Header image

Să-I dăruim dragostea noastră lui Hristos

– Gheronda, ce să fac ca să ajung să-L iubesc pe Dumnezeu?

– Ca să-L iubeşti pe Dumnezeu, trebuie să porneşti de la jertfă. Când omul nu se socoteşte pe sine şi se jertfeşte, atunci lucrurile decurg firesc: îl iubeşte pe aproapele său, îl iubeşte şi pe Dumnezeu. Toţi cei care spun că-L iubesc pe Dumnezeu, dar nu se jertfesc pentru aproapele lor, „L-au iubit pe Dumnezeu cu gura lor, dar cu limba lor L-au minţit pe El”(Psalmul 77, 40.)

– Gheronda, cum se poate înmulţi dragostea faţă de Dumnezeu?

– Să-L aveţi pururea pe Dumnezeu în mintea voastră, să cugetaţi la Dumnezeu, să rostiţi Rugăciunea lui Iisus, să vorbiţi cu Dumnezeu. Făcând omul această lucrare, simte dragostea lui Dumnezeu la început puţin, iar mai târziu, pe măsură ce înaintează, o simte tot mai mult. Mintea şi-o ţine de acum permanent la Dumnezeu şi nu-l mai atrage nimic din cele pământeşti şi deşarte. Dragostea către Dumnezeu se înflăcărează în inima lui, i-o umple, iar el nu vrea să mai cugete la nimic altceva decât la Dumnezeu. Nimic din cele ale lumii nu-l mai interesează şi se gândeşte neîncetat la Părintele Ceresc. Vezi, ştiinţa îi captivează pe cei preocupaţi de descoperiri. Dar oare de ce nu suntem noi absorbiţi de Hristos?

– Ce ne opreşte, Gheronda, să-L căutăm pe Hristos cu o astfel de râvnă?

– Nimic nu ne opreşte. Minte avem, maturi suntem. Noi înşine suntem piedica.

– Dacă nu ne lepădăm de noi înşine, cum să intre Hristos înlăuntrul nostru? Dacă ne lepădăm de noi înşine şi pleacă din noi chiriaşul cel rău, adică omul cel vechi, atunci va locui în locul gol al inimii omul cel nou al Noului Testament, umplând de dragoste templul fiinţei noastre şi întreaga noastră existenţă, pentru că va găzdui înlăuntrul nostru Dragostea, Hristos. Atunci inima omului devine clopot şi sună mereu cu veselie şi atât de tare, încât sunt gata să i se spargă doagele, adică coastele, care sunt tencuite cu lut, lut ce a devenit trup la porunca lui Dumnezeu. Iar dacă te afli în pustie şi nu există acolo biserică, atunci trupul tău va deveni biserică, iar inima ta clopot.

Când omul îşi dăruieşte inima lui Dumnezeu, atunci mintea îi este răpită şi ea de dragostea lui Dumnezeu, iar inima lui saltă neîncetat; îşi simte capul uşor, iar trupul ca un fulg. Iar când dragostea lui Dumnezeu este mai multă decât poate inima să cuprindă, atunci bătaia inimii este auzită şi de cei din jurul său, căci la această stare participă şi trupul.

O inimă atât de mică să poată iubi atât de mult! Şi dacă dragostea omului pentru Dumnezeu este atât de mare, gândiţi-vă cum este dragostea lui Dumnezeu! Vorbesc de cantitate, căci în ceea ce priveşte calitatea, dragostea lui Dumnezeu este aceeaşi cu dragostea noastră, atunci când şi a noastră este duhovnicească.

Cât de mare este răul pe care-1 facem cei mai mulţi dintre noi când nu voim să-I dăruim lui Hristos dragostea noastră, ci o irosim în lucruri pământeşti, ieftine şi deşarte! Chiar şi o viaţă de o mie de ani şi o mie de inimi să-i dea cineva lui Hristos nu sunt de ajuns pentru marea dragoste pe care ne-a arătat-o şi pe care ne-o arată în continuare: ne iartă, ne rabdă şi ne curăţeşte cu dumnezeiescul Său Sânge sufletele noastre cele murdare.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2007

cruce_333

Contact Form Powered By : XYZScripts.com