Header image

Separată de moralitate, educaţia sexuală este o formă de pornografie

16:56, vineri, 4 martie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

În ultimii 25 de ani, România a ajuns să fie în topul ţărilor europene în ceea ce priveşte valorile record ale avorturilor, abandonului de copii în maternităţi, bolnavilor de hepatita B şi C sau ale tuberculozei. Pentru a scădea aceste valori negative record, reprezentanţi ai Camerei Deputaţilor, ministerelor Sănătăţii şi Muncii au propus să fie inclusă ca disciplină obligatorie de studiu „educaţie pentru sănătate”. În acest context, au apărut unele voci în societate care susţin că soluţia pentru însănătoşirea poporului român ar consta în introducerea ca disciplină obligatorie de studiu „educaţia sexuală”.

La începutul lunii decembrie a anului 2015 a fost depusă spre dezbatere publică, până în data de 8 martie 2016, propunerea legislativă privind modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi includerea ca disciplină obligatorie de studiu „educaţie pentru sănătate” în toate nivelurile sistemului naţional de învăţământ.

Această temă, deşi în dezbatere publică, nu este cunoscută de o majoritate a părinţilor din întreaga ţară. Inclusiv propunerea ca disciplină obligatorie de studiu a „educaţiei pentru sănătate” nu cuprinde informaţii mai detaliate cu privire la conţinutul programei. În schimb, prin canalele mass-media au fost intens mediatizate voci nereprezentative din societatea civilă, susţinute financiar de diverse surse neelucidate care susţin necesitatea introducerii obligatorii a „educaţiei sexuale” în şcolile publice. Demersul acestora are la bază ghidul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii conform căruia masturbarea, contracepţia, avortul şi homosexualitatea trebuie promovate în rândul copiilor, încă de la grădiniţă, iar informaţiile primite trebuie să-i ajute să-şi „autodetermine sexualitatea”.

De asemenea, în scrisoarea adresată Ministerului Educaţiei la începutului anului şcolar 2015, intitulată „Vrem educaţie sexuală în şcoli!”, se susţine: „Educaţia sexuală ar trebui să-l ajute pe adolescent în descoperirea identităţii sale sexuale”; „lipsa de cunoştinţe din acest domeniu perpetuează mituri nefaste despre igiena corporală, natura relaţiilor sexuale şi despre diferenţele în experimentarea plăcerii sexuale”; „promovarea de cunoştinţe despre diversitatea orientărilor sexuale care vor ajuta tinerii să-şi înţeleagă mai bine propria identitate sexuală”; „asigurarea accesului gratuit la metode moderne de contracepţie pentru tineri, inclusiv în zonele rurale, accesul la avort, atât din punct de vedere financiar, cât şi logistic pentru fetele minore, precedat şi/sau urmat de consiliere psihologică”.

Parte din cele menţionate mai sus sunt argumentate de susţinătorii „educaţiei sexuale”, care, precum chiar ei şi-au afirmat apartenenţa pe site-urile lor, sunt în cea mai mare parte activişti pro homosexualitate, feminism radical, seculari-umanişti, susţinuţi ideologic şi financiar de ONG-uri neguvernamentale din străinătate, ca fiind măsuri implementate cu succes în mai multe ţări occidentale, unde societăţile respective nu se confruntă cu aceste valori negative record cu care se confruntă România. Contrar celor afirmate de susţinătorii „educaţiei sexuale”, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a elaborat în anul 2010 ghidul precizat mai sus tocmai pentru că Europa se confruntă cu „creşterea incidenţei bolilor transmisibile sexual (BTS) şi a HIV, a sarcinilor nedorite la adolescente şi a violenţei sexuale, pentru a enumera doar câteva pericole”. Astfel, modelul pe care susţinătorii „educaţiei sexuale” îl promovează în România s-a dovedit a fi un eşec în ţările occidentale, dar şi un generator de conflicte între membri ai diferitelor comunităţi religioase, ai asociaţiilor de părinţi și autoritatea de stat.

