Header image

„Să știi că este Dumnezeu – să crezi în El și să-I slujești!”

Pe Părintele Rusalin Simeria l-am remarcat prima oară prin silueta sa înaltă, ce traversa oraşul pe jos, zi de zi, în reverendă, în drum spre biserica din Caransebeș unde slujea – slab, uscat, ascetic, cu barba albă, mergând cu pas apăsat şi hotărât, fără a privi în stânga sau dreapta. La braţul dânsului, de cele mai multe ori, putea fi văzută şi doamna preoteasă, care l-a însoţit cu credinţă şi dăruire șaptezeci și doi de ani în această viaţă, înainte să se ducă la Domnul, acum trei ani.
Am stat de vorbă cu Părintele, care intră luna aceasta în cel de-al o sutălea an, despre bogata experiența sa de viață, dar și despre ce l-a menținut atâta timp puternic trupește și duhovnicește. Să-l ascultăm…

L-am văzut pe Hristos

– Am slujit şaptezeci şi patru de ani ca preot până acum. În viaţa mea de preot, când am avut 94 de ani, L-am văzut pe Hristos în Cuminecătură. Asta mi-a rămas imprimat în viaţa mea. Am slujit cu Părintele Ştefănigă la Liturghie. S-a făcut sfinţirea Darurilor şi am ajuns la Cuminecat. Am luat Cuminecătura, am ocolit masa altarului, că aşa e rânduiala, din partea stângă am trecut în dreapta. Când m-am dus după altar, m-am uitat în palma unde ţineam Sfânta Cuminecătură – că aşa o ţine preotul, în palmă – şi am trecut în partea dreaptă, lângă preotul lângă care am slujit, să facem rugăciunea. Când am trecut aşadar după altar, în partea cealaltă, m-am uitat şi am văzut chipul pâinii şi am zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii”. M-am dus lângă Părintele Ştefănigă, am făcut rugăciunea de Cuminecare, şi după rugăciune trebuia să iau Cuminecătura. Când mă uit în palmă, nu-i mai chipul pâinii, îi Chipul lui Hristos! Aşa m-am cutremurat!

M-am uitat bine: părul negru, faţa luminoasă, totul amănunţit: fruntea, ochii, nasul, gura, barba, Îl vedeam aşa, până la jumătate. Era aşa mic, cât să-L cuprind în palmă. Mă întorc către Părintele Ştefănigă şi-i zic: „Părinte, ia te uită, ce vezi la mine în palmă?”. El s-apleacă: „Da, văd”. Eu am tras mâna. Când am tras mâna, mă uit în palmă: nu-i mai chipul lui Hristos, îi chipul pâinii. Aşa că am putut să mă cuminec. M-am cuminecat, după slujbă Părintele a ieşit la miruit, eu am încheiat rugăciunile şi am plecat.

La câteva zile m-am întâlnit iar cu el la acelaşi altar, tot la o slujbă. Zic: „Părinte, la ultima Liturghie când am slujit, ţi-am arătat palma şi te-am întrebat ce vezi. Ce ai văzut?”. Zice: „Am văzut Chipul lui Hristos”. Zic: „Asta am văzut şi eu”. Dacă doi oameni văd acelaşi lucru, înseamnă că-i realitate. Deci nu-i vedenie. La mine îi realitate. Pâinea care s-a prefăcut în Trupul lui Hristos s-a transformat la Liturghie, după aia noi ne-am cuminecat. Noi ne unim cu Hristos în Cuminecătură. Şi e o mare bucurie acum pentru mine că am în familie doi preoţi, doi nepoţi. Unul preot, altul diacon…

Am slujit până la 96 de ani, după aceea n-am mai putut merge la biserică, dar mă rog acasă. Din ce am aflat eu, din ce am citit, fiecare creştin trebuie să se roage cel puţin două ore pe zi – vorbim de adevăratul creştin. Eu, când am fost preot, patru ani la Sicheviţa şi patruzeci de ani la Poiana Buchin, am slujit Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie, şi făceam rugăciunile de seară şi de dimineaţă. Cam vreo şase-şapte ore. La biserica de lemn din Caransebeş, unde am slujit şase ani, am făcut slujbă în toată ziua: Utrenia şi Vecernia în fiecare zi, iar Liturghia numai Duminica şi în sărbători.

De treizeci şi unu de ani am trecut în pensie și mă rog acasă. Şi nu mă doare nimic, mă simt bine. Doar ameţeala asta, dar numai când mă scol din pat în picioare.

„Aşa am ajuns preot…”

– Dacă aţi putea să ne povestiţi chiar din copilărie cum aţi început, de unde aţi avut acest îndemn pentru cele duhovniceşti, pentru preoţie?

