locuia prin morminte şi nu-şi controla actele, aşa încât de multe ori era legat de consăteni „cu obezi şi cu lanţuri”.

Va trebui să le luăm pe rând pe toate.

Ce erau lanţurile ştim. Erau ca şi azi. Ce erau obezile, ştim din istorie. Se practicau ca pedeapsă în vechime. Se legau picioarele între două lemne grele cu câte două semicercuri tăiate la mijloc, care prindeau între ele gleznele picioarelor, aşa încât cel legat nu mai putea face nici o mişcare. Dacă stătea liniştit, legătura nu era dureroasă, dar nemişcarea era desigur resimţită totuşi şi fizic şi moral. Dacă se mişca, devenea dureroasă pe loc.

Astfel de pedepse erau temporare şi nu erau mijloace de exe­cutare a unei condamnări la moarte. Puteau fi premergătoare unei execuţii, pentru ca cel condamnat să nu fugă.

Iată, din Evanghelie aflăm că şi nebunii erau imobilizaţi tot prin acest mijloc.

Acesta din Gadara era acum liber. Probabil fugise pentru că ni se spune că „rupea lanţurile şi sfărâma obezile şi nimeni nu putea să-1 domolească”.

Să observăm mai întâi că evangheliştii îl cunoşteau sau, dacă nu, s-au informat după aceea asupra trecutului lui. Descriind ceea ce a urmat, au dorit să dea întâmplării o anumită consistenţă şi aşa au intrat în biografia „eroului”, atât cât au crezut necesar. Arătarea stării lui era necesară, pentru a putea fi pusă în contrast cu vinde­carea.

Dar să mai observăm că bolnavul nu era un nebun oarecare, suferind doar de o boală a minţii. Avea o putere extraordinară. Inimaginabilă.

În mod normal nici lanţurile, nici obezile nu se pot rupe. E cu totul exclus. Puterea bolnavului se explica altfel. Nu le rupea el ci, fiind posedat, le rupea duhul rău din el. Deci nu era un nebun pur şi simplu, cum s-ar putea crede. De altfel Iisus a ştiut de îndată că aşa era. Când 1-a văzut venind şi închinându-I-se, L-a văzut pe cel ascuns în el care venea să-L înşele. O închinare şi gata. Putea obţine sfârşitul întâlnirii. O închinare falsă desigur. Dar şi această închinare era un semn că „nebunia” omului nu era „nebunia” lui, a minţii lui. Era prea cuminte, dacă omul era cu adevărat nebun!

S-a dovedit de îndată că aşa fusese. Când Iisus, sesizând strata­gema, i-a zis: „Ieşi duh necurat din omul acesta” (versetul 8), de îndată l-a părăsit evlavia cu care se închinase! A ţipat: „Ce ai cu mine…?” Acum în conversaţie cu Iisus a intrat în mod deschis duhul rău din omul din faţa lui Iisus.

Vom rămâne o clipă asupra supărării duhului rău: „Ce ai cu mine?”. Duhului i se părea că are un domeniu al său în care nimeni nu se putea amesteca. Avea şi el libertatea lui de acţiune, aşa cum o avuseseră toţi îngerii care, urmând pe Lucifer, căzuseră din starea de îngeri luminaţi. Rămăsese cu libertatea. Dar libertate avea şi omul. Şi demonul i-o anulase. Îl poseda. Adică îl stăpânea, îi interzicea libertatea personală. Omul nu se putea manifesta pe el însuşi. Demonul putea şi acum îşi reclama drepturile în numele libertăţii. Dar Iisus n-a fost de acord cu el. „Avea cu el” (ce ai cu mine?), faptul că exercitându-şi libertatea lui, demonul i-o anula pe a omului. Iisus se amesteca în libertatea demonului, pentru a resta­bili capacitatea omului posedat de a-şi folosi propriile lui însuşiri, propria sa libertate.

Evanghelistul Matei şi-a mai amintit însă un amănunt din con­vorbirea lui Iisus cu duhul cel rău. Acela, când L-a întrebat „ce are cu el”, a mai spus: „Ai venit aici înainte de vreme şi ne munceşti?”.

