Header image

Să ne încredinţăm copii lui Dumnezeu

Cum să-ţi protejezi copiii de răul din afară, de anturaj, de ce se aude şi ce se vede în afara familiei?

În primul rând să ducem copilul la „Doamne-Doamne” de când e mic. Slavă Domnului că suntem ortodocşi şi îi împărtăşim pe copii de la Botez. Să-i împărtăşim încă de când sunt în burtica noastră. Dacă e oprită de la Sfântă Împărtăşanie, când a rămas însărcinată canoanele spun că mama trebuie împărtăşită, pentru copil. Să-i împărtăşim şi să stăm cu ei în biserică cât sunt în burtă, că nu fac gălăgie, nu se joacă şi nu ţipă. Veţi fi uimiţi că după ce se nasc sunt la fel de cuminţi. Ei au învăţat şi cântările, şi răspunsurile. O mamă care spunea rugăciunile cu voce tare în perioada când îşi alăpta copilul, când avea apoi copilul un an şi ceva ea s-a încurcat la Psalmul 50, şi copilul a completat-o; de uimire, era să îl scape din braţe.

Deci în primul rând să-i împărtăşim până la şapte ani, când se dă „gratis”. Asta e primul lucru. După aceea, ei vor pleca. Majoritatea copiilor după 7-8 ani nu mai vor la biserică, vor la fotbal sau la altceva. Dacă nu mai vor, să îi lăsăm, pentru că se vor întoarce. Să-i lăsăm, dar să ne rugăm pentru ei. Nu îi obligaţi să se roage. Dacă acum te rogi pentru culcare, sunt momente când copilul vrea să se roage, altele când nu vrea, şi zici: Las’ că se roagă mami pentru tine! Şi îi faci o cruce. Deci fără să îl forţăm. Şi, când nu mai ştim ce să facem, zicem: Doamne, ce să fac? şi ne vine gândul ce să facem.

Suntem şi buni şi răi

În acelaşi timp, copilul trebuie să afle, fără să vadă la televizor neapărat, că nu toţi oamenii sunt buni. Îi spuneţi: „Ai văzut că nici eu nu sunt bună tot timpul, ai văzut că sunt tristă. Nici tati nu e cel mai bun, ai văzut cum se supără. Deci noi, oamenii, suntem şi răi şi buni, la unii răutatea e mai mare, la unii mai mică. Toţi oamenii ne-am născut ca să transformăm răutatea în bunătate.” „Uite ce rău eşti acum! Hai să ne rugăm să te facă Dumnezeu bun.” „Ai văzut, mami, ce rea eram adineauri? Roagă-te pentru mine să mă fac bună.”

Asta este lucrarea noastră, să transformăm. Şi avem datoria să ne apărăm de rău. „Ai văzut că sunt nişte băieţi care sunt răi şi care pot să te bată. Ce faci? Trebuie să treci pe partea cealaltă, să te fereşti.” Copilul trebuie să ştie că în lume sunt lucruri rele şi că trebuie să se apere. Şi cei care îl apără sunt părinţii; Şi cei care trebuie să îl apere sunt legea, poliţia, iar noi trebuie să pretindem asta.

Lasă-l să experimenteze pericolul

Apoi, copilul e teribilist. Zice: „Dar, mami, nu are ce să se întâmple, lasă-mă şi pe mine.” În primul rând chiar trebuie să lăsăm un copil să experimenteze pericolul. Nu-l lăsăm să facă ceea ce îl duce sigur la moarte; dar îl lăsăm, de exemplu, dacă vrea să bage mâna în flacără. Şi vede că e buba şi nu mai bagă altă data. Dar dacă vrea să bage degetul în priză nu-l laşi, că nu mai zice buba dacă se curentează; atunci îi dai una peste mână şi buba i-o faci tu. Deci, în această educaţie, el învaţă că unele lucruri sunt folositoare, altele nu, unele dor, altele nu.

