Header image

Provocările Ortodoxiei în Kenya

16:34, joi, 15 septembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Credința ortodoxă a intrat în Kenya în anii 1930, iar Biserica de aici se confruntă cu câteva probleme majore, în special cu specificul cul­tu­ral african și cu sărăcia extre­mă a oamenilor. Despre istoria Ortodoxiei în această parte de lume și despre provocările la care este su­pusă aici ne vorbește pă­rintele Evangelos E.M. Thiani, vicerectorul Colegiului Ortodox din Africa, Nairobi, Kenya.

Părinte Evangelos, sunt foarte bucuros să fiu aici și vă mulțumesc pentru șansa de a vizita seminarul de aici, din Nairobi.

Sunteți foarte bine venit.

Știu că nu sunteți un convertit, ci vă aflați la a treia generație de creștini ortodocși. Aș dori să po­vestiți câte ceva pornind de la istoria dumneavoastră personală în Biserica Ortodoxă.

Sunt într-adevăr la a treia generație de creștini ortodocși. Părinții mei au făcut parte dintre inițiatorii Bisericii Ortodoxe din Kenya. În Kenya, Biserica Ortodoxă a început în anii 1920. De fapt a fost o reacție împotriva creștinismului protestant, care avea la bază colonialismul. Kenya a fost colonizată de britanici, iar misionarii de aici erau fie din Scoția, fie din Anglia și de aceea erau în principal protestanți. Provocarea ținea de faptul că africanii aveau două probleme cu ei. Pe de o parte, faptul că misionarii făceau exact același lucru pe care îl făceau conducătorii coloniali: le furau terenul, îl foloseau ca sclavi pe același pământ pe care l-au luat și nu îi lăsau să aibă libertatea pe care o aveau înainte. Pe de altă parte, cu excepția cazului în care erai foarte apropiat de acești misionari, nu erai foarte plăcut nici de cei din Biserică și nici de cei din afara ei. Când au avut ideea de a-și elibera țara, africanii, care sunt foarte religioși, au vrut să se elibereze și de creștinism, de acești misionari creștini. Dar ei iubeau creștinismul și nu au vrut să se întoarcă la vechiul lor fel de închinare. Voiau însă un creștinism care să îi facă să se simtă liberi de opresiune. De aceea au început să caute o Bise­rică pentru ei care să le ofere clerici (în perioada aceea misionarii nu le permiteau africanilor să fie preoți). Au început să caute, așadar, o Biserică dispusă să hirotonească preoți pentru ei așa încât să poată merge mai departe cu crești­nismul, dar un creș­ti­nism independent, și nu atașat imperialismului alb. Din fericire pentru ei, era un alt grup în țara ve­cină, Uganda, care avea ace­leași căutări. Într-o zi, unul din gru­pul din Uganda, care lucra pentru un alb, a găsit o revistă în care a aflat despre „Biserica Ortodoxă Africană”.

Aceasta făcea parte din „New Negro Movement” din Statele Unite ale Americii. Un amestec al africanilor care au încetat să mai meargă la bisericile albilor și care s-au adunat și au format o Biserică pe care au numit-o așa. Era de fapt un amestec de ortodoxie, romano-catolicism, anglicanism, penticostalism și toate acestea. Au format această Biserică și au numit-o africană pentru că erau negri și ortodoxă pentru că spuneau că aceasta este Biserica adevărată. Așadar, africanii doreau același lucru și au auzit de acest grup care a hirotonit un episcop în Africa de Sud, iar el este cel care a venit în Uganda. Dar să mergi în Uganda cu barca în vremurile acelea (pentru că atunci nu erau avioane care să circule) trebuia să vii prima dată în Kenya. Chiar și astăzi cei care vor să meargă pe mare trebuie să vină prima dată în Kenya, iar de aici în Uganda. În acest fel kenyenii au întâlnit acest episcop, el este cel care a venit aici la începutul anilor 1930 și a vorbit despre Ortodoxie. Dar el nu era chiar ortodox, ci pseudo-ortodox, un amestec de confesiuni. Dar aveau cărți și slujbe ortodoxe. Ei au întemeiat o biserică aici pe care au numit-o Biserica Ortodoxă Africană din Kenya. Bunicii mei, împreună cu alți câțiva din generația lor, sunt printre primii care au protestat față de protestanți și au intrat în Biserica Ortodoxă. Alături de ei a fost un alt grup și, împreună, ei sunt cei care au pus bazele Bisericii Ortodoxe din Kenya.

