Header image

„Doamne, nu mă milui!”

22:56, joi, 19 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , , , , ,

Cu mulți ani în urmă, într-un sat din țara noastră [Grecia, nn] trăia un tânăr care de mic dorea să devină ascet. Existau, însă, unele piedici. Era neștiutor de carte, greoi la vorbă, domol și cu îndatoriri familiale.

Abia la vârsta de patruzeci de ani a reușit să-și împlinească dorința sfântă, ascunsă în sufletul lui. A plecat din satul său și, peregrinând din loc în loc, a poposit pe o insuliță pustie, unde a găsit un bătrân ascet care i-a umplut inima și a devenit ucenicul lui.

Cu uimire urmărea cum, atunci când se ruga, bătrânul strălucea în întregime, cu deosebire când implora și spunea cu lacrimi: „Doamne, miluiește-mă!”.

Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său să se roage cu „Doamne, miluiește-mă!”.

Bătrânul ascet era și acesta neștiutor de carte, dar sfaturile sale erau prețioase și pline de înțelepciune și întreaga lui strădanie duhovnicească se concentra asupra unui singur lucru: cum să-l învețe și pe ucenicul său se se roage cu „Doamne, miluiește-mă!”.

În ultima zi a vieții sale, bătrânul ascet a dăruit ucenicului rasa sa făcută din fire de păr și pe jumătate ruptă, s-a întins pe jos, și-a făcut semnul crucii și rostind de trei ori „Doamne, miluiește-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!”, „Doamne, miluiește-mă!” cuviosul lui suflet s-a urcat la cer.

După adormirea și înmormântarea bătrânului său, ucenicul a trăit cu desăvârșire singur pe insulă ca ascet isihast, într-o peșteră, urmând același tipic de rugăciune și canoane, pe care-l preluase de la bătrânul său. Astfel, a trăit treizeci de ani, fără să întâlnească vreodată un om.

Dar, odată cu trecerea anilor, cu vorba greoaie și cu atitudinea domoală care-l caracterizau, a început să încurce cuvintele Rugăciunii și, rugându-se, zicea: „Doamne, nu mă miluiește!”. Inima lui, însă, era în întregime dăruită lui Dumnezeu, de aceea lacrimile-i curgeau din abundență din ochii îmbătrâniți, când, zi și noapte, se ruga cu smerenie și cu zdrobire de inimă, repetând de mii de ori: „Doamne, nu mă miluiește!”.

Într-o zi de primăvară o corabie a acostat lângă insulița lui. Unul dintre pasagerii corăbiei era tocmai episcopul acelei eparhii. Ca să-l bucure și ca să-l mulțumească, căpitanul corăbiei l-a luat și l-a adus pe insuliță ca să se plimbe pe jos. Au zărit o cărăruie pe care au urmat-o și au ajuns în fața unei peșteri, din interiorul căreia se auzea rugăciunea îndurerată a ascetului care spunea necontenit „Doamne, nu mă miluiește!”.

Înaintând, episcopul a văzut un bătrân ascet numai piele și os, cu ochii înfundați în orbite, îngenuncheat și strălucind în întregime, care se ruga și plângea.

Cu multă reținere, episcopul a încercat să-i spună că rugăciunea lui nu este corectă, și că trebuie să spună: „Doamne, miluiește-mă!”.

Ascetul s-a necăjit crezând că, timp de treizeci de ani, și-a făcut rău sufletului și a izbucnit în lacrimi, rugându-l pe episcop să-l învețe să spună corect rugăciunea. Acela, cu cucernicie, s-a străduit, destul de mult timp să-i obișnuiască limba să spună „Doamne, miluiește-mă!”.

Plecând episcopul, bătrânul ascet l-a însoțit până la malul mării, repetând împreună cu el „Doamne, miluiește-mă”, ca să nu uite.

Corabia a plecat și ascetul o urmărea cu privirea spunând, fără încetare „Doamne, miluiește-mă!”. N-au trecut cinci minute și ascetul a uitat pe „Doamne, miluiește-mă”, s-a zăpăcit și s-a încruntat!

– Și acum, ce mă fac?, a zis și a izbucnit în lacrimi.

În deznădejdea lui, aruncă deasupra apei mării rasa zdrențuită și păși pe ea spre corabie.

– „Fantoma, fantoma…”, strigară speriați pasagerii corăbiei.

În strigătele lor, episcopul s-a urcat pe punte și l-a văzut pe ascet strigându-i:

– Ce să spun? Cum să spun, Preasfințite episcop?

Foarte tulburat, episcopul i-a răspuns:

– Cum ai spus până acum, așa să spui și de acum înainte! Aceea este cea mai bună rugăciune pentru sufletul tău. Iartă-mă și fă și pentru mine o cruce! [Mitropolitul Pantelimon de Chios, Cartea vieții, Pireu, 1987, p. 25].

Limba inimii ascetului vorbea și când glasul inimii vorbește, celelalte limbi nu au nici o importanță pentru Dumnezeu. „Doamne, nu mă milui!”, zicea, dar inima lui întoarsă în întregime spre Hristos, vorbea limba cea cerească către Acela care era Mântuitorul său, viața și lumina lui.

[Protopresbiter Stefanos Anagnostopoulos, Rugăciunea în lume, EDITURA BIZANTINĂ, 2009, p. 24-26]

Contact Form Powered By : XYZScripts.com