– M-am născut în 1916, la 12 iunie, în Glimboca, în noaptea de Rusalii – şi mi-au pus numele Rusalin. Bunicul meu, tata lui mama, tot Rusalin s-a numit. Am făcut şcoala primară în sat. Când am avut 9 ani, în clasa a doua, a murit tata. Am fost nouă fraţi, dar patru au murit când erau mai mici. Învăţătorul Simeria, care se trăgea tot din familia noastră, îl cheamă pe fratele meu mai mare, care avea vreo 16 ani, şi i-a spus: „Mă, o murit tată-tău… Voi sunteţi mulţi fraţi, ăsta mic învaţă bine la şcoală, daţi-l la liceu să facă şcoală”. El zice: „Da’, dar noi n-avem bani să-l dăm… Acolo trebuie bani, iar noi n-avem”. „Nu-ţi trebuie bani. Cincizeci de lei îi faceţi voi din gospodărie. Vindeţi ceva, o oaie sau altceva. Te duci, cauţi o gazdă, şi-i duci mâncare, alimente”. Şi noi aveam alimente destule, aveam gospodărie bună.

Când a venit vremea de liceu, am căutat gazdă, am dus alimente şi 50 de lei pentru chirie. Când am ajuns la 15 ani, eram în clasa a doua de liceu, a murit preotul din sat, Gheorghe Frăţilă. A murit tânăr, la vreo 36 de ani. În anul ăla, înainte de a muri, s-a dus la şcoală fără să-mi spună, la liceul unde era director Petru Barbu, un bătrân, preot şi profesor. Şi îi spune: „Părinte director, sunt preotul de la Glimboca şi am un băiat la şcoală, aici, pe nume Simeria. Dă-mi, te rog, catalogul lui, să văd ce note are”. I-a adus directorul catalogul, aveam numai „Foarte Bine”. Zice: „Părinte director, văd că băiatul învaţă bine, şi acasă, în sat se poartă bine, şi aş vrea să-l îndemn mai departe, să termine liceul, dar sunt mulţi copii în familie şi nu au bani. Tatăl lui a murit şi mama lui nu are de unde să-l ţină la şcoală, vorbiţi cu Preasfinţitul să-i dea o bursă”. S-a dus directorul la episcop şi mi-au dat bursă. Am avut bursă până la terminarea liceului.

Când eram în clasa a treia de liceu locuiam la gazdă, iar gazda avea un nepot mai mare cu vreo doi ani decât mine, care făcuse Şcoala Normală. Venea pe la gazdă, vorbea cu mine, jucam cărţi şi moară, iar seara, câteodată, stăteam de vorbă până târziu. El a terminat pedagogia, Şcoala Normală, şi a ajuns învăţător, însă era bolnav de tuberculoză. Când vorbeai cu el, gâfâia. Şi era foarte amărât, că simţea greutatea asta a bolii, şi zicea către mine: „Nu-i Dumnezeu!”. Eu, din ce ştiam de pe la Religie, căutam să-l combat. Dar el zicea: „Nu-i Dumnezeu! Dacă îi Dumnezeu, de ce mă chinuie pe mine, acum când eu trebuie să fiu mai sănătos şi mai fericit, la vârsta asta tânără? Acum s-a găsit să mă chinuie cu boala?…”. S-a dus la doctor şi doctorul i-a spus: „În două luni vei muri”. El vine şi-mi spune mie, şi zic: „Lasă, ei zic, dar nu se împlineşte cum zic ei”.

Ultima seară am stat până la 12, am jucat cărţi şi am vorbit. Gazda se culcase între timp. S-a sculat să plece. M-am dus cu el şi am deschis uşa. Când să plece, a dat mâna cu mine şi zice: „Să ştii că nu este Dumnezeu!”. Eu m-am amărât – mă crescuse mama de mic în credinţă, m-a dus de mână la biserică, la slujbă. Şi aşa amărât am rămas, că nu am dormit toată noaptea! Cele spuse de el m-au îngrozit. La ziuă totuşi am aţipit. Am visat că eram în stradă, în faţa casei. Se făcea că eram cu vecinii de vorbă în faţa casei, la poartă, şi odată văd că vine un uică al meu, Nicolae, frate cu tata, care a fost la noi. El m-a crescut de la 9 ani, după ce a murit tata. Cu el lucram şi el m-o învăţat lucrarea câmpului, creşterea vitelor. El murise înainte cu patru luni de întâmplarea asta. Mă uit aşadar pe stradă şi văd că vine spre noi. Era îmbrăcat aşa cum l-am îngropat. Vine grăbit. Eu zic în sinea mea: „Ia să-l întreb acuma! Ăsta acum s-a dus, o murit, el e în viaţa de dincolo. Care îi situaţia lui? Uite ce mi-o spus prietenul meu, că nu-i Dumnezeu. Să văd ce zice el”.

El vine grăbit, eu iau un scaun şi-i pun. Zic: „Uica Lae, stai pe scaun să te întreb ceva”. El zice: „Nu pot să-ţi răspund, că mă grăbesc, trebuie să fiu la apel” – acolo nu-i ca pe aici, să faci ce vrei; e-o rânduială. „Trebuie să fiu la apel, dar m-am grăbit să-ţi spun ţie” (vezi, morţii ştiu ce facem noi pe aici şi cu cine vorbim), „m-am grăbit, printre altele, să vin să-ţi spun: să ştii că este Dumnezeu – să crezi în El şi să-I slujeşti!”. Şi de atunci m-am hotărât că, dacă pot, să mă fac preot – şi aşa am ajuns preot.