Ce înseamnă acest: „înainte de vreme”. Nu e întâmplător. Ne aflăm prin aceste trei cuvinte în plină doctrină teologică despre Judecata de Apoi. Atunci vor fi judecaţi, în final şi demonii. De aceea protesta acesta: de ce făcea judecata „înainte de vreme”?. El ştia că judecata va veni, dar cerea să se respecte rânduiala! Aşa sunt toţi cei care fac neorânduiala altora. Pentru ei cer rânduială! E şi aceasta ceva: recunosc ca principiu rânduiala. Sunt uituci numai când e vorba s-o aplice şi ei altora. Dar de data aceasta protestul demonului nu era îndreptăţit. Era un fals pretext. Iisus nu-1 judeca acum definitiv pe demon. Poate şi pentru a-1 dezminţi în această pretenţie, îi va permite mai apoi să intre în porci.

Demonul era atât de pus pe ceartă, pentru a-şi apăra felul său de a-şi înţelege drepturile, încât merse până la a apela la principiul fundamental al libertăţii pe care Dumnezeu a dat-o tuturor crea­turilor sale, spirituale şi materiale, îngerilor şi oamenilor. Aceasta înseamnă acel: „Te jur pe Dumnezeu să nu mă munceşti”, adică să nu mă nedreptăţeşti.

Apela la Dumnezeu deci. Parcă s-ar potrivi aceasta cu situaţii cunoscute şi de noi. Câţi nu vin cu Biblia în mână şi cu Dumnezeu pe buze, să ne întoarcă de la credinţa cea dreaptă şi să ne atragă spre secte. La aparenţă argumentele lor sunt duhovniceşti, biblice, că doar apelează la texte din Scriptură şi-şi iau şi ei martor pe Dumnezeu!

Iată însă o situaţie similară, pe care Iisus n-a luat-o în seamă, ci a condamnat-o. Diavolul lua numele Domnului în deşert, cum spune atât de bine Scriptura. Tot aşa fac şi cei care, cu Scriptura răstălmăcită şi invocând numele lui Dumnezeu, vor să ne dezbine.

Pe drept cuvânt spuse sfântul Iacov că „şi demonii cred şi se cutremură” (Iacov.2, 19), dar e în zadar.

Ca să nu greşim, fiindcă Scriptura nu e o carte s-o tâlcuiască oricine, ci trebuie învăţătură mare pentru aceasta, trebuie să urmăm interpretarea Bisericii, a Sfintelor Sinoade, a Sfinţilor Părinţi, acea interpretare care are o vechime de două milenii şi o experimentare tot atât de veche în viaţa Bisericii.

Scriptura e la libera citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept, ci şi recomandabil. Dar nu la libera interpretare a tuturor, ci, numai a Bisericii şi a celor mandataţi de ea. Ca lectură din care să învăţăm să facem binele şi să ne mântuim, e permisă tuturor. Ca şi citire pentru a-i căuta alte înţelesuri decât cele stabilite după îndelungată cercetare de către Biserică, e o ispită periculoasă, aşa cum se dovedeşte cu toţi cei care merg pe această cale şi s-au despărţit de Biserică în sute de secte, mergând după capul lor.

Textul şi întâmplarea aceasta sunt însă mult mai bogate decât ni s-au părut la prima vedere. Ce mai observăm? Că duhul rău ascuns în omul din faţa lui Iisus Îl cunoştea şi Îl mărturisea pe Iisus. Îi zicea: „Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt”. Nici apos­tolii nu spuneau acest lucru decât din când în când, strânşi de minunile care îi obligau la concluzia că Iisus nu e un simplu om ca toţi ceilalţi. Mai pe urmă uitau din nou şi îl coborau la treapta de învăţător, prooroc. Numai după înviere vor fi siguri şi vor rămâne cu ştiinţa şi credinţa definitivă în dumnezeirea Lui. Iată însă că demonul acesta L-a mărturisit dintr-o dată.

A fost deajuns ca demonul să fie lăsat în pace? Nu. Şi tot demon a rămas. Nu s-a pocăit, ca să fie iertat. Aşadar simpla recunoaştere a lui Iisus ca Dumnezeu, nu e suficientă pentru mântuire.

