Header image

Religie şi stat: patru erori ale prezentului / Analiză

11:38, joi, 5 martie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Jurnalistul Mihnea Măruţă scrie, pe blogul său, despre cele patru erori care se fac în prezent cu referinţă la relaţia Biserică – Stat.

Iată textul jurnalistului:

Eram în redacţia unui cotidian central şi televiziunile de ştiri transmiteau de la Patriarhie, unde mii de credincioşi aşteptau să se închine la moaştele unui sfânt. Mă uitam la unul dintre monitoarele agăţate pe stâlpii masivi de beton când un coleg care se întorcea de la ţigară s-a oprit lângă mine şi, pentru că în câteva şedinţe mă poziţionasem de partea Bisericii, m-a întrebat candid: “Aşa faci şi tu, mergi în genunchi şi pupi icoane?”

Era o curiozitate sinceră, amestecată cu o ironie dulce, lipsită de răutate. Pentru acel coleg – bărbat dintr-o bucată şi de o onestitate grozavă -, o existenţă conectată la timpul prezent, precum a noastră, a jurnaliştilor, nu putea fi compatibilă cu slujba religioasă şi cu ritualurile ei. Nedus la biserică şi lipsit de altă referinţă din familie, manifestările de credinţă i se păreau relicve inexplicabile dintr-un trecut eminamente rural. Nu înţelegea, pur şi simplu. În mintea lui se ciocneau două lumi, iar religia nu avea cum să facă parte din amândouă.

Mi-am amintit de mirarea lui, care nu avea nici o nuanţă prefăcută, în contextul discuţiilor tot mai ample privind ora de religie. Pentru că, vorba soţiei mele, în această dezbatere nimeni nu convinge pe nimeni.

Şi-atunci, încerc să constat câteva erori născute din raportarea argumentaţiei exclusiv la timpul prezent. Şi mai încerc, pe cât posibil, să nu condamn pe nimeni, nici măcar pe acei activişti din ambele tabere care îşi susţin cauza din raţiuni băneşti. Orice condamnare alimentează dispreţul – principala substanţă a acestui conflict.

Eroarea “Biserica are nevoie de stat”. La prima vedere, aceasta e o afirmaţie de necontestat, din moment ce clerul primeşte salarii de la buget. E o eroare caracteristică pentru ancorarea în prezent, pentru gândirea de tipul “lumea începe cu noi”. Dar când te întorci în timp, când cauţi rădăcinile relaţiei dintre Biserica Ortodoxă şi stat – şi aici mă refer strict la realităţi româneşti -, atunci înţelegi cât de ridicolă e propaganda recentă privind “riscul unei teocraţii”.

De ce? Pentru că toată istoria acestei relaţii ne spune că puterea laică are nevoie de preoţime şi de parohii tocmai pentru a consolida statul. Ceea ce statul cucereşte sau apără în materie teritorială – Biserica stabilizează şi coagulează în materie socială. În nici un moment nu se pune problema ca rolurile să se inverseze: secole de-a rândul, conducerea politică numeşte capii religioşi şi, la nevoie, chiar legiferează în chestiuni de administraţie bisericească (de pildă, Mihai Viteazul).

E ca şi cum Biserica ar furniza conţinut “vasului” făurit de regimul politico-militar. Sau, fie-mi permisă comparaţia, ca şi cum soţul (statul) ar construi casa, iar soţia (Biserica) ar ţine gospodăria. (Ştiu, de aici pot porni interpretările cu capul şi gâtul… :) ). În concluzie, dacă privim organic, existenţa şi devenirea României sunt rezultatul unui tandem stat-Biserică în care nicicând nu este chestionat rostul celuilalt. Pentru că asta s-ar chema autodistrugere.

Eroarea “Predarea religiei îndoctrinează”Dar predarea materialismului dialectic de ce n-a îndoctrinat definitiv? Cum de oamenii continuau să discearnă, cum de se adaptau sistemului doar de dragul copiilor sau al carierei, conştientizând totodată că trăiesc în minciună? Cum se poate ca, dintr-o generaţie de părinţi crescuţi numai în comunism, să iasă cea mai tradiţionalistă generaţie a Europei – “decreţeii”?

