Header image

Să nu ascundem minunile

Dumnezeu își învață discipolii să suporte până la capăt. Iar discipolii nu se gândeau la scenarii pesimiste deloc, pentru că o făceau doar din dragoste pentru El[1].

Să nu ascundem minunile, ci să defilăm cu ele, spre zidirea celorlalți[2].

Dintr-o pricină sau alta, nu toți oamenii ajung să slujească ordinea profundă a vieții și se ajunge la o îndrumare greșită a capacității de credință și sunt slujite în chip idolatric falsele spiritualități[3].

Dacă suntem atenți și sinceri, recunoaștem că Hristos a tratat doar câteva teme, iar favoritele au fost detașarea și iubirea[4]. Restul sunt împrumuturi târzii, care mai mult au complicat învățătura evanghelică, în loc să o explice.

[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor, vol. I, Doxologia, Iași, 2016, p. 337.

[2] Ibidem, p. 343.

[3] Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, Humanitas, București, 2019, p. 182.

[4] Meister Eckhart, Benedictus Deus. Tratate și predici, Herald, București, 2019, p. 132.

II

Acum e vreme de luptă pentru mântuire, nu ne preocupă decât cum să câștigăm lupta.

Omul are mii de gânduri zilnic. Majoritatea sunt negative. Majoritatea se repetă. Dar cele mai multe nu se vor adeveri niciodată.

Ce este halucinant pe măsură ce citim?
Faptul că Fiul Omului primește palme!
A binecuvânta este maniera de a trăi potrivit Bibliei[1]. Dumnezeu îl invită pe om să facă din viața lui o celebrare, să experimenteze viața ca recunoștință.

Acolo unde este maximum de bucurie, este maximum de adevăr. Bucuria creștină coexistă cu durerile condiției umane și este primită de la un Dumnzeu crucificat, nu este bucuria datorată unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit[2].

Această bucurie este semnul că viața a reușit. Când vom ști care este rolul nostru pe scena vieții, abia atunci vom fi fericiți.

De prea multe ori lipsește tocmai bucuria, de parcă Hristos ne-ar fi spus să fim rigizi.

De prea multe ori uităm că Hristos are cuvinte care trezesc chiar și morții.

Cel mai frumos portret al lui Hristos sunt Fericirile. Nu există sfinți triști, iar criteriile fericirii nu mai sunt faima și prosperitatea.

Iar cine merge până la capătul Fericirilor, nici moartea nu îl va mai atinge[3]. Hristos ne invită pur și simplu să trăim ca El.

Încă de la nașterea sa, creștinismul a fost proclamare a bucuriei, a singurei bucurii posibile pe pământ. Fără proclamarea acestei bucurii, creștinismul ar fi inexplicabil[4]. Numai ca bucurie a triumfat în lume și a pierdut când a pierdut bucuria.

Cunoașterea lui Hristos este nașterea bucuriei[5]. A-L iubi pe Hristos înseamnă a deveni o doxologie. Lipsa vinului de la nunta din Cana Galileii nu a fost o catastrofă. Hristos-Vița era cu ei.

Viața pe care o trăim acum nu este o glumă, o joacă, deși oamenii o iau drept o glumă, o joacă.
Se joacă iresponsabil cu timpul ce le-a fost dat pentru a-și pregăti veșnicia[6].
Hristos este Pâinea vieții, să nu ne îngrijorăm ce vom mânca mâine.
Religia ne răspunde la întrebările legate de sensul vieții[7]. Mii de oameni, miliarde de oameni au crezut asta și nu s-au înșelat.

Din toate punctele de vedere, religia este chiar sursa cea mai potrivită pentru furnizarea acestui gen de răspunsuri.

Este vorba despre nevoia omului de apartenență la același grup de valori. Astfel, este mult mai ușor pentru oameni să colaboreze, să aibă încredere unul în celălalt, să promoveze iubirea și iertarea.

___________

[1] Alphonse Goettmann, Bucuria. Fața lui Dumnezeu în om, Herald, București, 2010, p. 194.

[2] Ibidem, p. 10.

[3] Ibidem, p. 15.

[4] Ibidem, p. 23.

[5] Ibidem, p. 41.

[6] Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Sophia, București, 2005, p. 323.

[7] Roy Baumeister, Sensuri ale vieții, ASCR, Cluj-Napoca, 2011. P. 242.

III

Un om care slujește adevărul nu trebuie să fie șase zile de negăsit și o zi de neînțeles. Un om dedicat adevărului nu exagerează amploarea maleficului.

Ochiul bolnav nu deosebește aurul de nisip. Mintea bolnavă nu deosebește adevărul de minciună[1].

Iertarea părintească prinde glas: Totul e în regulă, am șters cu buretele păcatele voastre! Odată ce făclia învierii s-a aprins, nu se mai stinge niciodată.

