Header image

Să abandonăm justificările pentru a ne dărui cu totul lui Dumnezeu

22:42, miercuri, 30 martie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , ,

Logica duhovnicească este paradoxală, în ordinea spirituală, orientarea câștigată în viața de zi cu zi s-ar putea să nu mai funcționeze. Pentru cineva din afară totul ar putea părea pe dos. La avva Ioan cel Pitic găsim o afirmație puternică din această categorie: „Dacă lăsăm sarcina ușoară – să ne defăimăm pe noi înșine – ne-o punem în spate pe cea mai grea – să ne justificăm pe noi înșine.”

Osândirea de sine este una dintre temele ascetice mari, dar în același timp greu de înțeles pentru mintea contemporană. Originea acestei practici (ușor susceptibilă interpretărilor greșite) este biblică. Mântuitorul spune limpede: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 14, 11). Pornind de aici, părinții au înțeles în propria viață și din experiența fiecărei zile că „toți greșim în multe chipuri” (Iac. 3, 2). De aceea, efortul pe care suntem chemați să îl depunem este de a identifica și noi adevărul din aceste cuvinte. Osândirea de sine este, așadar, un exercițiu de realism, aflat în legătură foarte strânsă cu smerenia. Prima pornire, naturală, a oricărui om este aceea de a se justifica în orice situație; cel mai adesea facem asta din frică și neputință. Fiecare avem argumente pentru acțiunile noastre, valabile însă doar în propriul nostru sistem.

Creșterea duhovnicească înseamnă creșterea în adevăr, limpezirea adevărului despre noi înșine și lumea în care ne mișcăm. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului și se sălășluiește acolo unde există o deschidere și o căutare sinceră a adevărului. Defăimarea sau osândirea de sine nu înseamnă să îți imaginezi păcate inexistente și să te demolezi cu orice preț. Dimpotrivă, acest exercițiu ascetic presupune scrutarea lipsită de menajamente a propriilor adâncuri; locurile în care se ascund neputințe și răutăți, chiar dacă doar po­ten­țiale, încă nepuse în lucrare.

Osândirea de sine despre care vor­besc părinții este în mod funda­mental legată de nădejde. Noi nu putem decât să ne recu­noaștem mărginirea și puți­nă­tatea; dar Dumnezeu este iubirea care pli­nește toate cele ne­de­să­vârșite. De­făimarea de sine este ușoară dacă facem o mutare de accent, de pe noi înșine, pe Dumnezeu, în care ne ancorăm cu toată puterea. În lipsa acestei întemeieri în nădejde și rugăciune, osândirea de sine poate fi calea către deznădejde și depresie. Practicată fără discernământ și îndrumare, asceza riscă o dimensiune eretică.

Duhul Sfânt este Mângâietorul, dar pentru a-l putea simți în felul acesta trebuie să fim noi judecători aspri ai propriilor păcate. Părintele Sofronie Saharov spune că vederea propriilor păcate este deja începutul con­templației. Fără această etapă, obligatorie, nu se poate ajunge la vederea lui Dumnezeu. În rugăciune și plini de nădejde, osândirea de sine devine o sarcină ușoară, după cum arată avva Ioan cel Pitic. Justificarea, în schimb, este un efort autonom zadarnic, epuizant și coroziv; este închiderea într-o viziune mincinoasă despre sine, care trădează golul interior, angoasa și ne­putința. Împinsă până înspre marginile ei, justificarea nu este doar o sarcină grea, este imposibilă. Suntem chemați de aceea să abandonăm justificările pentru a ne dărui cu totul lui Dumnezeu, asumându-ne cu bărbăție scăderile de orice fel.

Paul Siladi, http://ziarullumina.ro/

2P20160317-VSN_8814-1200

Contact Form Powered By : XYZScripts.com