Încă o dată ne vom aduce aminte de cei care vin cu „Domnul Iisus” pe buze, ca să ne dezbine. Nu „Domnul Iisus” contează în faţa lui Dumnezeu, ci dezbinarea, intenţia lor de a rupe din trupul Bisericii pe unii pentru a-i face adepţii lor. Iisus e doar pretextul. În spate e mândria. Şi domnul mândriei nu e Iisus! Demonul din Gadara Îl recunoştea, tot aşa cum apelase şi la Dumnezeu ca să-şi apere libertatea de a face rău, dar aceasta nu i-a slujit la nimic.

Parcă îl auzim pe Iisus: „Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 7, 21; Luca 6, 47). Numai cei care fac acest lucru, rămânând la vorbe, nu-L aud!

Când s-a văzut descoperit, demonul a intrat în conversaţie folosindu-şi propria lui identitate. Iisus l-a întrebat: „Cum ţi-e numele”?. Au şi îngerii nume! Şi cei buni şi cei răi. Ştim aceasta din mai multe înprejurări: Lucifer, Mihail, Gavriil şi altele. Nu sunt existenţe anonime, impersonale, iresponsabile.

Acesta din omul din Gadara avea însă un nume colectiv, pentru că erau mai mulţi adunaţi, să pună umăr la umăr ca să-1 ţină pe bietul om sub pose­siune. De aceea erau şi atât de puternici! Vorbeau într-o voce. Au şi răspuns într-o voce: „Legheon mi-e numele, pentru că suntem mai mulţi”. Au recunoscut. Încurcând singularul cu pluralul n-au zis: Legheon ne e numele, ci mi-e numele. Erau organizaţi domni­ile lor! Şi-au dat numele formaţiei, cum erau în armata romană cohortele, legiunile etc.

Mai departe conversaţia devine tot mai interesantă, deşi pentru noi va mai pune încă nişte probleme. Demonii L-au rugat pe Iisus „să nu-i izgonească afară din ţara aceea” (Marcu 5, 10), de data aceasta folosind pluralul. Vor fi avut şi ei răspundere acolo şi tre­buiau să dea socoteală mai marelui lor. De izgonit din om, ştiau că vor fi izgoniţi. Nu ştiau unde. Nu au atotştiinţa. Pe aceasta o are numai Dumnezeu. Nu au nici atotputere. Şi pe aceasta o are tot numai Dumnezeu. Au văzut o turmă de porci pe alături şi au cerut să li se îngăduie să intre în porci. Mai departe ştim ce s-a întâmplat.

Dar noi trebuie să ne mai punem o întrebare: de ce le-a îngă­duit Iisus să intre în turma de porci? A păgubit nişte oameni. A pus în situaţie grea pe păzitorii porcilor. Şi a aprobat înecarea bietelor animale!

Am putea bănui mai multe raţiuni pentru această permisiune. Iată una din ele: în Evaghelia după Luca se spune că demonii „au cerut să nu le poruncească să se ducă în adânc” (Luca 8, 31). Vor fi cerut şi asta. Un evanghelist şi-a amintit una, altul alta. Nu e o contrazicere. E o completare. „Adâncul” era marea Galileei, de alături, căci întâmplarea se petrecea pe malul mării. Şi totuşi, când le-a permis să intre în porci, s-au aruncat în adânc! Minţiseră. Nu degeaba diavolul e numit „tatăl minciunii”. Tocmai aceasta a vrut să arate Mântuitorul, permiţându-le să intre în porci. Că sunt minci­noşi.

Iată şi altă explicaţie posibilă. Ştiind că de îndată ce vor fi scoşi din om, prin gura căruia mai conversau încă, îşi vor căuta o altă victimă omenească, Iisus a fost de acord cu cererea lor. Şi apoi, cei din Gadara (Gherghesa), vor fi avut ei de dat socoteală pentru ceva în legătură cu creşterea porcilor! Legea interzicea carnea de porc în vecini, la iudei. Poate că ei o comercializau acolo, împotriva Legii!