Predarea religiei în şcoală nu doar că nu va avea efectul colectiv de care se plâng militanţii anti-discriminare, acela de a menţine şi aceste generaţii în “obscurantismul medieval”, ci, dimpotrivă, poate duce la scăderea numărului de credincioşi practicanţi, şi asta deoarece, de când lumea, copiii se îndrăgostesc de o materie dacă profesorul are har. Or, la capitolul ăsta, prea mulţi dintre cei 6000 de profesori de religie au rămas corigenţi.

Nu ajunge să obligi clasa la învăţatul pe de rost al rugăciunilor şi canoanelor, ci, profitând de faptul că asta e singura oră în care se poate discuta despre marile întrebări ale vieţii, scopul tău, ca profesor, trebuie să fie stârnirea unui dialog în care copiii să-şi formuleze dilemele, adică să se deprindă în a-şi arăta câte o bucăţică de suflet.

În concluzie, cine şi mai ales cum predă religia influenţează într-o măsură mai mare mintea copilului decât conţinutul concret – chipurile, cu risc de îndoctrinare – al materiei. Mai există şi părinţi, şi bunici, şi prieteni, şi duşmani, şi cărţi, şi întâlniri unice, şi, mai ales, evenimentele revelatoare din viaţa fiecăruia, şi toate acestea, bob cu bob, vor contura alegerea copilului ajuns om matur de a crede în Dumnezeu sau nu.

Eroarea “Liber-cugetătorii sunt mai toleranţi”. Am citit, în ultimele zile, o seamă de păreri despre această chestiune. Şi am să repet: dispreţul e nota cea mai frecventă. Există susţinători ai orei de religie care “ar scoate sabia”, la fel cum există atei care, dacă ar fi după mintea lor, ar dărâma biserici. Nimic nou sub soare.

Pentru primii, o liniştire: puterea credinţei nu stă în număr, la fel cum mântuirea nu e un bilanţ contabil. Pentru ceilalţi, doar întrebări: dacă aţi fi majoritari, cum aţi proceda? Vorbiţi despre Dumnezeul nostru ca fiind un “prieten imaginar”, convinşi, deci, că trăim într-o iluzie: unde vi s-a pierdut îndoiala aceea bună, ezitarea aceea raţională, înţeleapta reţinere premergătoare verdictului, care întemeiază orice abordare ştiinţifică?

Nici unii, nici alţii nu ştim, de fapt, mare lucru. Avem doar confirmări de ipoteze, toate parţiale şi, deci, insuficiente. Nici o teorie nu ne face moartea mai inteligibilă. Bâjbâim, unii mai disperaţi decât alţii.

Eroarea “Biserica nu comunică”. Problema Bisericii nu este lipsa de PR profesionist. Dacă s-ar ocupa de asta în mod susţinut, şi-ar contrazice unul dintre rosturi, acela de a sluji în tăcere, “să nu ştie stânga ta ce face dreapta”.

Munca unui duhovnic nu poate fi obiect al unei campanii de comunicare, darmite viaţa a mii de duhovnici. Pentru că acolo, în neştiutele întâlniri personale dintre preoţi şi enoriaşi, acolo are loc misiunea esenţială a Bisericii, cel puţin în cazul ortodocşilor. Activitatea socială e un supliment necesar, dar nu definitoriu. Cei care clamează că Biserica nu îngrijeşte suficienţi bătrâni, bolnavi sau copii orfani – deseori fără a şti numărul căminelor, azilelor şi asociaţiilor caritabile de pe lângă episcopii -, aceia judecă doar cu măsura timpului prezent.

Biserica nu poate avea o problemă de PR pentru simplul fapt că, din perspectivă lăuntrică, imaginea publică nu trebuie să-i devină preocupare. Ar fi bine doar să-şi aleagă altfel oamenii care o reprezintă, dintre cei care nu urmăresc altceva decât datoria de la altar, şi să-i lase apoi să transmită, pur şi simplu, ce-i mână în luptă.

Sursa: http://activenews.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com