Header image

Preotul Vasile Diaconu – părinte ca vocaţie şi ca profesie

22:00, miercuri, 28 octombrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Familia părintelui Vasile Diaconu locuieşte în satul Hârceşti din raionul Ungheni. Slujirea înaltă o îmbină cu munca grea la ţară, având o gospodărie nici mică, nici mare – de 4 hectare de pământ arabil, plus un hectar de grădină pe lângă casă. Oile sunt la stână, caii pasc pe imaş, familia săptămâna întreagă munceşte alături de toţi ceilalţi locuitori ai satului, iar duminica şi de sărbători săvârşesc cea mai înaltă lucrare care ar putea exista pe pământ – Sfânta Liturghie.

Însă, pe lângă vocaţia sa spirituală de părinte al satului, o nouă vocaţie, aşa cum admite însuşi preotul, cea socială, l-a determinat să devină şi părinte… de profesie, la propriu.

De curând soţii Vasile şi Vera Diaconu au decis să devină Asistenţi Parentali Profesionişti, primind în casa şi în familia lor un copil lipsit de grija părintească. Această decizie a fost condiţionată de o tragedie prin care a trecut familia mai mulţi ani în urmă. Fetiţa lor şi-a pierdut viaţa într-un accident teribil, iar în memoria ei, părinţii au hotărât să le ofere o familie celor mai vulnerabili copii din satul lor şi chiar şi din satele din jur. Gestul a lor a fost, oarecum, inspirat şi de exemplul rudelor, care sunt Asistenţi Parentali Profesionişti şi au la activ până la 7 copii în plasament.

Nu s-au gândit nici pentru o clipă că le va fi greu sau că nu vor putea să satisfacă pe deplin necesităţile copilului luat în îngrijire, pentru că – spune părintele Vasile Diaconu – „aşa cum copii proprii nu duc lipsuri, nici ceilalţi nu vor duce lipsă (…) Un copil este un copil. Şi atât. El are suflet şi este important să ştie ce este fericirea, este important să trăiască bine, iar Dumnezeu vede şi binecuvântează restul.” – adaogă doamna Vera.

Tot matuşca Vera ne spune că în casa lor nu s-a făcut niciodată diferenţă între copiii biologici şi copilul luat în plasament.

„El a venit la noi în familie într-o stare nu foarte bună, dar l-am spălat, l-am îngrijit… copiii noştri chiar l-au primit ca pe fratele lor. Mai sunt momente când se mai ciondănesc, aşa ca băieţii, dar nu facem deosebire între copii. La masă ne aşezăm cu toţii, când cumpărăm haine, cumpărăm pentru toţi. Ce mănâncă unul, mănâncă şi celălalt. Dacă îmi cere copilul meu 5 lei, eu le dau la toţi. Să aibă toţi. La noi nu se face diferenţă.”

De altfel, ambii soţi sunt de părere că un asistent parental profesionist trebuie să fie „blând, şi răspunzător, şi să aibă răbdare… este nevoie şi de înţelegere, pentru că – spune doamna Vera – „copiii care ajung în plasament nu vin din cel mai bun mediu. Ei nu au cunoscut altă realitate, decât cea în care au trăit. Ei nu a văzut exemple pozitive. Bunăoară, la internate, copii trăiesc după ore. Se trezesc, mănâncă, totul e după un regim. Ei nu au posibilitatea să înveţe o profesie.

La rândul lui, preotul spune că atunci când un copil care a trăit mult timp fără părinţi, este luat într-o familie, „aici se simte mai liber, pentru că este într-un mediu sigur. Se pregăteşte pentru viaţă. Primeşte îndrumări, mai ales pentru viaţa de familie pe care o va avea şi el cândva. Uitaţi-vă la puii crescuţi de cloşcă şi la cei de la incubator. Sunt diferiţi şi asta se vede clar. În familie, îl educi, îl slujeşti, îl mai înveţi să facă una-alta, ca să poată să-şi facă o idee de viaţă, să-şi formeze deprinderi, să aibă un scop în viaţă. O parte din copiii care vin de la internate, nu cunosc multe lucruri elementare. Ei au iniţiativă, dar nu au cunoştinţe, iar noi suntem cei care trebuie să le cultivăm aceste cunoştinţe.”

Copilul care se află, la moment, în plasament la familia Diaconu, are necesităţi educaţionale speciale. Asistenţii parentali povestesc că băiatul îşi depune toată străduinţa să înveţe bine, dar că nu i s-a acordat la timp atenţia necesară şi că îi vine greu să recupereze într-un timp scurt ceea ce alţi copii au învăţat treptat. Cu toate acestea, niciunul din ei nu este dispus să renunţe.

„În calitate de APP, noi depunem eforturi de rând cu băiatul. I-am luat şi tablouri cu desene, cu litere, am pornit chiar de la abecedar.”

Asistenţii parentali spun că cel mai mare suport în recuperarea acestor copii, ar veni chiar din şcoală. Or, şcoala ar trebui să fie mai receptivă la cerinţele copiilor şi să-i sprijine în mod individual, în funcţie de aspiraţiile şi capacităţile lor.

Totuşi, chiar dacă sunt la prima lor experienţă de plasament, familia deja şi-a exprimat dorinţa de a mai lua în plasament şi alţi copii.

Îndemnul lor pentru toţi cei care încă mai pun la îndoială propriile capacităţi, este să nu aibă frică de sărăcie, să fie milostivi, să-şi deschidă braţele şi sufletul, pentru că adevărata bogăţie vine din suflet şi din voinţa fiecărui om de a-şi împărţi ce are mai bun cu aproapele său.

Tatiana Cociaş,

preotul Constantin Cojocaru

CIMG2066

Contact Form Powered By : XYZScripts.com