Că demonii caută să intre în alt om după ce au fost scoşi din unul, vedem dintr-o întâmplare din vechime din viaţa nevoitorilor spre desăvârşire care, nu o dată, aveau de-a face cu ei.

Venise în pustia sketică, la Părinţii cunoscuţi ca făcători de minuni, un tânăr demonizat. Toţi s-au dat deoparte, din smerenie, ca să nu arate ce puteri le-a dat Dumnezeu. Unul din ei, înduioşat de suferinţele tânărului, a făcut semnul crucii peste el şi poruncind diavolului să iasă a ieşit. Dar diavolul i-a zis: „Dacă m-ai scos din locuinţa mea, voi intra în tine”. „Vino”, i-a spus bătrânul. Şi demonul a intrat în el şi 1-a chinuit doisprezece ani. Bătrânul a îndurat cu tărie şi s-a luptat cu el prin rugăciune neîntreruptă şi post aspru. Biruit în cele din urmă de bătrân, diavolul l-a eliberat. „De ce pleci?”. L-a întrebat bătrânul. „Nimeni nu te alungă”. „Postul tău m-a distrus”, i-a răspuns cel rău şi a dispărut.

Dar să ne întoarcem la Gadara. Din întâmplarea de mai sus va şti fiecare să aleagă ceea ce trebuie. Măcar o idee despre rostul postului în viaţa creştină, deşi despre aceasta ar trebui să vorbim cândva mai mult.

Demonii din Gadara, ştiind că în cineva din cei din faţă nu puteau intra, dar gândindu-se să negocieze totuşi o compensaţie, au cerut voie să intre în porci pentru a face rău oamenilor, măcar indi­rect, lovindu-i în bunurile lor. Şi această explicaţie e posibilă. Iar Iisus i-a învoit pentru motivul arătat mai înainte. Dar şi din alt motiv. Pentru ca ucenicii şi cei care mai erau acolo să se convingă că era vorba de demoni şi că omul nu era pur si simplu un alienat mintal. Văzând ce au făcut porcii, toţi 2000, cum spune Marcu (5, 13), era convingător că era vorba de o demonizare, de o des demonizare a omului şi de o îndemonizare a porcilor. Altfel n-avea cum să se explice aruncarea tuturor porcilor în adânc, aşa din senin. Mai era şi o probă că toţi demonii au ieşit din om şi că fuseseră cel puţin 2000, după numărul porcilor. Cărase mulţi, bietul om!

Păzitorii porcilor n-au păţit nimic. Chemând la faţa locului pe proprietari, văzând aceştia însănătoşit pe demonizat şi înţelegând că fusese o minune, nu le-au mai cerut păzitorilor socoteală. În schimb, L-au rugat pe Iisus să plece din hotarele lor. Nu L-au molestat, pentru că se temeau de puterea Lui dar, cu grijă, I-au cerut să plece.

Intrând în porci, demonii au obţinut o mică victorie asupra stăpânilor porcilor. Aceştia nu L-au acceptat pe Iisus. Poate că şi aceasta au urmărit-o. Aşa interpretează, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur. A fost Iisus înşelat? Tras pe sfoară, cum am zice noi? A fost îmtâmplarea de la Gadara un eşec sau o biruinţă?

N-a fost un eşec. În locul Său a rămas să propovăduiască omul eliberat de demoni şi desigur că şi păzitorii turmei care au văzut totul. Că e aşa, ne-o spune epilogul întâmplării, diferit de epilogul altor minuni săvârşite de Mântuitorul. De obicei le cerea celor vin­decaţi să nu spună nimănui cele ce se făcuseră cu ei (Matei 9, 30). De data aceasta îi spune omului tocmai contrariul: „Du-te la casa ta, la ai tăi şi spune-le câte a făcut Domnul cu tine şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). A făcut omul aşa? A făcut mai mult, cum era şi de aşteptat. Nu le-a spus numai la ai săi, ci „a început a propovădui în Decapole câte îi făcuse Iisus şi toţi se minunau” (5, 20). La început îi ceruse lui Iisus să intre în ceata ucenicilor săi şi să-L urmeze. Iisus a socotit că era mai de folos propovăduitor acolo.

