Header image

Pururea pomenitul Bătrân Arsenie Spileotul (1886-1983) – O viață dăruită lui Hristos

12:20, miercuri, 17 septembrie, 2014 | Cuvinte-cheie: , ,

Pururea pomenitul Bătrân Arsenie Spileotul (adică ”al peșterilor”) era de origine din Pont. La vârsta tinereții, arzând de dumnezeiasca râvnă, a plecat pe jos din Rusia spre Constantinopol, iar de acolo, cu vaporul, la Sfintele Locuri, unde, vreme de zece ani, a slujit neobosit la Biserica Preasfântului Mormânt și în alte locuri de închinare.

Acolo, prin dumnezeiasca iconomie, a cunoscut cu un mare și vestit nevoitor din Eghina, Bătrânul Ieronim, de la care a luat primele lecții ale vieții de nevoință mai înalte.

Predându-se cu totul călăuzirii Preasfântului Duh, la început a petrecut câțiva ani la Sfânta Mănăstire Stavronikita, unde a și primit sfânta schismă, cu numele Arsenie (după ce mai înainte era Anatolios, căci așa fusese numit la rasoforia săvârșită la Ierusalim).Dar acest suflet însetat, arzând de dragostea după Dumnezeu, zicând dimpreună cu psalmistul David: ”Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă” (Ps 62: 2-3), a părăsit zgomotele lumii și s-a mutat la Athos, în Grădina Maicii Domnului.

Folosindu-se de libertatea pe care i-o oferea sistemul idioritmic după care funcționa pe atunci mănăstirea Stavronikita, s-a predat unor lupte ascetice aspre și înalte.

Foarte curând însă, setea după nevoință l-a făcut, în urma înștiințării de sus, să părăsească viața de mănăstire și să se mute pe vârful Athosului, căutând nevoitori mai înaintați, care, prin învățătura și pilda lor să îi fie călăuze spre desăvârșire.

Domnul, văzând dorul lui sincer, nu a întârziat să i-l arate pe cel dorit: acesta era un alt tânăr, care căuta și el, urmărind exact același scop și având același dor. Acești doi tineri s-au întâlnit pentru prima oară acolo sus, pe vârful Athonului. Și întocmai precum magnetul atrage și se unește cu fierul, în același chip Preasfântul Duh i-a atras unul către altul. De atunci, uniți în Duhul, cei doi tineri au rămas nedespărțiți, după făgăduința pe care și-au dat-o, până când moartea i-a despărțit. Acest tânăr era cel care avea să devină marele nevoitor niptic al secolului XX, Gheron Iosíf Isihastul.

Cei doi, pe atunci încă tineri, au adunat precum albinele tot ceea ce avea mai bun pustia Sfântului Munte, pentru a dobândi prea dulcile roade ale Sfântului Duh.

L-au cunoscut mai întâi pe vestitul Bătrân Daniil Katunakiotul, apoi pe Bătrânul Calinic Isihastul, pe Gherasim, pe Ignatie și celelalte flori binemirositoare ale pustiei.

 

Pururea pomenitul Iosíf scrie într-o scrisoare: ”toate peșterile din Athos m-au primit ca vizitator, pas cu pas…, ca să găsesc duhovnic care să mă învețe vederea cea cerească și practica”.

Astfel, căutând, au găsit și cel mai ales trandafir al pustiei, pe Părintele Daniil Isihastul, sus în peștera Sfântului Petru Athonitul.

Nevoitorul acesta liturghisea în fiecare seară la miezul nopții, iar liturghia dura 3-4 ore, pentru că din multa străpungere a inimii și din simțirea tainei, liturghia se săvârșea cu multe întreruperi și totdeauna podeaua se umplea de multele lui lacrimi. Acest Bătrân era înzestrat cu multe harisme, printre care și harisma înainte-vederii. Trăia tot anul cu mâncare uscată și mânca o dată în zi.

De la acesta, cei doi nevoitori, Iosíf și Arsenie, au luat rânduiala de a mânca o singură dată în zi mâncare uscată, precum și rânduiala privegherii neîncetate.

Pe durata privegherii, Bătrânul Arsenie făcea, asta mulți ani la rând, după cum el însuși mi-a mărturisit, 3000 de metanii mari, iar restul privegherii ședea în picioare. În ce privește odihna, mulți ani cei doi asceți nu au fost găzduiți de vreun pat. După obositoarea priveghere de toată noaptea, ofereau un mic tribut trupului așezându-se pe un scaun spre a se odihni.

