Header image

Rasoforii în Biserica Ortodoxă Rusă. Observaţii personale despre treptele monahale

11:58, joi, 5 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , ,

În perioada 2-3 februarie 2015, în sala de şedinţe a Catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova a avut loc Adunarea Consultativă a arhiereilor Bisericii Ortodoxe Ruse, care a adunat 259 de ierarhi din tot cuprinsul Patriarhiei Moscovei.

În cadrul discuţiilor s-a dezbătut şi subiectul unui nou Regulament al mănăstirilor, care deja de doi ani este supus dezbaterilor la diferite nivele (sinodal, eparhial, mănăstiresc şi public/pe internet).

Unul din punctele delicate pentru care au fost consultaţi ierarhii a fost statutul rasoforului(adică a purtătorului de rasă monahală). Dând o apreciere rangului de rasofor (la punctul 8 al comunicatului final), comisia abilitată va putea finaliza lucrarea de redactare a Regulamentului mănăstirilor, care va fi aprobat de Marele Sobor Arhieresc ce va avea loc, cel mai probabil, în februarie 2016.

Iată ce s-a hotărât la acest subiect:

Participanţii la Adunarea Consultativă a arhiereilor, analizând minuţios dezbaterile Permanenţei Intersoborniceşti despre statutul rasoforului în „Regulamentul mănăstirilor şi monahilor”, au formulat o părere comună că rasoforia este o etapă pregătitoare pentru primirea monahismului. „Slujba la îmbrăcarea rasei şi camilafcei”, include tunderea părului, îmbrăcarea celui tuns în rasă, centură şi camilafcă[1] (de asemenea mandila[2] la femei). Purtătorul de rasă şi camilafcă se pregăteşte pentru voturile monahale şi aderarea la „ceata călugărilor”.

Cel tuns ca rasofor poate fi hirotonit în treapta diaconiei sau preoţiei, dacă există o hotărâre unanimă a consiliului duhovnicesc al mănăstirii. În acest caz, celui hirotonit i se atribuie numele de „ierodiacon” sau „preot-călugăr[3]”.

Intenţia rămânerii în mănăstire şi apoi primirea rasoforiei atrage după sine obligaţii morale. Cei care le încalcă, părăsind mănăstirea şi plecând în lume, cad sub incidenţa epitimiei canonice.

În cazul în care părăsirea mănăstirii se face în taină, fără aprobarea egumenului sau arhiereului, sau prin minciună, intervin impedimentele canonice legate de interzicerea primirii hirotoniei. Problema posibilităţii hirotoniei unei astfel de persoane, cu condiţia respectării celibatului, se hotărăşte de arhiereu, în baza rezultatelor judecăţii bisericeşti. Un fost rasofor care s-a căsătorit nu poate fi hirotonit.

Observaţii personale:

1. Hotărârea este binevenită, dar este mult prea ambiguă şi nu răspunde la toate întrebările. Ea nu vorbeşte atât despre statutul rasoforului ci, mai degrabă, despre posibilitatea şi condiţiile hirotonirii acestora. Rămâne însă neclar dacă un fost rasofor care se căsătoreşte poate fi cununat în Biserică sau nu? După tradiţie, în acest caz se săvârşeşte „a doua cununie”, dar lucrul acesta era bine să fie stipulat în mod expres. De asemenea nu se spune nimic despre schimbarea numelui la rasoforie.

2. Hotărârea de mai sus păstrează rânduiala devenită tradiţională în Biserica Rusă (iar mai târziu şi în Biserica Română), la care rasoforul este tuns şi primeşte nu doar rasă şi potcap, ci şi cuculie, adică acea pânză care se îmbracă peste potcap şi formează ceea ce ruşii numesc „klobuk”, iar românii „camilafcă”[4]. Cu toate acestea, rasoforul nu este considerat a fi monah, ci doar candidat, care se pregăteşte pentru depunerea voturilor monahale şi primirea schimei monahale (mici). Cam acelaşi înţeles îl are rasoforia şi în Biserica Ortodoxă Română.

3. La greci, şi în special în Muntele Athos, lucrurile sunt privite un pic diferit: ei nu tund rasoforul şi nu-i dau cuculie, ci doar rasă şi potcap, în schimb îl consideră monah, chiar dacă n-a dat voturile, ci doar i s-au citit nişte rugăciuni (în cadrul cărora stareţul poate rosti un alt nume). Diferenţa dintre rasofori şi monahi în mediul athonit este mai degrabă în faptul că rasoforul, la dorinţă, îşi poate schimba mănăstirea, dar monahul este obligat să stea în mănăstirea de metanie până la moarte, cu excepţia cazurilor când este trimis de egumen sau este cerut de episcop pentru o anumită slujire bisericească. Athoniţii însă consideră că rasoforul nu poate primi nici măcar „a doua cununie” în cazul în care se căsătoreşte, ci trebuie să-şi caute o altă mănăstire, care să i se potrivească mai mult caracterului şi aspiraţiilor sale. (A se vedea mai jos punctul 8.)

