Header image

Sfântul Amfilohie de la Poceaev, Tămăduitorul celor deznădăjduiţi

Datorită cuviosului stareţ Amfilohie multe suflete care l-au cunoscut au găsit drumul mântuirii. Înţelepciunea, smerenia, iubirea faţă de oameni, adevărata dragoste pentru Dumnezeu, tămăduirea trupească şi sufletească a celor ce aveau nevoie i-au însoţit în permanenţă viaţa de-a lungul întregii sale căi de următor al lui Hristos.

Prin credinţă, dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă, a dăruit celorlalţi o bună pildă de vieţuire, şi-a atras dragostea lor, şi-a lăsat în sufletele credincioşilor o amintire de neşters, fapt pe care a dobândit în timpul vieţii, dar şi după moarte, darul tămăduirii imediate, fiind un grabnic şi milostiv ajutător. Chiar şi după trecerea sa la Domnul, nu a încetat să mângâie, să vindece să edifice pe ceilalţi pe calea Domnului. Oamenii încă mai simt dragostea sa.

Relaţia vie cu acest sfânt – chiar şi după trecerea sa la Domnul, prin rugăciune – mijlocește sufletelor experierea unor simţăminte de renaştere morală, duhovnicească şi trupească, necunoscute până atunci, precum şi trăirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. Îi îndemna să trăiască pe ucenici precum albinele: oprindu-se asupra florilor celor bine mirositore, luând nectarul din acestea, şi oferindu-l celorlalţi. Alegând calea monahală spre mântuire, sfântul a lucrat cu ajutorul Domnului multe minuni. Avea puterea de a alunga demonii, iar prin rugăciune şi dragostea sa pentru cei în suferinţă, tămăduia bolile trupeşti acolo unde orice medicament se dovedea a nu fi nici de un folos. În măsura în care îi stătea în putinţă – prin simplitatea vieţii ori prin nebunia sa pentru Hristos. – Sfântul Amfilohie încerca să ascundă cea mai mare parte a nevoinţelor sale.

Socotea că rădăcina păcatului celor clevetitori, nesăţioşi şi lacomi constă în nepăsare şi apatie sufletească.

Având un suflet bun, părintelui nu îi plăceau oamenii răi, deoarece răutatea nu este proprie naturii omului, ci este trezită în el de către demoni, şi de aceea oamenii răi devin asemenea lor.

Părintele nu avea o părere favorabilă despre privitul la televizor, susţinând că acesta nu face altceva decât să înrobească şi să răvăşească sufletul omului. După ce priveşte diferite show-uri televizate, e puţin probabil ca cineva să mai simtă nevoia de a se ruga, şi dacă vrea cu tot dinadinsul să o facă, nu reuşeşte să se roage decât cu buzele, în vreme ce inima sa rămâne departe de Domnul. „Mântuirea nu este un lucru simplu. Nu pot băga cu de-a sila modul de gândire mântuitor în capul nimănui. Munciţi şi rugaţi-vă voi înşivă! Dacă vrei să te mântuieşti, fii orb, surd şi mut”.

Principalul motiv, potrivit bătrânului părinte, pentru care lumea venea la el, era spiritul ateu care se cultiva încă din şcoală, de la vârste fragede. Au fost introduse în programă studii ideologice, iar demnitatea umană era cu totul ignorată. O persoană care nu merge la biserică, nu se spovedeşte şi nu primeşte Sfânta Împărtăşanie este lipsit de harul Duhului Sfânt. Şi aceasta face ca majoritatea societăţii să fie bolnavă psihic şi sufleteşte. Aceste carenţe pot fi compensate prin multă rugăciune. Bătrânul mai spunea că pământul din curtea sa era udat cu lacrimile oamenilor mâhniţi şi bolnavi care se rugau acolo, dorind cu tot sufletul lor vindecarea. Nu scăpa prilejul să afirme că şi copiii sunt crescuţi, în zilele noastre, neascultători, mândri, fără ruşine, şi apoi devin posedaţi de cel rău. Învăţându-i smerenia pe aceşti copii, părintele îi sfătuia să îşi ceară iertare de la părinţii lor. Este de trebuinţă  ca omul să aibă în sufletul său dragoste pentru aproapele pentru a nu respinge pe nimeni sub nici un motiv, iar acest tămăduitor de suflete şi trupuri  avea o astfel de dragoste. Îşi găsea vreme pentru oricine.

Întreaga viaţa a sfântului a fost o lepădare de sine, în numele dragostei de Dumnezeu şi de aproapele – acesta este rodul de căpetenie al luptei spirituale a unui creştin şi scopul vieţii monahului. Este legea vieţii din cer şi pe pământ, care se naşte dintr-o inimă curată şi o conştiinţă nepătată. Dragostea este nemuritoare; ea merge cu omul dincolo de mormânt, în viaţa veşnică, fiind o legătură reciprocă între sufletele celor vii şi ale celor trecuţi la Domnul. Tocmai prin această dragoste şi-a atras sfântul atâta cinstire din partea celorlalţi.

Extras din cartea „Sfântul Amfilohie de la Poceaev – Tămăduitorul celor deznădăjduiţi”, Editura Doxologia.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com