Iar în ce privește mâncarea? În fiecare zi același fel de mâncare, iar meniul de bază îl constituia posmagul, de multe ori mucegăit și cu viermi. Sâmbăta și duminica, dacă găseau, mâncau și altceva, dar iarăși o singură dată în zi.

 

În afară de acestea, Gheron Arsenie se îngrijea și de lucrul de mână. Trăind primii ani acolo sus pe stâncile de la Sfântul Vasilie, cobora și urca vreme de o oră sau două panta abruptă, aduând provizii nu doar pentru ei, ci și pentru toți nevoitorii. Căra pe umeri pietre și diferite materiale pentru întreținerea și repararea colibelor și teraselor de piatră.

Pentru că muncile acestea erau mai presus de puterile omenești, întrebându-l odată pe Bâtrân despre aceasta, mi-a mărturisit că îndată ce pomenea binecuvântarea lui Gheronda, îndată încărcătura se ușura și o putere mai mare decât el îl împingea, așa încât suia cu mare ușurință acea pantă și asta chiar în toiul arșiței de foc a verii, având rugăciunea neîncetată pe buze.

Cât despre grădină? Vreme de mulți  ani, cei doi nevoitori, iarnă-vară, trăiau zdrențăroși și desculți, în așa hal, încât mulți îi socoteau ”nebuni”. Însă nu erau nebuni după lume, ci erau nebuni după Hristos.

Lor li se potrivea cuvântul Apostolului: ”au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (Evrei 11: 37-38).

 

Acești doi mari nevoitori, după ce au trăit douăzeci de ani sus la Schitul Sfântului Vasilie, în anul 1938 au hotărât să coboare la Sfânta Ana Mică, dimpreună cu restrânsa lor obște care se atașase de ei. La Sfânta Ana Mică au rămas până în 1953, când s-au mutat și mai jos, la Nea Skiti.

 

Marele nevoitor Iosíf Isihastul a trecut la cele cerești în anul 1959. Nu m-am învrednicit să îl cunosc. M-am învrednicit însă ca, în anul 1964 să îl cunosc pe Bătrânul Arsenie. Virtutea pururea pomenitului Bătrân al meu, Părintele Haralambie, ucenic al Bătrânului Arsenie, dar și unchi și naș al lui după trup, prin dumnezeiescul har, m-au atras ca de atunci să rămân cu ei până la cuviosul lor sfârșit.

 

Alături de Bătrânul Arsenie am trăit 18 ani încheiați. I-am cunoscut virtutea, roadele bogate ale Duhului Sfânt, dragostea, bucuria, pacea și altele, dar înainte de toate fericita lui simplitate și nerăutatea, directețea, sinceritatea și marea lui smerenie, cugetul de mare războinic al virtuții și altele.

În încheiere, citez câteva frânturi din prologul cărții ”Bătrânul Arsenie Spileotul”, scrisă de un al membru ales al obștii sale, pururea pomenitul Gheronda Iosíf Vatopedinul:

”Despre Bătrânul Arsenie este valabil cuvântul evanghelic care zice: «Iată, cu adevărat, israelitean întru care nu este vicleşug» (Ioan 1: 47). Era din fire direct, simplu, fără de răutate, blând, ascultător și, prin excelență, un războinic al virtuții și sărac de bunăvoie cum rareori întâlnești.

Când priveghea, de cu seară începea cu mii de îngenunchieri și stătea în picioare toată noaptea până în zori. De multe ori, nu înțelegea să se dezlipească de rugăciune. Ne apropiam de fereastră. Era în extaz.

– Gheronda, a venit vremea pentru lucru!

După ce își venea în fire, Bătrânul răspundea cu simplitate:

– S-a făcut deja ziuă?”.

Cu acest sfânt Bătrân am trăit trei ani la Nea Skiti, 12 ani la chilia Bourazeri a Mănăstirii Hilandar și ultimii trei ani ai vieții sale la Sfânta Mănăstire Dionysiou, unde pururea pomenitul meu Părinte duhovnicesc, Haralambie, a fost chemat să ajute preluând toiagul egumeniei. Această mănăstire este închinată cinstirii numelui Înaintemergătorului.

În toți anii vieții sale, Bătrânul Arsenie l-a avut ca apărător pe Marele Înaintemergător. Acolo, deci, la Mănăstirea Dionysiou, la plinirea zilelor, cu sfârșit cuvios, și-a dat ultima suflare în ziua de 15 septembrie 1983, în mâinile Sfântului Ioan Botezătorul.

Veșnică să-i fie pomenirea!

 

Să avem parte de binecuvântarea lui!

Sursa: http://www.pemptousia.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com