Apoi, părinţii spun: O să cadă copilul! Lăsaţi-l să cadă. Asta este. Nu puteţi să îi spuneţi mereu: Stai cuminte, să nu cazi! Ci: „Ştii, mie îmi e frică pentru că ai să căzi şi o să te doară. Dacă tu îţi asumi riscul asta, bine.” Şi el cade. Şi nu zici: „Vezi, ţi-am zis eu că o să te doară!”, ci: „Îmi pare rău pentru durerea ta, sper că asta te învaţă ceva.” Chiar dacă are doi ani, copilul pricepe ce-i spui acolo. Apoi, să îi învăţam să nu devină agresivi din cauza durerii.

Când sunt mari şi se duc în locuri cu adevărat periculoase, în loc să îi spunem: „Tu nu vezi câte se întâmplă? O să ti se întâmple şi ţie!”, să îi zici: „Mami, mi-e frică. Eu am încredere în tine, dar mie mi-e frică pentru tine. Fie-ţi milă de mine şi nu te duce. Sau hai să luăm nişte măsuri ca eu să stau liniştită. Spune-mi cu cine te duci, câţi vă duceţi…” Altfel se poartă copilul decât daca i-ai zice: „Lasă că vă ştiu eu pe ăştia care vă duceţi!”
Să acceptăm că li se pot întâmplă lucruri rele. Gândiţi-vă numai prin câte am trecut noi. Câte am făcut şi câte ni s-au făcut. Şi, slavă Domnului că ne apropiem de Sfântul Potir şi suntem cu nădejde că ne mântuim.

Aveţi încredere că şi ei pot ieşi dintr-o capcană, şi ei pot ieşi dintr-un necaz. Totul e să nu îi lăsăm fără Dumnezeu. Nu mai vor ei, vrem noi: Doamne, binecuvântează pe copilul meu, a ieşit pe uşă! Maica Domnului, ţi-l încredinţez! Sfinte Gheorghe, (dacă îl cheamă Gheorghe) păzeşte-l! Să avem încredere. Viaţa e periculoasă, viaţa e riscantă, dar viaţa e o şcoală, un exerciţiu, e o pregătire pentru viaţa veşnică. Şi dacă eu îl apăr de toate durerile – eu îl bag la facultate, eu îl trec de corigenţe, eu îl scap de la poliţie – n-are cum să se facă om. El trebuie să devină responsabil. „Tu răspunzi de ce faci. Eu, în locul tău, nu m-aş urca acolo. Dacă o să cazi, să îţi asumi răspunderea pentru durerea pe care o să o suferi; eu am să te pansez, dar e răspunderea ta, eu te-am avertizat că există riscul asta.” Pare neiubitor, dar este ziditor.

Nu putem să îi ferim de suferinţă

Intru într-o clasă de liceu şi mă uit cât sunt de frumoşi! Şi când ştiu cât se masturbează, cât se uită la pornografie! Şi sunt nişte copii! Şi le zic: „Dacă Dumnezeu v-a adus pe lume acum, v-a apărat, a zis că rămâne cu noi până la sfârşit, încercaţi să înţelegeţi ce e păcat, încercaţi să vă daţi seama că păcatul aduce suferinţă şi să vă lepădaţi, mai devreme sau mai târziu, şi să vă bucuraţi de viaţă. Nu există păcat din care omul să nu iasă şi să nu se facă sfânt. Avem în calendar sfinţi care au fost tâlhari, desfrânate…”
Nu putem să îi ferim pe copiii noştri de suferinţă, nu putem să îi ferim de rău. Putem să îi învăţăm de bine, să-i protejăm cu rugăciunea, cu prezenţa noastră în Biserică şi cu binecuvântare şi să avem nădejde în Dumnezeu. Atâta timp cât suntem vii, să avem nădejdea nebună în mila lui Dumnezeu. Este singura nădejde.

Maica Siluana Vlad,
în conferinţa „Cine suntem şi de ce ne-am născut?”
1932262_1455768257992895_87999103_n

Contact Form Powered By : XYZScripts.com