În această dezbatere publică, o altă poziţie au avut reprezentanţii unui grup mai mare de asociaţii ale societăţii civile, ce apără drepturile familiei, susţin prezenţa în şcoli a unei educații pentru sănătate şi insistă că „trebuie de la început făcută distincția între educația pentru sănătate și «educația sexuală», promovată insistent în ultimii ani de unele curente și organizații cu tentă ideologică”. Totodată, aceste asociaţii consideră că mai degrabă ar trebui vorbit despre educație pentru viața de familie, și nu despre „educație sexuală”, mai ales în contextul în care România trece printr-o criză demografică gravă. În prezent, există deja un curs opţional de educaţie pentru sănătate, care cuprinde şi un capitol de sănătate a reproducerii.

Astfel, în baza drepturilor parentale, garantate de Constituţia României şi de tratate internaţionale, propunerea legislativă, planul cadru, programa naţională, precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de personalul didactic pentru disciplina „educaţie pentru sănătate”, care se aprobă prin ordin comun al ministrului educaţiei naţionale şi al ministrului sănătăţii, trebuie să ţină cont de voinţa părinţilor. Un alt aspect important în această dezbatere constă în problematica elaborării programei pentru orele de educaţie pentru sănătate, dat fiind faptul că însuşi OMS-ul nu şi-a argumentat ghidul pe studii fundamentale din neurobiologie, ginecologie şi bolile infecţioase, ci pe studii influenţate ideologic. Este necesar ca aceia responsabilii de elaborarea programei să fie conştienţi că introducerea unei educaţii sexuale, comprehensive, cu accent pe explicarea mecanică a actului sexual, căutarea plăcerii şi excluderii moralităţii, pe lângă faptul că ar fi o replicare a unui experiment eşuat în ţările occidentale, va determina sexualizarea pre­matură a tinerilor, promovarea promiscuităţii sexuale şi a homosexualităţii, încurajarea pornografiei şi libertinajului, eliberarea copiilor de sub autoritatea parentală. De aceea, instituţiile statului au menirea de a promulga legi care nu vor afecta inocenţa copiilor şi sănătatea fizică, dar mai ales sufletească, a viitoarelor generaţii.

Eşecul educaţiei sexuale în ţările din Occident a fost determinat de abordarea sexualităţii comprehensive, hedoniste, cu accent pe explicarea mecanicii actului sexual și a mijloacelor de protejare contra sarcinii, abordare care exclude moralitatea din intimitate. Separată de latura ei morală, educaţia sexuală nu este altceva decât o formă modernă de pornografie.

Educaţia sexuală a fost introdusă în şcolile publice din SUA din anii 1970, iar consecinţele acestei „educaţii” s-au concretizat în „experimentări precoce, instrucţiuni detaliate despre cum să… şi acceptarea de parteneri multipli”, potrivit doctorului în ştiinţe medicale şi psihiatrie Miriam Grossman, care dezvăluie în volumul „Ce anume îl învăţaţi pe copilul meu?” (p. 123) presiunea educaţiei sexuale care subminează moralitatea tradiţională. „Educaţia sexuală le oferă copiilor pagini şi pagini de informaţii despre contracepţie şi avort, făcându-i să creadă că peste un catralion de ani, când vor dori să aibă copii, tot ceea ce e necesar să facă este să se oprească din luat pilula, din utilizat diafragma şi din utilizat prezervativul. Tragi piedica şi copiii vor năvăli. Uşor, nu-i aşa? Încercaţi să spuneţi asta armatelor de femei care caută tratamente la centrele de fertilitate din toată ţara” (dr. Miriam Grossman, p. 119).

Problematica educaţiei sexuale constă şi în faptul că nu are în vedere organismul copilului şi adolescentului, care nu este capabil să se sustragă presiunii instinctelor, deoarece „conexiunile creierului încă nu sunt terminate, dar nici organismul nu este pe deplin matur până la vârsta de cel puţin 20 de ani (dr. Miriam Grossman, p. 83).

Ioan Bușagă | ZiaruLumina.ro | Educaţie pentru (ne)sănătate?

seksualnoe-obrazovanie

Contact Form Powered By : XYZScripts.com