Header image

Recunoştinţa îmbogăţeşte viaţa

16:13, joi, 19 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Să ne trăim viaţa cu atenţie

În viaţă sunt momente, clipe, când în inimă se aprinde recunoştinţa, şi dacă am avea puterea să o păstrăm, treptat, zi cu zi, întâmplare cu întâmplare, această recunoştinţă ar putea creşte într-o mare, adâncă bucurie duhovnicească. Însă noi nu putem apăra recunoştinţa şi bucuria noastră de răceala vieţii, de dureri şi de lucruri cu mult mai puţin importante decât suferinţa: de iritare, supărări şi, până la urmă, pur şi simplu de uitare. Astfel, în memoria noastră rămâne multă amărăciune şi suferinţă, iar bucuria păleşte şi se stinge…

Cu această stare trebuie să ne luptăm din toate puterile noastre pentru că rodul vieţii, în ultima instanţă, este bucuria şi recunoştinţa, dar o recunoştinţă care, la rândul ei, trebuie să rodească. Pentru aceasta trebuie să ne trăim viaţa cu atenţie. Atâtea lucruri din viaţa noastră le considerăm fireşti: e firesc să ai sănătate, un corp puternic, e firesc ca viaţa să curgă şi să aducă bucuriile ei… Însă toate acestea nu sunt fireşti, sunt minuni care se întâmplă în fiecare clipă.

Adevărul acesta îl ştiu, de exemplu, oamenii care sunt bolnavi mult timp şi pentru care unele clipe sunt minuni nemaiîntâlnite: iată că a trecut durerea, iată că nu mă mai chinuie insomnia, dintr-odată mişcările care păreau imposibile pentru totdeauna au devenit posibile… Şi primeşti toate acestea ca pe o minune, şi mulţumeşti şi te smereşti. Şi apoi uiţi. Şi uiţi de cele mai multe ori nu pentru că necazul se întoarce din nou sau durerea şi suferinţa, ci pentru că te obişnuieşti cu binele.

Nimic din ce avem nu este al nostru

De aceea Hristos pune ca piatră de încercare pentru intrarea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu, sărăcia. Nu sărăcia materială; se poate să fii foarte sărac material şi totuşi să nu fii sărac cu duhul. Sărăcia cu duhul înseamnă conştientizarea că nimic din ce avem nu este al nostru. Nimic din ce există nu am putea să spunem că e al nostru. Corpul – de Dumnezeu ne este dat, cu sănătatea lui sau cu boala lui. Simţurile? Câteodată am vrea să răspundem la bucuria sau durerea aproapelui nostru dar inima stă în piept asemenea unei pietre: nu o poţi trezi, nu se va scula. Dar mintea? Am dori să găsim un gând bun cu care să alinăm necazul unui om şi nici un gând din acesta nu apare, e pustiu şi frig în mintea noastră… Şi tot aşa, cu prietenii, cu situaţiile de viaţă. Noi nu avem nimic ce ar depinde doar de noi, ce am putea reţine sau refuza să dăm. Lui Dumnezeu Îi vom da sufletul, pământului – trupul. Împrejurările vieţii ne pot îmbogăţi sau sărăci definitiv. Dacă viaţa noastră ar însemna doar aceasta, am avea parte numai de plictiseală, tristeţe, supărare şi neîncredere. Însă, chiar dacă nimic nu ne aparţine cu adevărat, suntem atât de bogaţi!

  Suntem bogaţi prin viaţa care ne-a fost dată în dar, bogaţi prin trupul, sufletul, prietenii, rudele noastre, avem atât de multe de care ne putem bucura. Şi toate acestea sunt semnul iubirii Dumnezeieşti şi omeneşti. Dacă noi am putea să ne însuşim ceva, să numim ceva al nostru, în aşa fel încât acel ceva să nu depindă nici de Dumnezeu, nici de oameni, atunci am păşi nu într-o Împărăţie a bucuriei şi vieţii, ci într-o îngrozitoare împărăţie unde nu a mai rămas iubire. Tot ce îmi aparţine nu ar mai fi atunci minunea pe care Dumnezeu mi-a dat-o direct sau prin om, prin iubirea Sa de oameni. De aceea sărăcia cu duhul este prima condiţie pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, în Împărăţia Iubirii. Dacă numai am conştientiza că nimic din ceea ce numim al nostru nu ne aparţine, şi în acelaşi timp am înţelege că toate ne sunt date de Dumnezeu şi de oameni, în jurul nostru ar începe să se clădească Împărăţia lui Dumnezeu.

Doar recunoştinţa poate naşte iubirea

Vecinul nostru, aproapele nostru, nu ar fi un străin, ci un vestitor al lui Dumnezeu; el îţi poate dărui un cuvânt bun, un zâmbet, o bucată de pâine, un acoperiş, poate să te ţină de mână sau să te încurajeze. Dacă am fi cu adevărat atenţi la ce se întâmplă în viaţă noastră, din toate am putea culege, asemenea albinei care culege mierea, recunoştinţa. Recunoştinţa pentru fiecare mişcare, fiecare respiraţie, pentru cerul albastru, pentru relaţiile cu aproapele. Şi viaţa ar deveni din ce în ce mai bogată, când aparent ea sărăceşte din ce în ce mai mult. Pentru că atunci când omului nu-i mai rămâne nimic şi el înţelege că cele importante în viaţă sunt mila şi iubirea, atunci a intrat în Împărăţia lui Dumnezeu.

 Rodul vieţii este recunoştinţa, dar recunoştinţa trebuie să aducă şi ea roade. În una din scrierile apusene, o cateheză lutherană, prima parte e închinată lui Dumnezeu, iar a două parte, care e închinată omului, are titlul „Despre recunoştinţă”. Autorul explică de ce: dacă am înţelege cine este Dumnezeu, cine ne este aproapele, atunci am putea trăi hrănindu-ne numai cu bucurie şi recunoştinţă. Am putea trăi împlinit, jertfelnic, creştineşte, am putea trăi chiar atunci acea viaţă a învierii care va să vina.

 Recunoştinţa, numai ea, poate trezi în noi actul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Simţul datoriei, responsabilităţii, poate să nu găsească în noi puterea de a ne face capabili de înalta jertfă a iubirii. Dar recunoştinţa va găsi.

 Mitropolitul Antonie de Suroj,

Cuvânt rostit în biserica Sf. Nicolae din Hamovnik, Moscova

traducere din limba rusă de Angela Voicilă

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 84, martie-aprilie 2015 

Contact Form Powered By : XYZScripts.com