Header image

Prin dreapta credință și fapte bune, intrăm în viața veșnică

Mari sunt isprăvile credinţei şi de foarte mare trebuinţă faptele bune. Fiecare din noi, creştinii ortodocşi – păstori şi păstoriţi – pentru a dobândi viaţa veşnică, trebuie mai întâi să ne agonisim o credinţă dreaptă, curăţită de toate deşertăciunile, superstiţiile, idolatrismele, ereziile… şi să facem fapte bune. Ceea ce-i calapodul pentru formarea şi facerea încălţămintelor, aceea-i dreapta credinţă pentru buna formare a creştinului.

Astfel, creştinul trebuie mai întâi a crede bine, după care poate a face fapte bune sau a vieţui creştineşte. Credinţa se naşte din auz: „Fără credinţă – zice Sfântul Apostol Pavel – nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută. Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie” (Evrei 11, 6, 1-2). Astfel, adevărata credinţă ortodoxă, sobornică şi apostolică, este a crede cu inima şi a mărturisi cu gura. Un Dumnezeu în trei feţe, adică:

Credem întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

Credem întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Credem întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.

Credem întru una Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică. Precum Dumnezeu cel adevărat e numai unul, aşa şi Biserica cea adevărata a Lui e numai una, nu mai multe. Cei care zic că toate religiile sunt bune, sunt asemenea cu cei care zic că toţi bureţii (şi cei viermănoşi) sau buruienile (şi cele otrăvitoare) ce ies din pământ, ar fi bune de mâncat.

Mărturisim un botez întru iertarea păcatelor. Şi aşa: Aşteptăm învierea morţilor şi viaţa veacului.

Privitor la agonisirea, păstrarea şi folosirea dreptei-creclinţe ne îndeamnă Mântuitorul, zicând: „Aveţi credinţă în Dumnezeu… credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi… Credeţi în Evanghelie…” şi Apostolul: „Având credinţă şi bună cunoştinţă, pe care unii, lepădându-o. au căzut din credinţă”… „Având taina credinţei în cuget curat”... (Ioan 14, 1; Marcu 1, 15; 2 Timotei 1, 19; 3, 9)·

Credinţa dreaptă trebuie a fi însoţită de fapte bune sau de vieţuire creştinească, fiindcă numai prin acestea două omul devine creştin adevărat şi are nădejde tare de mântuire veşnică. Aceasta o adeveresc Dumnezeieştile Scripturi zicând: „Vedeţi că din fapte se îndreptează omul şi nu numai din credinţă. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 24-26).

Aşadar, pentru ca creştinul să devină, să fie şi să rămână plăcut lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să-şi agonisească şi să aibă o adevărată credinţă în Dumnezeu şi să-şi îndrepteze după aceasta cugetele, cuvintele, faptele şi viaţa sa.

Precum păsările nu se pot ridica în zbor de pe pământ în văzduh numai cu o aripă, ci cu amândouă, aşa şi oamenii nu se pot apropia şi a fi cu Dumnezeu decât numai prin aceste două aripi: credinţă dreaptă şi fapte bune. Aceasta reiese clar din cuvintele Mântuitorului: „Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra întru Împărăţia Cerurilor; ci acela care face voia Tatălui Meu care este în ceruri”, adică cele arătate de El în predica de pe munte (Matei 7, 21; 5; 6; 7). În întreg capitolul 25 de la Matei, El ne dezvoltă destul de clar planul mântuirii prin dreapta-credinţă şi fapte bune. Sfântul apostol Iacov, după ce arată clar că credinţa fără fapte e moartă, ca şi trupul fără suflet, adaugă: „Din fapte (bune) se îndreptează omul; iar nu numai din credinţă” (Iacov 2, 24, 5 16-26). Sfântul apostol Pavel arată că faptele bune sunt roadele Duhului, zicând: „Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor… Făcând binele să nu slăbim, căci la vreme vom secera neostenind. Deci, până când avem vreme, să facem bine către toţi şi, mai vârtos, către cei ai noştri de o credinţă. Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele lui… Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunul de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cum a făcut, cele ce s-a lucrat prin trup, ori bine, ori rău” (Galateni 5, 22-23; Romani 2, 6; 2 Corinteni 5, 10). Credinţa dreaptă cu faptele bune sunt într-o foarte strânsă legătura, ca şi trupul cu sufletul.