Mai târziu în Uganda o familie de greci și-a adus copilul să fie botezat. Au întrebat dacă este o biserică ortodoxă și li s-a arătat biserica. Însă, când au mers acolo, și-au dat seama că nu este de fapt o biserică ortodoxă. I-au spus deci preotului și l-au pus în legătură cu un alt preot dintr-o țară vecină, din Tanzania, care era din Constantinopol. El este cel care a adus tradiția ortodoxă grecească la noi. Erau doar un preot ortodox în Kenya și doi în Uganda. Încet-încet, Biserica a crescut. Patriarhia Alexandriei ne-a primit oficial în anii 1940 și au trimis un mitropolit pentru Africa de Est. La începutul anilor 1970 a fost hirotonit aici primul preot. El este cel care mai târziu a devenit primul episcop. A fost episcop-vicar aici în Kenya. În Uganda era un alt episcop-vicar, iar un al treilea a fost hirotonit pentru Tanzania, dar el a rămas mereu în Uganda.

Așa a început Biserica și a crescut foarte mult. De la una sau două parohii până la mai mult de 800 de parohii, câte sunt astăzi în toată țara. Avem mai mult de 400 de preoți. Suntem organizați ca o dioceză. Am făcut parte din Episcopia Africii de Est, dar apoi Kenya a fost separată, împreună cu Tanzania, după ce Uganda a devenit mitropolie. Kenya a devenit Episcopia de Kenya și Irinopoli. Irinopoli (adică Tanzania) a fost din nou separată, și a devenit mitropolie, iar Kenya a devenit și ea o mitropolie independentă. Abia anul trecut Kenya a fost împărțită în trei episcopii. Acum avem Mitropolia de Nairobi, dioceza de Nyeri și regiunea Muntelui Kenya și dioceza de Kisumu și regiunea de vest. În cele două dioceze avem africani hirotoniți episcopi, sunt kenyeni. Biserica este răspândită pe tot teritoriul țării, dar nu am fost niciodată foarte vocali. Nu suntem cunos­cuți de foarte multă lume, decât dacă sunt foarte apropiați de noi. Facem multă evanghelizare și filantropie. Avem instituții filantropice și educaționale, avem școli, clinici, programe de hrană (oferim hrană celor care nu pot să se susțină).

Care sunt provocările pe care le are de înfruntat Biserica Ortodoxă Africană? Cu ce vă confruntați?

Ne luptăm cu atât de multe lucruri, dar din perspectiva mea unele sunt mai vaste decât celelalte. De exemplu, faptul că suntem prea dependenți de străini. Când bunicii mei împreună cu ceilalți au pus bazele acestei biserici aici în Kenya, ei au fost cei care au dat totul. Ei au fost cei care au dat pământul, au construit bisericile, au plătit clerul și au furnizat tot ce era necesar. Episcopii greci care au venit aici au considerat că africanii sunt oameni foarte săraci, care nu se pot descurca pe cont propriu. Ce au făcut? (Și este bine, pentru că Biserica este filantropică) Au dat bani pentru construcția de biserici, pentru veșmintele preo­ților, pentru sfintele vase. Majo­ritatea icoanelor pe care le vedeți în biserici sunt din Grecia sau din Cipru. Desigur, sunt foarte scumpe și noi nu ne putem permite să le cumpărăm. Chiar și reverendele ne sunt donate, cu excepția câtorva dintre noi care își permit să le cumpere din străinătate. Așadar, au început să ofere mult ajutor, inclusiv un soi de salariu pentru preoți. Iar asta a devenit o problemă, pentru că acum, când Grecia și Cipru nu mai dau acești bani, preoții nu se mai pot susține și, totuși, nu au alte venituri. Profesorii care predau aici, între care mă număr și eu, nu mai au salarii. La fel este cu oamenii care lucrează pentru dioceze. Aceasta este o provocare. Cum putem să gestionăm această situație? Trebuie să revizuim structura bisericii și să vedem unde am eșuat și i-am oprit pe africani de la a contribui. Chiar dacă aveau foarte puțin, ei nu au fost învățați să ofere. Acum îi reînvățăm pe oamenii noștri că trebuie să oferim, chiar dacă suntem săraci. Din nefericire, africanii care au devenit ortodocși sunt cei care au luptat împotriva guvernului colonial. Asta a însemnat că nu au mers la școlile coloniale, care erau cele mai bune școli. În principal nu aveau educație universitară, nu obțineau cele mai bune slujbe. Abia generația mea, a patra sau a cincea generație, este cea care merge la Universitate. Vor mai trece încă 20 sau 30 de ani până când oamenii aceștia vor putea susține adecvat Biserica. Ce facem acum? este o dilemă. Așadar, banii sunt una dintre provocări.