Vedeţi cum se leagă lucrurile? Ceea ce crezuseră demonii că va fi o victorie a lor, că vor împiedica predica lui Iisus în regiune, rugat de proprietarii de porci să plece, s-a întors împotriva lor. Situaţia se va rezolva printr-un „propovăduitor” care îşi va povesti propria experienţă cu Iisus şi care era cunoscut de toată lumea. Era convingător.

Evanghelistul Luca spunea că Gadarenii L-au rugat pe Iisus să plece pentru că „erau cuprinşi de frică mare” (Luca 8, 37), iar unii cred că se temeau să nu intre şi în ei demonii, sau să-i îndrepte Iisus spre ei.

Fiindcă nu L-au înţeles cum trebuia, Iisus a plecat. Oamenii în general şi noi toţi, oamenii din toate vremurile şi-au pus întrebări în legătură cu Dumnezeu: Există Dumnezeu? Întrebarea aceasta şi-o pun oamenii simpli, ca şi oamenii învăţaţi. Toţi şi-o pun şi toţi trebuie să afle un răspuns pentru ca viaţa lor să capete un sens.

Dar nu despre aceasta vreau să mai adaug câteva cuvinte acum. Vreau să ne punem toţi întrebarea cealaltă: Există diavol? Cine nu şi-a pus-o măcar o dată? Unii şi-o pun chiar cu oarecare nedumerire şi revoltă. Dacă există Dumnezeu, de ce să existe şi diavol? Existenţa lui Dumnezeu ne lămureşte destinul nostru, ne lămureşte destinul universului, dă un sens universal şi vieţii. Dar existenţa diavolului?

Trebuie să spunem că existenţa diavolului lămureşte şi ea, o altă problemă. Nu fără rost a lăsat Dumnezeu să existe şi el. Lămureşte problemă răului. Se pune şi această întrebare: De unde vine răul? Cine este autorul răului? Cine îndeamnă permanent la rău? Ca să ajungem la răspunsul acestei întrebări, trebuie să ne întoarcem din nou la întâmplarea din Gadara. Mântuitorul însuşi, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, afirmă că există diavol. L-a scos din omul care era posedat.

Dar încă de la Facere ştim că diavolul a fost acela care i-a înşelat pe primii oameni ca să nu asculte de Dumnezeu şi să-I calce porunca. Şi mai ştim că înaintea lumii materiale, Dumnezeu a creat o lume spirituală. Există nouă cete îngereşti… . Printre aceste cete era şi alta care a căzut din pricina mândriei, în frunte cu Lucifer. Această ceată de îngeri căzuţi este ceea ce numim noi diavolii, duhurile cele rele, sau simplu: diavolul. Poporul nostru nici nu crede că merită să i se pronunţe numele.

Atestări biblice sunt categorice: duhurile rele există. Aşa cum numele Domnului pronunţat în rugăciune face bine, tot aşa numele diavolului, pronunţat, face rău. Căci auzindu-şi numele, el se crede invocat.

De altfel, cei care aveţi atracţie către cărţile de spiritualitate, cei care citiţi, de pildă, Patericul, Filocalia, Războiul nevăzut al lui Nicodim Aghioritul, vedeţi acolo că toată lupta Părinţilor nevoitori întru ale desăvârşirii, este o luptă neîncetată cu duhurile cele rele.

Războiul nevăzut, ce este? Este tocmai acest război ce se dă cu duhurile rele, nevăzute. Şi noi, în vorbirea noastră curentă, din observaţiile noastre curente, zicem adesea: „Uită-te la cutare, parcă e un posedat!”. Şi de multe ori e adevărat, chiar dacă noi o zicem aşa, într-o doară. Diavolul e cel care încearcă să posede, să ia în stăpânire.

