Header image

Prietenii noştri, Sfinţii

17:58, marți, 22 decembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

„Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit” Luca 17, 19

„Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” 1 Tesaloniceni 5, 16-18

Ferice de omul care ştie să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate! Deseori, în discuţii cu prietenii şi apropiaţii, mi se spune – „Dumnezău dă, da’ traistă nu pune. Că eu toate le-am făcut cu sudoarea mea. Mă scol devreme şi mă culc târziu, de aceea, am de toate”.

Le spun, „Slava Domnului! Ţi-a dat putere, sănătate. Ţi-a dat minte şi pricepere. Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceasta, şi nu te încrede în forţele proprii. Şi muntele se prăbuşeşte uneori”. De ne-am da seama că în fiecare dimineaţă sute de oameni sunt găsiţi dimineaţa fără suflare – pentru că nu au ajuns să-şi deschidă ochii şi să vadă lumina unei zile noi. A venit Îngerul şi i-a chemat în faţa Dreptului Judecător.

Rugăciunea cu mulţumită ne face să primim cu smerenie darurile Creatorului. „Nu nădăjdui, suflete al meu, în bo­gă­ţia cea trecătoare sau în adunarea cea nedreaptă, că toate acestea nu ştii cui le vei lăsa, ci strigă: Miluieşte-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, pă­că­tosul! Şi iarăşi, „Nu nădăjdui, suflete al meu, în să­nă­tatea trupească cea trecătoare, nici în frumuseţea cea degrab trecă­toare, că vezi cum şi cei puternici şi cei tineri mor; ci strigă: Miluieşte-mă, Hris­toase Dumnezeule, pe mine, ne­vred­nicul!” (Canonul de Pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos, cântarea a 7-ea). Mulţumirea ne oferă împăcare şi conştientizare că fără Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 5). Iar dacă ne dăm seama de aceasta, atunci înţelegem că tot ceea ce ne este dat, tot ceea ce e „al nostru” – e un împrumut de la Dumnezeu. Ştiind aceasta, învăţăm a fi responsabili unii faţă de alţii. Înţelegem că folosim în comun dragostea nemărginită a lui Dumnezeu. Milostenia nu ne o atribuim nouă înşine, nu o punem pe seama generozităţii noastre – ea este o trăsătură firească a omului recunoscător. Blândeţea şi mărinimia devine un atribut indispensabil al omului fericit – fericit pentru că este capabil să dăruiască în semn de mulţumire lui Dumnezeu.

Deseori auzim în biserică citindu-se Evanghelia despre cei 10 leproşi – unele parohii au o tradiţie frumoasă de a o citi împreună cu rugăciunile de mulţumire după fiecare Liturghie. Însă uneori sunt mirat, când în timpul Sfintei Liturghii paraclisierul aduce mulţimi de liste şi pomelnice, cu inscripţia „la vii”, „la morţi”, „bolnavi”, „sănătate”, etc., şi doar foarte puţine sunt pentru „mulţumire lui Dumnezeu”. În parohia mea am tipărit pe foi mari liste în care enoriaşii pot înscrie cereri speciale ce se rostesc la ectenia întreită de la Liturghie. Lista „vindecarea celor bolnavi” deseori e neîncăpătoare, oamenii scriu şi pe verso. La fel şi altele, însă lista cu „mulţumire” deseori nu conţine nimic. Să fie oare un semn că suntem uituci?

Rugăciunea este un dialog, un raport reciproc. Regulile de politeţe presupun aprecierea gesturilor frumoase, mulţumire pentru atenţia acordată. Cu cât mai intim şi mai sublim este acest raport cu Dumnezeu! Mitropolitul Antonie (Bloom) spune: „Primirea celor cerute – este doar o clipă; unicul lucru ce rămâne, unicul lucru ce constituie o finalitate, o relaţie permanentă şi finală între noi şi Dumnezeu – Care este foarte milostiv faţă de noi, sau cu oamenii care sunt blânzi cu noi – este mulţumirea. Atunci când primirea binelui, milei, dragostei, răsună în noi cu mulţumire, atunci între noi şi cel care ne-a dat, ne-a oferit, rămâne o relaţie veşnică. Iată care este cel mai bogat rod al rugăciunii – ca între cel care a dat şi cel care a primit să rămână pe vecie relaţia dragostei, mulţumirii şi bucuriei reciproce”. (Predicile Mitropolitului Antonie de Suroj. „Cei zece leproşi”).

Mulţumirea faţă de Dumnezeu o exprimăm în rugăciune. Însă acest început bun trebuie să-l materializăm prin milostenie. Pentru că omul fericit este un om darnic. El vrea să împartă fericirea cu ceilalţi. Iar zâmbetul de pe faţa celui întristat este cea mai înaltă răsplată, care îşi găseşte ecoul în cântările Heruvimilor şi ale Serafimilor în faţa Tronului Dumnezeiesc. Toţi sfinţii ne devin prieteni, bucurându-se în faţa lui Dumnezeu împreună cu noi, iar noi devenim mâinile şi picioarele lui Dumnezeu, vasele de lut, la care Dumnezeu îşi ascunde comoara: „Fiindcă Dumnezeu, Care a zis: „Strălucească, din întuneric, lumina” – El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos. Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi…” (2 Cor. 4, 6-7).

Şi atunci vom auzi şi noi vocea blândă a Mântuitorului: „Scoală-te şi du-te. Credinţa ta te-a mântuit!”

Pr. Constantin Cojocaru

35982.x

Contact Form Powered By : XYZScripts.com