O altă provocare privește sistemul administrativ. În mod obișnuit, preotul ar vrea să controleze întreaga parohie. Episcopul ar vrea să controleze dioceza, fără să conlucreze cu oamenii de acolo, iar asta devine o problemă. Odată ce oamenii văd că nu sunt implicați în conducerea bisericii, ei rămân la distanță și devine foarte greu să coordonezi o eparhie, o parohie sau ceva de felul acesta.

O altă provocare ține de unicitatea culturii africane. Biserica pe care o avem este foarte bizantină sau grecească. Să zicem că mergi într-o parohie. Oamenii dansează, sar, bat din palme. Sunt foarte fericiți. Slujba ortodoxă însă nu permite așa ceva: este foarte grecească. Africanii nu se vor bucura de slujba în sine, câtă vreme ea se desfășoară. Așteaptă să se termine slujba și după aceea încep să sară cu multă bucurie. Cântă cântece duhov­nicești, dar într-o manieră africană. Asta îi face mult mai fe­riciți. Episcopul locului a încercat să permită mai multe asemenea manifestări pentru ca africanii să se simtă acasă. Trebuie să schimbăm modul de cântare pentru a fi africani, și nu bizantini. Iconografia este foarte, foarte grecească. De fapt pe icoane se și scrie în grecește. Nimeni nu înțelege despre ce e vorba, cu ex­cepția celor care au studiat teologie. Este provocator să ai de-a face cu asemenea lucruri în Biserică. Acum, lucrarea mea este să văd cum putem revizui toate acestea fără să pierdem ethosul ortodox și spiritualitatea. Altfel vom pierde și mai mult. Biserica a crescut până acum, dar în viitor ceva le va lipsi oamenilor. Vor avea totul, cu excepția propriei culturi încorporate. Inculturarea este una dintre marile provocări ale acestei Biserici. Spre exemplu noi, preoții, purtăm reverende negre. În Africa, atunci când te îmbraci în negru, oamenii cred despre tine că ești vraci sau ceva de felul acesta și s-ar putea să îi vrăjești. Când văd oameni în negru, nu le pasă de ceea ce crezi tu cu privire la teologie, dar prima impresie îi face să rămână la distanță. În asemenea locuri nu putem evangheliza, nu putem face misiune. Nu putem aduce oameni la Ortodoxie. De ce? Pentru că nici măcar nu se vor apropia de noi.

Cum vedeți inculturarea în Biserica Ortodoxă comparativ cu alte biserici de aici din Africa (catolici, protestanți)?

Cred că Biserica Ortodoxă stă cel mai rău, pentru că toate celelalte Biserici au acceptat modul african de a face lucrurile. Spre exemplu, Biserica Romano-Catolică a pierdut mulți credincioși pe care i-a recâștigat în clipa în care a integrat maniera africană de slujire. Oamenii se simt mult mai acasă atunci când fac asta. Doar noi am rămas cu adevărat în urmă. Mișcările penticostale nu au mare lucru, doar cântare, dans și predică. În cazul nostru, care avem o viață liturgică, trebuie să vedem cum putem încorpora cultura. De exemplu, toiagul episcopal, care are doi șerpi la capăt. Acesta este foarte controversat pentru ortodocși, chiar și astăzi. Foarte mulți ortodocși, care nu ar părăsi Biserica Ortodoxă, insistă încă asupra faptului că imaginea aceasta nu este una bună. Episcopii s-au gândit la asta, dar încă nu au eliminat acest element, deși ar trebui să o facă pentru că oamenii cred despre noi că ne închinăm diavolului și se îndepărtează de noi. Apoi, când mergem în zone foarte sărace, unde oamenii nici măcar haine nu au, iar preotul poartă veșminte foarte frumoase, foarte scumpe și foarte multe, atunci se nasc controverse. Oamenii nu au bani să își cumpere haine, iar tu porți foarte multe și foarte scumpe, în vreme ce ei nu își permit nici măcar un tricou ori o cămașă. Aceasta este o altă provocare și trebuie să vedem cum ne putem adapta contextului. Dacă nu vom fi atenți la toate aceste elemente vom pierde. În perioada primară, cultura putea determina schimbări în Biserică. De exemplu, icoanele nu au fost utilizate pe scară largă decât după ce Biserica s-a dezvoltat. După apariția tiparului însă a apărut și o problemă, pentru că suntem blocați într-o perioadă anume. Nu am mai progresat să vedem că lucrurile s-au schimbat. Cred că Biserica trebuie să refacă această evaluare a contextului și să contextualizeze ceea ce se poate. Bineînțeles, nu chestiuni care țin de dogmatică, dar ceea ce se poate face trebuie făcut.

Interviu realizat de Paul Siladi,

cu sprijinul International Ecumenical Fellowship,

Sursa: http://ziarullumina.ro/

 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com