Dar mulţi creştini îşi pun o întrebare grea pentru conştiinţa şi credinţa lor. Dacă există Dumnezeu Cel Atotputernic, atunci ce pute­re are diavolul? Şi cum de are putere diavolul? înseamnă că are o putere, egală cu a lui Dumnezeu? Religiile de dinaintea creştinis­mului au fost şi ele frământate de asemenea întrebări grave. Au apelat pentru liniştire la principiul dualităţii. Credeau că există o putere bună şi o putere rea. La persani era Ormuzd şi Ahriman, unul zeu al binelui şi altul zeu al răului. Şi în antichitatea greacă şi în antichitatea romană era la fel. Erau zei buni şi erau zei răi. Unii care influenţau în bine, alţii care influenţau în rău. Înseamnă că şi cei vechi simţiseră existenţa unei forţe care îndeamnă spre rău. Şi nici nu e de mirare, pentru că diavolul există de când a căzut, dinainte de Facerea lumii văzute, nu numai de când este creştinismul. Exista şi în lumea veche. Cei vechi simţindu-i existenţa, l-au personificat în zeii răi.

Aşa cum spuneam, el e înger căzut. Nu are aceeaşi putere cu Dumnezeu. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-1 învăţăm. Nu are putere asemenea lui Dumnezeu. El are doar puterea de a influenţa, acolo unde găseşte teren, acolo unde voinţa noastră îl primeşte. El există potrivit unei iconomii a lui Dumnezeu, într-o taină pe care noi nu o pătrundem în întregime, dar ceea ce ştim e că e o realitate care stă în faţa libertăţii noastre, care dă sens şi valoare libertăţii noastre. Are putere asupra nostră, numai dacă suntem de acord cu el. Prin el ne verificăm libertatea şi responsabilitatea actelor noastre.

E greşit, aşadar, să dăm întotdeauna vina pe diavol. Cum am făcut ceva, diavolul e de vină. Nu! Voinţa noastră e de vină, fiindcă ne-am lăsat influenţaţi. În astfel de cazuri sărmanul diavol devine şi el o victimă! Nu trebuie să devenim nişte obsedaţi ai puterii diavolului. Diavolul nu poate nimic împotriva rugăciunii, împotriva pocăinţei, împotriva semnului Sfintei Cruci. Vina cade întotdeauna asupra noastră, pentru că ne învoim. Învoiala – spun Sfinţii Părinţi – creează responsabilitatea noastră.

De la diavol vine, zic tot ei, numai momeala. El este ispiti­torul. El este înşelătorul. El lucrează din umbră. Părinţii cei vechi aveau criterii de deosebire a duhurilor, criterii de discernământ. Le găsim bine explicate în cărţile lor şi despre aceasta am mai stat de vorbă chiar aici, în această catedrală, cu alt prilej… .

Întotdeauna trebuie să sesizăm scopul care transpare din sfa­turile lui. El trebuie ghicit, căci nu se prezintă: „Eu sunt diavolul”! Eu te sfătuiesc. El spune că vine sau de la Dumnezeu, sau în numele adevărului şi al dreptăţii. Că doar n-o să spună că vine în numele minciunii.

Ştiţi cum e diavolul în această privinţă? E cam la fel cu cei care fac scrisori anonime, care n-au niciodată curajul să semneze. Căci ei ştiu că dacă ar semna, s-ar putea descoperi pe ei înşişi ca autori ai minciunilor pe care le spun. Fiindcă dacă n-ar fi minciuni, ci ar fi lucruri adevărate, le-ar semna şi i-ar da celui acuzat dreptul cinstit de a se apăra. Aşa, cel acuzat în principiu, dar nu în faţa acuzatorului iui. Acuzatorul nici nu aşteaptă apărarea. El doar acuză din umbră. E mulţumit, eroul, că a acuzat! Că a înveni­nat sufletul cuiva! El se aseamănă celui descris de Sfântul Petru: „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru, 5, 8). După ce a găsit ceva de înghiţit, doarme liniştit o vreme! Aşa face şi diavolul. E un fel de anonim care vine în numele unei pretinse dreptăţi, în numele unui pretins adevăr, care te îndeamnă să faci ceva care sigur va avea urmări rele. El urmăreşte finalul şi acesta trebuie să fie neapărat rău. De care să ne ferească Dumnezeu! Amin.

Mitropolitul Antonie (Plămădeală) al Ardealului

(predică rostită în catedrala din Sibiu, duminică, 21 octombrie 1984)

duminica_a_v-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_celor_doi_demonizati_din_tinutul_gadarei_1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com