Acestea lucrează mână în mână, ca aripile zburătoarelor sau ca cele două lopeţi ale barcagiilor. Barca vieţii noastre înaintează cu spor în mântuire la Împărăţia lui Dumnezeu numai când vâslim cu cele două lopeţi: credinţa şi faptele bune.

Mulţi din cei care aveau fapte bune nu s-au putut mântui şi intra în împărăţia lui Dumnezeu, până n-au îmbrăţişat adevărata credinţă. Aşa au fost: Cornelie sutaşul (Faptele Apostolilor 10; 11, 11-15) Eustatie Plachida – generalul Roman (Viețile Sfinților la 20 septembrie). Aşijderea şi cei ce au avut numai dreapta-credinţă nu s-au mântuit fără fapte bune sau până ce n-au făcut roade vrednice de pocăinţă (Exemple: Saul, Petru vameşul, C. Pelaghia, Maria Egipteanca).

Dreapta-credinţă şi faptele bune se cuprind în trei principale virtuţi Teologice, adică: în Credinţă – Crezul; în Nădejde – Rugăciunea Domnească – fericirile; şi în Dragoste – Dumnezeieştile zece porunci, cu dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, cuprinse în Decalog şi în Sfânta Evanghelie. Aceste principale virtuţi îl ridică pe om la treapta lui (Psalmi 24; 48, 12) îl înviorează, înaripează, înalţă, apropie şi-l uneşte cu Dumnezeu, Creatorul său.

După acestea, se poate ridica din căderile sale pe treapta demnităţii de om şi de a sta la nivelul înalt unde l-a aşezat Dumnezeu, prin agonisirea şi folosirea cu succes a celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi bărbăţia sau tăria. Dumnezeu S-a descoperit pe Sine aleşilor Săi, stând pe un tron de patru Heruvimi – în Biserica Vechiului Testament, şi de patru Serafimi – în Biserica Noului Testament (Iezechiel 1; Apocalipsa 4, 6). Şi sufletul omenesc care-i creat și destinat de Dumnezeu a fi după chipul şi asemănarea Sa, are ca tron al statorniciei sale, în tot binele vremelnic şi veşnic, aceste patru virtuţi, ca un scaun mai înalt cu patru picioare.

Cât timp sufletul are aceste patru virtuţi bine cunoscute, practicate, trăite, stă foarte bine în cinstea deosebită în care a fost şi este pus. Când vreuna sau mai multe din ele slăbesc, se şubrezesc sau lipsesc, sufletul omenesc se povârneşte spre cădere, se prăbuşeşte şi nu se poate ridica pe treapta demnităţii lui, până nu şi le agoniseşte, practică şi trăieşte în buna lor rânduiala. Aceste virtuţi strălucite, absolut necesare şi foarte folositoare, sunt Daruri ale lui Dumnezeu, cu care El înzestrează pe aleşii Săi, aşa cum ştie mai bine. Pe acestea le putem agonisi, alimenta şi dezvolta prin rugăciuni fierbinţi făcute în Duh şi în Adevăr, prin participarea cu trup şi suflet în Sfânta Biserică, în toate duminicile şi Sărbătorilor şi în după-aminaza zilelor Sfinte, la cele şapte laude, la Dumnezeiasca Liturghie, la Sfintele Taine, la învăţăturile Evanghelice, Apostolice, la cele curat-ortodoxe, prin citirea sau ascultarea Dumnezeieştilor Scripturi în strânsă legătură cu Mărturisirea Ortodoxă, Cazaniile Bisericii, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi Sfinte, crezând şi vieţuind după învăţătura lor cea mântuitoare.

Nicodim Măndiță, Ce să facem și ce nu trebuie să facem în Sfânta Biserică, Editura AGAPIS, București 2001, p. 4-10

Contact Form Powered By : XYZScripts.com