Header image

Sfântul Filaret cel Milostiv

0:05, miercuri, 14 decembrie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , ,

Sfântul Filaret era căsătorit şi tată a trei copii. Se îndeletnicea cu munca câmpului, era un bun familist, un om care Îl iubea mult pe Dumnezeu şi avea o viaţă duhovnicească bogată. Iubindu-L mult pe Dumnezeu, îi iubea mult şi pe oameni şi era foarte milostiv. Avea o inimă mare, plină de dragoste adevărată şi, precum altădată patriarhul Avraam, s-a dovedit iubitor de străini şi totdeauna gata spre slujirea aproapelui.

Nici nu putea fi altfel, pentru că acela care Îl iubeşte mult pe Hristos, nu poate decât să iubească cu adevărat şi pe fraţii ”mai mici” ai Acestuia. Până şi în acel răstimp al vieţii sale când, din anumite pricini, a sărăcit mult şi o ducea foarte greu, “a arătat răbdare, precum Dreptul Iov, şi a continuat să lucreze faptele bune mai presus de fire. Şi Dumnezeu, care a văzut credinţa lui nebiruită, a iconomisit după Dumnezeiasca-I Pronie, ca Constantin, fiul împărătesei Irina, să o ia de soţie pe nepoata Sfântului, pe Maria, iar pe Filaret să îl cinstească cu rangul de ipat” (ministru, cum am spune astăzi). Dar şi după ce a dobândit bogăţie şi slavă, a continuat să fie cu inima bună, simplu şi deschis tuturor. Când s-a apropiat ceasul morţii sale şi a plecării din această lume deşartă, şi-a chemat rudeniile, copiii şi nepoţii şi, după ce le-a dat ultimele sfaturi şi poveţe, a încheiat: ”Fiii mei, să nu uitaţi iubirea de străini, să nu doriţi lucruri străine, să nu lipsiţi niciodată de la slujbele şi liturghiile Bisericii, şi, îndeobşte, aşa cum am trăit eu, aşa să trăiţi şi voi”. Şi după ce a spus acestea, şi-a dat sufletul rostind cuvintele ”facă-se voia Ta!”.

Viaţa şi pilda Cuviosului Filaret arată foarte limpede că nici un mod de viaţă şi nici o meserie nu constituie o piedică în dobândirea sfinţeniei şi a cunoaşterii Dumnezeului Treimic. Nici căsătoria, nici fecioria nu sunt un scop în sine al vieţii, ci mijloace pentru dobândirea ţelului ultim, care este îndumnezeirea omului.

Ca omul să urce de la ”chip” la ”asemănare”, de la starea cea împotriva firii la cea după fire, adică să ajungă la viaţa lui firească – care nu înseamnă neapărat să trăiască cineva la ţară şi departe de oraşe, ci să îşi transfigureze patimile şi să dobândească comuniunea cu Dumnezeu. Cuviosul era un familist, un om care muncea din greu, care lucra şi se trudea zi de zi ca să îşi hrănească familia. Asta nu îl împiedica însă de la lucrarea sa lăuntrică, de la ascultarea faţă de Biserică şi de la ţinerea poruncilor lui Hristos, care sunt izvoare ale harului necreat şi lucrează în om, efectiv, o adevărată transfuzie de viaţă. Se ruga neîncetat şi pentru aceasta a primit harisma rugăciunii. Iubea cu adevărat, îi dădea multă mulţumire slujirea aproapelui şi pentru aceasta a primit harisma iubirii de străini. Şi-a găsit sensul vieţii în a dărui şi a face bine, cuvântul ”mai fericit este a da decât a lua” a devenit modul lui de viaţă şi pentru aceasta a primit harisma milosteniei. Era cu adevărat un om virtuos, adică iubitor de virtute, sau, aşa cum psălmuieşte sfântul imnograf, ”luându-şi numele, l-a mărturisit cu fapta”, adică numele îi arăta şi felul de viaţă.

Schimbările care au intervenit de-a lungul vieţii sale, adică sărăcirea şi probabil dispreţul din partea oamenilor, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, căci, după cum spuneau strămoşii noştri din vechime, ”celor fericiţi toţi le sunt prieteni, iar celor nefericiţi, nici măcar părinţii lor”, nu au vătămat dispoziţia lui lăuntrică şi felul lui de viaţă. Şi acest lucru este foarte important, pentru că totdeauna au existat şi există cei care socotesc valoarea umană în funcţie de bani şi de cele materiale şi influenţează de multe ori încă şi pe cei bine intenţionaţi. Aici voi deschide o paranteză şi mă voi referi la o poezioară pe care am văzut-o însemnată pe o bancnotă de 100 de drahme, şi care m-a impresionat şi mărturisesc că o găsesc adevărată: ”Am vorbit despre flori şi ne-au numit romantici, am vorbit despre libertate şi ne-au numit vagabonzi, am vorbit despre bani şi ne-au numit oameni”. Din nefericire, acest lucru este valabil şi astăzi, în epoca noastră materialistă. Însă cuviosul s-a dovedit mai presus de aceste circumstanţe şi nu s-a lăsat influenţat de ele, dimpotrivă, a continuat să ofere altora din strictul necesar al bunurilor materiale, dar înainte de toate şi mai ales el oferea din prisosul inimii sale. De asemenea, nevătămat a rămas şi când a dobândit ranguri, bani şi slavă şi cu siguranţă a început, aşa cum se întâmplă de obicei, să fie înconjurat de lingăi şi de toate acele ”soiuri” de oameni, care cu uşurinţă te pot dezorienta şi te pot deturna de la scopul tău şi  îţi pot schimba perspectiva. Faptul că a rămas nevătămat arată aşadar statornicia caracterului, credinţa-i lui vie şi zelul lui în a împlini voia lui Dumnezeu cea făcătoare de viaţă. Asta a fost busola vieţii sale şi asta a avut totdeauna în inimă şi pe buze până la ultima lui suflare, de vreme ce, aşa cum am văzut mai sus, şi-a dat sufletul rugându-se şi spunând lui Dumnezeu ”facă-se voia Ta”.

Vrednice de luat aminte sunt şi ultimele sfaturi şi poveţe către rudele lui. Merită să le cercetăm şi noi şi să încercăm să le punem în aplicare. Nu sunt cuvinte prosteşti, ci chintesenţa unei vieţi întregi, pe care a petrecut-o făcând bine oamenilor, ”acestor fraţi mai mici” ai lui Hristos. Izvorul din care îşi trăgea puterea era rugăciunea şi viaţa liturgică a Bisericii. Modul lui de viaţă constituie pildă vie spre imitare. Povaţa ”aşa cum am trăit eu să trăiţi şi voi” se aseamănă cu aceea a Apostolului Pavel ” Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos” (1 Cor. 11, 1)

Protopresviterul Gheorghios Papabarnávas, “Ο άγιος Φιλάρετος”, în Ekklisiastikí Parémvasis, decembrie 1999

Contact Form Powered By : XYZScripts.com