Culmea ecumenismului: o piață din centrul Romei va purta numele lui Martin Luther. Deci jubileul de 500 de ani de la reformă (1517) incepe nu în Germania, ci chiar în Roma împotriva căreia protesta Luther. Totuși eu nu înțeleg cine și ce va sărbători…

Frumusețea vieții creștine nu este numai diversitatea darurilor cerești (înflorirea vieții personale), ci și desăvârșirea întregii societăți umane[2].

Cu cât înaintăm în întâlnirea adevărului, nădăjduim tot mai mult la desăvârșire.
Membrii Bisericii sunt datori să înlăture meschinăriile și să se concentreze pe adevăr.
Mărturisirea adevărului nu este numai o înaintare vie și dinamică în lume, ci și flacăra de veghe a așteptării lui Hristos.
Ascultare înseamnă imitare a sfințeniei și a dreptății dumnezeiești. În întreaga istorie, adevărul este doar la singular.
Binecuvântarea divină va restaura întregul popor (Agheu 2, 15-19).

Cum vom ajunge vreodată pe tărâmul fericirii?
Printr-o răbdare infinită[3].
Printr-o iubire extrem de puternică.
Ca să trăim, nu este suficient să ne menținem corpul în viață.

Având o înclinație către lucruri, avem și teama că le pierdem. Această îngrijorare ne macină toată viață. Uităm că lucrurile sunt inutile, nenecesare, dăunătoare, uităm că le vom pierde, fie într-o clipă, fie pe rând.

Oamenii sunt obosiți și plictisiți, pentru că adesea forțează lucrurile.

Singura dramă pe lume este ignoranța. De la ea vine tot răul.

Nu există nimic mai plin de acuratețe decât cunoașterea iubirii.

Mai există un demon. Numele lui este Lăcomie[4]. Aici este sursa amărăciunii, părăsirea adevărului.

Marea tragedie este că știm prea mult din cele fără rost. Adevărul este amestecat între multe minciuni.

Nimic nu are vedere mai pătrunzătoare decât adevărul provenit din iubire.

Întotdeauna se vede și în exterior că ai descoperit ceea ce căutai, nu poți ascunde această explozie de bucurie, se vede pe mușchii feței.

Există prea puțină renunțare.
Renunțare la atașamente.
Renunțare la iluzii.
Renunțare la greșeli.
Renunțare la minciună.
Oamenii adormiți citesc Biblia și Îl răstignesc pe Hristos pe baza ei[5].

Se amăgesc că ei caută adevărul. Se amăgesc că ei caută liniștea, dar ei nu vor decât tumultul.

Pentru a fi fericiți, nu trebuie să acumulăm ceva, trebuie să renunțăm la ceva, la îngrijorare.

Nu ni se cere doar închinare, ni se cere transformare.

Când începem să ne trezim, simțim o mare durere: ni se distrug iluziile. Este dureros să ne vedem iluziile distruse. Dar abia când vom renunța la ele, nu ne vor mai afecta.

Motivul pentru care suferim de depresie și de anxietate este că ne identificăm cu ele.

Noi nu suntem deprimați, noi putem simți deprimarea, dar noi nu suntem deprimarea[6].

Singurul lucru de care avem nevoie este disponibilitatea de a învăța ceva nou.

Viața este un festin, dar noi murim de foame, cu mămăliga în față.

Adevărul înseamnă să descoperi adevărata hrană. Să înveți să te dezveți de ideie nebunești despre fericire, despre bucure, despre tot.

Problema este că unii chiar nu vor să se vindece. Suntem vulturi crescuți printre găini, trebuie să nu mai cotcodăcim și să acceptăm că aparținem Cerului, nu pământului[7].

Ne dorim o lume în care porunca iubirii prindă viață în inimile tuturor.
O lume eliberată de orice sclavie, de orice idol.
O lume a dreptății.
O lume în care odihna oamenilor nu se va epuiza în plăcerile unor iluzorii distracții, care o alienează, în loc să o construiască.
O lume fără războaie.
O lume fără adultere.
O lume fără minciuni.
O lume fără gelozie.
O lume în care fiecare să fie mulțumit de partea lui de fericire[8].
___________________

[1] Cuviosul Porfirie Kafsocalivitul, Antologie de sfaturi și îndrumări, Bunavestire, Bacău, p. 440.

[2] Nikolaos Matsoukas, Cărțile Bibliei, Bizantină, București, 2016, p. 307.

[3] Anthony de Mello, Conștiența. Capcanele și oportunitățile realității, For You, București, 2004, p. 210.

[4] Ibidem, p. 160.

[5] Ibidem, p. 104.

[6] Ibidem, p. 46.

[7] Ibidem, p. 5.

[8] Andre Chouraqui, Cele Zece Porunci ale zilelor noastre, Humanitas, București, 2012, p. 279-280.

