Header image

Riscurile idolatrizării Dumnezeului Celui viu

11:18, luni, 6 ianuarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Poate părea dorinţă de vedetism abordarea subiectului acestuia. De nonconformism teologic. Dar prea îmi arde sufletul uneori că nu vedem pe Cel Care umblă cu noi pe cale din pricina idolatrizărilor superficiale, „scenaritelor“ partinice sau frustrărilor (ne)duhovniceşti. Din nefericire şi spre nefericirea noastră, am construit, comunicaţional, o plasă de clişee lingvistice şi terminologice prin care am obturat vestirea Evangheliei, transformând propovăduirea într-o structură pestriţă, riscând să construim sloganuri fără valoare convertitoare.

Descopăr, pe zi ce trece, că e tot mai greu să nu-L reduci pe Dumnezeu la un idol oarecare al lumii moderne. Să nu-L laşi ancorat în interese meschine, să nu-I iei în deşert numele, să nu transformi împărăţia lui Dumnezeu într-un spaţiu în care ajungi numai terorizându-ţi conştiinţa, fără să o faci lucrătoare în Duhul Sfânt. Şi cred, personal, că de aici trebuie început. Când ceea ce propovăduieşti sminteşte sau induce libertăţi pe care nici măcar nu le gândeşti, întoarcerea la Evanghelie şi la Părinţii Bisericii, de ieri şi de astăzi, devine obligatorie. Poate că apelul la cumpătarea şi luciditatea din cuvântul lor ne-ar scuti astăzi de multe dintre excesele oralităţii sau teologiei de blog pe care o cultivăm, vai, în sistemul repede înainte, pe care ni-l propune comunicarea modernă.

Idolatrizarea lui Dumnezeu se simte în transformarea rugăciunii în rugăminte, a mijlocirii în negociere, a sărbătorii în sărbătorire, a slujbei în eveniment mediatic, a Tainei în spectacol. Se simte în argumentarea prin lege omenească a hotărârilor noastre care ar trebui să fie marcate de adâncime duhovnicească, evanghelică, în graba de a ne speria de vădirea păcatelor noastre şi în întârzierea pocăinţei, în copleşirea lui Dumnezeu cu spaimele noastre închipuite, şi nu cu dragostea noastră, fie ea cât de redusă. În uşurătatea prin care ne facem judecători înainte de a ne judeca, în alergarea noastră după toate ale simţurilor înainte de a le curăţi, în confuzia dintre valorile mântuitoare şi cele de context cotidian. Recursul la discreţie şi bun simţ, la echilibru prin lucrarea în Duhul Sfânt, prin raportarea corectă şi continuă la duhovnici iscusiţi, pe care să nu-i folosim doar pentru a-i cita şi îndrepta pe alţii, ci şi pentru a ne schimba viaţa noastră proprie după algoritmul duhovnicesc al vieţii în Hristos Iisus, pot fi medicamentul la vertijul de idolatrizare în care-L confundăm uneori pe Dumnezeu, şi Legea, şi voia Lui, cu legile şi voile noastre. În care confundăm tainicul susur al tăcerii Sale cu diatribele noastre zgomotoase, isvodite din alămurile citărilor.

Lupta aceasta este una continuă, în care cel căruia i se pare că stă trebuie să poarte grijă să nu cadă. Iar cel care cade trebuie să poarte de grijă să se ridice sprijinindu-se pe toiagul smeritei cugetări şi inteligenţei duhovniceşti, prin care se lucrează mântuirea. Nu există mântuire fără lucrare şi trezvie. Le dobândeşti greu, după ce-ţi trece zelul dintâi, după ce înveţi să redobândeşti harul Duhului Sfânt. De aceea, trebuie să primeşti orice certare în ce priveşte propovăduirea ta ca una din care trebuie să lucrezi la mai buna ta aşezare în duhovnicie. Mântuitorul, Cel Care cunoaşte sufletul fiecăruia dintre noi, ştie cât de greu este să limpezeşti gândurile, lucrarea şi propovăduirea ta pentru ca El să Se binevestească. De aceea te încearcă, ispita dărâmându-te sau ţinându-te departe de ea, după cum lucrezi împreună cu El. Cu această condiţie fundamentală: să nu-L confunzi cu falşii dumnezei, cu idolii care tulbură icoana Dumnezeului Celui viu. Să nu confuzi preoţia pe care El ţi-a dăruit-o cu aceea a preoţilor lui Baal, grabnic făcători de zgomot. Să nu îngădui duhului tău să domine Duhul lui Dumnezeu Care voieşte să plutească pe deasupra apelor sufletului tău. Pentru a rodi în Duhul lui Dumnezeu.

A trunchia după interes Scriptura, a scoate pe Maica Domnului şi pe Sfinţi din bucuria mijlocirii, a corupe, prin mediocritatea slujirii, Liturghia şi Tainele rânduite prin Duhul Sfânt Bisericii, a cultiva răsmeriţa duhovnicească de dragul interpretărilor tale personale, a apostazia din credinţă şi a dilua Ortodoxia după interes, ţin de acelaşi flagel năucitor al lumii de acum. De unde şi nevoia ca cei care stau tari în credinţă şi neduşmănoasă luciditate să se roage pentru cei slabi, necrescuţi duhovniceşte, pentru ca Dumnezeu să nu devină un idol. Şi-atât. Pentru ca aceştia să înţeleagă că nu au a-L căuta pe Cel Viu printre cei morţi. Nu acolo este.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

sursa agnos.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com