Header image

Sfântul din inimă

Un astfel de om-fântână pe care l-am întâlnit ca pe-o minune în deşertul sufletesc de azi al ţării a fost şi lumina de ierarh ce păstorea Ardealul, mitropolitul Bartolomeu Anania. Un martir pe care Dumnezeu în tainica lui socoteală îl deghizase pentru noi, muritorii, în mitropolit.

Era o frumoasă zi de vară, când m-a primit într-o modestă casă de odihnă. M-a privit pătrunzător şi blând în acelaşi timp. M-a îmbrăţişat după ce m-a lăsat să-i sărut mâna. Mâna lui, ca o icoană de demult în care vedeai că sfinţii au învins timpul. Apoi s-a aşezat încet pe scaunul de la micul birou şi a privit în zare. O tăcere luminoasă se coborâse din senin şi mă îndemna s-o ascult. Mi-am adus aminte când eram copil la ţară şi priveam linia orizontului. Acum linia aceea nu mai era departe. Era în ochii lui. Un aer senin împăca lumile de început.

–     Cum se canonizează un sfânt, Înalt Preasfinţia Voastră? m-am pomenit brusc întrebând.

Bătrânul mitropolit tresări ca dintr-un vis, apoi întoarse încet privirea către mine. Ochii lui în care cerul cu pământul se uniseră într-o lumină blândă mă priveau.

– Dănuţ! rosti într-un târziu bătrânul.

Am tresărit, căci nimeni, de mult, nu-mi mai spusese aşa. Şi-atunci inima mea, ca la un semn, se desfăcu.

–   Mai întâi şi-întâi este evlavia poporului şi apoi din această evlavie, Sinodul Bisericii canonizează sfinţii, continuă el. Apoi, fără să-mi dau seama, încet, ca într-un vis, Marele ierarh parcă dispăruse şi în faţa mea aveam acum un bunic însfinţit de atâtea poveşti triste-n suflet pe care nu apucase să le spună. Privea paşnic-îngândurat undeva departe. Parcă ar fi stat de vorbă cu timpul şi i-ar fi zis: „Să i le spui tu, că eu acum mă pregătesc de drum!”

Ceva cu mult mai puternic decât mine mă-ndemna să vorbesc. Era „setea” ce-şi cerea drepturile de la „fântâna” pe care o găsisem în cale.

– Am înţeles, Înalt Preasfinţia Voastră, am reînceput eu, dar dacă poporul ăsta român de astăzi nu ştie nimic, ba chiar mai mult, nu este lăsat să ştie nimic din ceea ce s-a întâmplat în pușcăriile comuniste… Cum să apară evlavia?… Eu cred că mai întâi trebuie să cunoască şi abia pe urmă, după ce a cunoscut tot ceea ce s-a întâmplat, evlavia va ieşi de la sine!

Bătrânul mă privi adânc, dar de data aceasta privirea lui avea o lumină ce venea dintr-o tresărire a firii. Fusese surprins. Nimeni, pesemne, nu-i spusese asta.

–       Uite că la asta nu m-am gândit! ţâşni ca un fulger răspunsul lui, iar aerul se umplu brusc de o cutremurătoare sinceritate sufletească.
Apoi timpul a trecut, nu ne-am mai văzut. Am aflat doar că într-o zi „bunicul” acela sfânt al meu s-a dus să „se odihnească”. A plecat din lumea aceasta, trist, cumplit de trist de neadevărul ce începea să cotropească tara. Singur, cumplit de singur s-a coborât printre ai săi. De acolo însă, într-o zi, aşa cum promisese, mi-a trimis timpul să-mi vorbească. Şi timpul mi-a vorbit.

– Ştii, Dane, îmi spune un prieten, l-am cunoscut şi eu pe mitropolitul Bartolomeu Anania, într-un loc unde-i plăcea să se retragă. O bisericuţă unde venea singur şi se ruga. Acolo la altar sub Sfânta-Masă avea o lădiță şi-n lădiţă nişte bocanci vechi, rupţi ca vai de capul lor, cu talpa desprinsă-n multe locuri. Mi-a spus că erau bocancii pe care-i avea la Aiud ca puşcăriaş. Era încălţat cu ei atunci când l-au bătut cu ranga de fier la tălpi. L-au bătut încălţat, ca să i se umfle picioarele şi să nu mai poată să meargă. Trei luni n-a putut să-i scoată din picioarele învinețite de cumplitele lovituri. Mi-a spus că-i ţine acolo sub Sfânta-­Masă ca să se smerească, acum când este mitropolit. Să-şi aducă aminte, să nu uite!

Apoi timpul, după ce mi-a spus povestea asta, s-a retras încet, discret, ca şi cum n-ar fi existat. Nu-mi auzeam decât inima. Ceva ca o Lumină îmi înconjura încet fiinţa. Era un dor amestecat cu dragoste. Era evlavia! Iar în sufletul meu, inima mea ca un clopot începuse încet să-şi murmure bătăile. Îl canoniza fără de ştire! Vedeam cum pe zidul interior al ei i se pictează chipul. Zugravul de subţire, nevăzut, folosea culori­-suspine. Înmuia cât trebuia pensula într-o lacrimă, apoi îi picta viaţa. Dar vedeam şi în afara mea cum în acelaşi timp, în bisericile de zid, de cărămidă ale lumii, oameni grăbiți, cocoţaţi pe schelele improvizate ale istoriei se grăbeau să dea cu var pe chipul trist-privitor al mucenicilor noştri. Şi atunci mi-am spus: „E timpul să ne punem sfinţii-n inimă!”.

Extras din Fii demn! – Dan Puric, Editura: Dan Puric  2011

Contact Form Powered By : XYZScripts.com