IV

Suntem chemați să trecem de la tristețe la desfătare. De la urâțenie la frumusețe, de la moarte la viață.
Înnoirea aceasta este o inundație de bucurie[1].
Fără iubire, totul e un iad. Vindecarea devine renunțarea la ură, împăcarea cu orice preț, de dragul veșniciei. Persoanele care iubesc iradiază lumină, voie bună, viață. Iubirea este singura definiție adevărată a lui Dumnezeu.

Pentru ca iubirea să aducă fericire, trebuie să lipseasă compromisul[2].

Cei îndrăgostiți au o singură dorință: să moară împreună, pentru a trăi veșnic.

Simon Petru se transformă din agent al ispitei în agent al învierii, făcând la Ioppe exact ce Îl vede pe Iisus făcând la Capernaum, în casa lui Iair.

Am uitat să plângem pentru păcatele noastre și nici nu vrem, pentru că nesimțirea ne împinge să uităm de lucrarea mântuirii și să prețuim doar maimuțăreala, jocul de cărți, atracția cinematografului și citirea cărților deșarte, care ne pustiesc sufletul[3].

__________________

[1] Calinic Berger, Teognosia, Deisis, Sibiu, 2014, p. 136.

[2] Stefan Klein, Formula fericirii, Humanitas, București, 2017, p. 126.

[3] Ioan Krestiankin, Pregătirea pentru spovedanie, Egumenița, București, 2014, p. 137.

V

Cei din staff-ul templului devin exagerat de ostili față de Hristos. Ei sunt la originea morții Lui. Odată înscenat procesul, Hristos este considerat un pericol[1] pentru imperiul mediteraneean, pentru bunăstarea elitei. Fiindu-le frică că își pierd privilegiiile, sunt capabili de crimă. Resping sfințenia și rămân nefericiți.

În toate întrebările omului se poate desluși o rădăcină comună: nevoia de sens și de iubire. Însetat de sens și de iubire, omul se împlinește numai în comuniune cu Dumnezeu[2].

Viața omului și creația sunt chemate la înnoire, la o existență tot mai sfințită de har.

Drama omului constă într-o întreită lipsă: o lipsă de dreptate, o lipsă de dragoste și o lipsă de semnificație.

Omul înțelege sensul, dar nu îl primește în inima sa, iar cel viclean poate mai ușor să zădărnicească totul[3].

Omul nu se poate reîncarna în corpuri succesive, pentru că ar trebui să aibă tot atâtea suflete. Mai mult, omul este destin hristic, încât doar prin trupul hristic se poate mântui de păcat[4].

Harul luminează inima, așa cum făclia luminează o cameră întunecoasă. Când aprinzi focul, la început te afumi și lăcrimezi, dar mai apoi te încălzești. Peste tot în Evanghelie triumfă viața[5].

Ignorarea lui Hristos îl rupe pe om de izvorul vieții și îl face să nu poată înțelege taina propriului său destin. Orice încercare de a explica sensul existenței umane trebuie să plece de la Hristos[6].

Întruparea lui Hristos a stăvilit acțiunea de risipire a creației. Hristos este temeiul existenței universale. Întunecarea chipului divin în om a dus la pierderea darului Sfântului Duh.

Poporul ales și-a închipuit că i se făgăduise o dominație asupra celorlalte neamuri și biruința pe plan terestru.
Aceasta a fost cumplita confuzie care a stat la baza renegării lui Hristos, pe care întreaga istorie a poporului ales Îl așteptase[7].
Setea generală de mântuire și aspirația spre ispășire demonstrează că pregătirea Întrupării lui Hristos se făcea la scară universală și într-un ritm tot mai accentuat, anunțând apropiata venire a Cuvântului în lume.

Toți așteptau un Hristos biruitor, dar nici unul nu bănuise că misiunea Lui se va împlini prin jertfă.

Hristos a eliminat prejudecățile și superstițiile, restabilind contactul viu dintre noi și Dumnezeu și făcând posibilă coborârea harului.

La originea ispitirilor din Carantania se afla intenția de a-L face pe omul din El să își satisfacă propriul egoism și să dea întâietate inițiativei sale. Hristos l-a învins pe diavol prin ascultare față de Tatăl. Aceasta este calea[8].

_________________

[1] Armand Puig, Iisus: un profil biografic, Meronia, București, 2017, p. 455.

[2] Adrian Sorin Mihalache, Lumina celui nevăzut, vol. II, Basilica, București, 2016, p. 365.

[3] Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt, Humanitas, București, 2017, p. 63.

[4] Ierom. Ghelasie Gheorghe, Mic dicționar isihast, Platytera, București, 2014, p. 269.

[5] Marius Matei, Jurnalul de la Lainici, în Lumea credinței, nr. 179, iunie 2018, p. 18-20.

[6] Natalia Manoilescu Dinu, Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii, Bizantină, București, 2004, p. 7.

[7] Ibidem, p. 18.

[8] Ibidem, p. 119.

Marius MATEI

Sursa: www.lumeacredintei.com

Contact Form Powered By : XYZScripts.com