4. Sper că la redactarea finală a Regulamentului mănăstirilor aceste aprecieri să fie completate şi îmbunătăţite. Aş prefera ca în varianta finală să rămână varianta greacă a slujbei rasoforiei (fără tundere şi fără cuculie), dar înţelesul să fie cel de acum: acela de ascet, care nu a depus încă voturile monahale şi simte nevoia (sau este obligat de careva împrejurări) să-şi menţină un fel de libertate faţă de stareţ şi mănăstire, păzind în mod special doar votul castităţii. De exemplu, Sf. Vasile cel Mare, considerat unul din întemeietorii monahismului, nu foloseşte niciodată termenul de „monah”, ci doar pe cel de „ascet”, care putea să aibă o mai mare deschidere către lume, după cum însuşi Sfântul Vasile a avut.

5. Pe de altă parte, consider că un frate/soră care vrea să intre în mănăstire, dar încă doreşte să-şi continue careva studii, inclusiv cele teologice, este bine să fie făcut doar rasofor, iar voturile monahale să fie date abia după terminarea studiilor şi retragerea definitivă în mănăstire. Această amânare a depunerii voturilor monahale nu atrage după sine şi amânarea hirotoniei, dacă mănăstirea are o necesitate reală de diacon sau preot. Dar nu-i logic să-i dai schima monahală, iar a doua zi să-i dai bani şi telefon mobil, şi să-l trimiţi la studii.

6. Un rasofor hirotonit preot poate accede la treapta episcopiei chiar şi fără depunerea voturilor monahale. În unele Biserici locale această practică este larg răspândită, având în vedere şi faptul că „arhieria” şi „monahismul” nu sunt întru totul compatibile (în special din cauza „votului supunerii/ ascultării”).

7. Consider că schimbarea numelui la rasoforie trebuie să se facă numai în cazul în care candidatul nu poartă un nume de sfânt, aşa cum e tradiţional în Biserica Ortodoxă. Obiceiul de a schimba numele şi la rasoforie, şi la tunderea în schima mică, şi la tunderea în schima mare (iar grecii le mai schimbă uneori şi la hirotonie) – aduce numai confuzii şi chiar traume psihologice, pierzându-se din vechiul înţeles al schimbării numelui. De câte ori în viaţă cineva poate spune: „m-am lepădat de omul vechi, cu tot cu numele lui şi am devenit un om nou, inclusiv cu un nume nou”?

8. În aceeaşi ordine de idei, sunt de acord cu Sf. Teodor Studitul şi cu tradiţia monahală athonită ca după rasoforie să se dea direct schima mare (pe care, la moment, ruşii şi românii o dau doar la bătrâneţe). Ar fi corect să există o singură schimă monahală, care să fie dată abia după ce se vede clar ce vrea şi ce poate omul, iar cei care încă nu sunt hotărâţi, să rămână mai mult timp rasofori, iar înainte de a primi rasoforia, să treacă nu doar printr-o perioadă de încercare (cum se zice la noi), ci mai ales prin una de formare, căci nimeni nu poate fi încercat dacă nu a fost mai întâi informat şi apoi bine format!

9. Monahii care îndeplinesc anumite slujiri bisericeşti în lume, trebuie să fie legaţi canonic şi duhovniceşte de o anumită mănăstire, în care să se retragă după terminarea slujirii încredinţate. Această legătură nu trebuie să fie doar formală, ci una reală şi simţită atât de obştea care se roagă pentru monahul ce-şi duce slujirea în lume, cât mai ales de însuşi monahul care are nevoie de retrageri sistematice în mănăstire pentru a nu pierde cugetul monahal.


[1] În rusă: „klóbuk”. Aici am folosit termenul utilizat în BOR şi în teologia românească. Vezi mai multe detalii la punctul 2 din „Observaţii”.

[2] În rusă: „apóstolnik”, care este asemănător cu mandila (baticul) monahiilor din Grecia, doar că nu are fruntea acoperită, în schimb acoperă mai mult pieptul şi spatele. În BOR călugăriţele poartă o uniformă specifică, nemaiîntâlnită în alte ţări ortodoxe. Atributul principal purtat de călugăriţe pe cap se numeşte „scúfie/scófie”, pe când la ruşi „scufía” are sensul de „fes călugăresc”. E foarte greu să traduci toţi aceşti termeni vestimentari, ştiind că diferă nu doar cuvântul, ci şi înţelesul lui.

[3] În rusă: „sviaşcennoinok”. Întrucât  expresia „lik inokuiuşcih” am tradus-o cu „ceata călugărilor”, singura variantă de traducere pentru „sviaşcennoinok” ar fi „sfinţit-călugăr” (care însă se poate referi şi la diaconi) sau „preot-călugăr”. Ca şi slavonescul „inok”, românescul „călugăr” are un sens mai general decât cel de „monah” (care rămâne neschimbat la greci, ruşi şi români).

[4] Apropo, ruşii numesc „camilafcă” doar potcapul colorat, purtat în special de preoţii căsătoriţi.

Ierom. Petru (Pruteanu)

www.teologie.net

Contact Form Powered By : XYZScripts.com