„Aşa mi-a dat Dumnezeu, mai bine decât am voit eu”

În 1941 Preasfinţitul Veniamin (Nistor) m-a sfinţit şi m-a trimis preot la Sicheviţa. Acolo nu se ducea nimeni, că era o zonă periculoasă. Pe Clisura Dunării unde era satul, partizanii sârbi treceau adesea Dunărea, fiind o zonă-tampon între noi (care eram cu nemţii) şi ei (care luptau împotriva lor şi a aliaţilor lor). Era o zonă grea. Satul avea 3.000 de suflete, adică 900 de familii. Mă prezint acolo şi mi-i apropii pe primar şi pe notar. Acolo erau şase învăţători, fiind sat mare. Reuşesc să-i apropii pe toţi de mine. Sicheviţa era ca un al doilea front, partizanii, când veneau prin sate, se duceau la primar, la casa parohială, la autorităţi şi te puteau împuşca. Actele, documentele civile la vremea aceea erau deţinute de biserică. Aici am stat din 1941 până în 1944, după care am plecat în satul soţiei, Poiana Buchin, care se eliberase între timp. În Poiană am slujit patruzeci de ani, iar la patruzeci şi trei de ani de preoţie m-am pensionat.

Şi după şaptesprezece ani de pensie, m-a reangajat Părintele Chesarie Bertea, care a făcut biserica de lemn. Avea doi preoţi tineri acolo, el era vicar, şi m-a chemat şi pe mine acolo ca să slujesc ca preot. Şi m-am dus şi am slujit – eram patru preoţi cu el împreună. Dar el pleca cu episcopul, fiind vicar. Unul dintre preoţi a slujit trei luni şi a plecat, iar celălalt mai mulţi ani şi a plecat şi el, iar eu am ajuns singur la biserica de lemn…

– Nu ne-aţi povestit cum aţi găsit-o pe viitoarea soţie – cum aţi ales-o, care au fost criteriile?

– Uşor am găsit-o. Aşa mi-a dat Dumnezeu, mai bine decât am voit eu. Am fost fericit cu ea, am trăit şaptezeci şi doi de ani împreună. Noi nu ne-am spus vreodată un cuvânt rău sau să fim supăraţi ori altceva. A fost o femeie foarte bună şi o mamă foarte bună.
Un consătean de-al meu lucra în armată la Caransebeş, iar socrul meu era sergent la comenduirea garnizoanei din oraş. Ea era elevă la gimnaziul de fete şi venea la tată-său să ia bani pentru şcoală. Consăteanul a văzut-o că-i foarte respectuoasă şi mi-a zis odată: „Măi vere, ce faci, te căsătoreşti? Uite, este o fată bună la Poiană, fata sergentului meu. O văd când vine pe la el şi-i tare cumsecade. Dacă iei o aşa fată, o să fii fericit!”.

Înainte de alegeri mi-am adus aminte de asta. M-am dus la Poiană unde era un coleg preot, Părintele Boier. Am mers acolo într-o Duminică după-masă şi i-am spus Părintelui. El îmi zice că tatăl ei este cantor la biserică şi că, dacă vreau, trimite după el ca să vorbim. Dar mai întâi l-a chemat pe moşul Măcei, care era primul cantor, pentru că el, nefiind de multă vreme preot, nu-i ştia aşa bine pe cei din sat. Un om ca Măcei Longhin era o raritate de om, ca cinste, corectitudine şi verticalitate. Un om ca el se năştea la două sute de ani. Zic asta pentru că mi-a fost şi mine cantor apoi câţiva zeci de ani. Măcei a dat referinţe bune despre familia viitoarei soţii, care era o familie de mijloc, mai spre sărăcuţi, dar erau oameni cinstiţi şi veneau la biserică. Am vorbit în acea seară cu tatăl fetei, la casa parohială şi urma să ne întâlnim ziua următoare la biserică. Erau Săvăsiile, adică sărbătoarea Sfântului Vasile. A doua zi, de Anul Nou, m-am dus la biserică, iar apoi la familia fetei, unde am vorbit şi ne-am înţeles de căsătorie. În două săptămâni a fost logodna şi în şase săptămâni căsătoria.

– Deci n-aţi apucat să aveţi o prietenie de lungă durată, cum se obişnuieşte acum?

– Nu, atunci am cunoscut-o, când am şi cerut-o în căsătorie. A fost scurt, şi am fost fericit cu ea. Am avut trei copii, cinci nepoţi, cinci strănepoţi. Suntem în familie douăzeci şi unu de membri, după mine şi soţia mea. De la mine, din 1941 când m-am făcut preot, din toţi care s-au născut n-a murit nimeni. Doar soţia a murit acum trei ani, la 90 de ani.

(va urma)

Material realizat de
Ovidiu Lăzărescu

Fragment din articolul publicat în numărul 77 (Iunie 2015) al revistei Familia Ortodoxă

fam1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com