Header image

Sfântul Ioan Gură de Aur despre problemele vieţii

Deseori, şi desigur sufletelor evlavioase, Dumnezeu iconomiseşte lucrurile astfel încât evenimentele nefericite să aibă un final fericit.

Minunat este, cu adevărat, faptul că Dumnezeu săvârşeşte binefaceri cu noi prin întâmplări care nu par favorabile şi plăcute, ci potrivnice şi neplăcute… Faraon a poruncit să fie aruncaţi în râu pruncii israeliţilor. Dacă nu făcea asta, Moise n-a fi fost salvat de fiica lui Faraon şi n-ar fi crescut la palat. Dumnezeu a iconomisit lucurile în aşa fel, ca să arate cât de uşor, prin înţelepciunea şi atotputernicia Lui, găseşte soluţii la probleme de nerezolvat şi ieşiri la lucruri care păreau fără ieşire.

Pe timpul prigoanelor, iarăşi, ce s-a întâmplat? Prigonitorii s-a aruncat cu furie oarbă împotriva creştinilor. Şi totuşi, toată ura lor, toată uneltirea, toată sălbăticia au pierit mai uşor decât o pânză de păianjen, s-au destrămat mai repede decât fumul, s-au împrăştiat mai degrabă decât praful. Prigoana lor împotriva creştinilor a avut ca rezultat vădirea unei întregi cete de mucenici. Astfel Biserica s-a îmbogăţit cu aceste comori vii şi nemuritoare care, nu numai în timpul vieţii lor sfinte, ci şi după adormirea lor, ne-au dăruit tuturor din belşug atâtea binefaceri cereşti.

Nu voi uita să amintesc şi de o altă înţeleaptă dar obişnuită pedagogie a lui Dumnezeu: Când întâmpinăm viclenii şi greutăţi, nu intervine îndată pentru a ne ajuta, ci mai întâi ne lasă ne chinuim un timp şi mai târziu săvârşeşte minunea. De ce face aşa? Ca să ne ferească de nerecunoştinţă şi nemulţumire. De obicei noi, oamenii, imediat ce ieşim din necazuri, uităm şi de amărăciunea lor şi de Dumnezeu Care ne izbăveşte de ele. De multe ori, iarăşi, credem că singuri am reuşit să scăpăm de nenorocirile care au dat peste noi. Aşadar de aceea Dumnezeu îngăduie ca mai întâi să ne lovească încercările şi mai târziu vine să ne salveze.

Când Dumnezeu vrea să ne ajute, nimic nu-L poate împiedica. E de-ajuns atunci o armă a lui Dumnezeu, e de-ajuns un om al Lui, e de-ajuns doar un semn al Lui, pentru a fi biruiţi cei mai puternici vrăjmaşi.

În viaţa aceasta tuturor li se aplică legea răsplătirii. De aceea cei virtuoşi sunt cuprinşi de necazuri. De aceea cei nedrepţi se desfată în bunătăţi. Primii sunt pedepsiţi aici pentru puţinele lor păcate, şi în felul acesta nu voi fi lipsiţi din rai. Ceilalţi sunt răsplătiţi aici pentru puţinele lor fapte bune, şi vor fi pedepsiţi veşnic pentru multa lor răutate. Când suferim pe nedrept trebuie să ştim că asta se întâmplă cu îngăduinţa lui Dumnezeu, fie pentru a ne spăla păcatele, fie pentru a primi cunună.

Pedepsele, de altfel, împiedică păcatul şi conduc la virtute. Însă dacă e aşa, îmi veţi spune, dacă într-adevăr pedepsele îndepărtează răul, de ce nu ne pedepseşte Dumnezeu pentru fiecare păcat al nostru? Vă voi răspunde: Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pe fiecare om pentru fiecare păcat al lui, omenirea întreagă ar fi pierit şi posibilitate mântuirii s-ar fi irosit. Priveşte, de exemplu, la cazul apostolului Pavel. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru prigoana împotriva creştinilor, mai mult, dacă l-ar fi omorât, cum ar fi putut să se pocăiască, să săvârşească atâtea fapte plăcute lui Dumnezeu şi să călăuzească lumea întreagă de la rătăcire la adevăr? Uite-te şi la doctori cum lucrează. Când în faţa lor se înfăţişează cineva grav rănit, aplică un tratament nu după numărul şi adâncimea rănilor, ci după rezistenţa organismului. Căci care este folosul dacă rănile se închind dar omul moare? De aceea şi Dumnezeu nu-i pedepseşte nici pe toţi oamenii, nici după gravitatea păcatelor lor. Pedepsele Lui sunt treptate, metodice şi urmăresc un anumit scop. Deseori, pedepsind un om, îi cuminţeşte pe mulţi.

Când Dumnezeu vrea să le descopere oamenilor ceva mare şi important, se foloseşte şi de cele fără suflare, ca şi când ele ar simţi.

Cât de mare şi minunat era Pavel în încercările lui! Când îl târau prin tribunale şi temniţe, atunci se înfăţişa mai strălucitor, mai slăvit. Când îl puneau în lanţuri şi-l chinuiau, atunci devenea înfricoşător chiar şi pentru diavoli.

Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenţi şi răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmaşul cel închipui l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfinţenie şi o mai strălucitoare slavă.

Fără probleme, fără necazuri, fără boli, fără întristări, ce-ar face omul? S-ar deda desfrâului şi beţiei, s-ar târî prin mocirlă ca porcul, ar uita cu desăvârşire de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Aşa însă, nevoinţele şi temerile, necazurile şi încercările îl menţin într-o oarecare stare de veghe, îi devin şcoli de filozofie şi exerciţii ale sufletului. Aşa cum meşterul aurar bagă aurul în cuptor şi-l lasă în flăcări până ce se va curăţi, la fel şi Dumnezeu lasă sufletele în cuptorul suferinţelor, până ce vor dobândi curăţie.

Necazurile şi încercările nu sunt pricini de întristare, ci de laudă şi bucurie. De altfel necazurile sunt trimise de Dumnezeu cu înţelepciune. Aşa cum cobzarul nu întinde prea mult corzile cobzei ca să nu se rupă, însă nici nu le lasă prea slabe, ca să nu-şi piardă rezonanţa lor, la fel şi Dumnezeu nu ne lasă într-o stare de fericire continuă, însă nici într-o stare de suferinţă continuă. Ne dăruieşte perioade de linişte şi pace, pentru a ne mângâia şi odihni, dar din când în când, uneori mai des şi alteori mai rar, ne trimite şi ispite şi necazuri, În anumite cazuri, desigur, întârzie mult să ne scape de nenorocire. Din ce motiv? Ca să ne gândim la El şi să ne apropiem de El, ca să alergăm la El şi să-I cerem ajutor. De aceea îngăduie durerile, bolile, nenorocirile, foametea şi alte rele. Astfel, rămânând aproape de Dumnezeu, ne câştigăm mântuirea. Datorită suferinţelor trecătoare, moştenim viaţa veşnică.

Să fii cu toți politicos, dulce la vorbă, blând, primitor. Despre nici un om să nu-ți scape vreun cuvânt urât. În felul acesta toți te vor iubi. Dar și în ziua Judecății Domnului te va afla curat și nepătat. Căci dacă vom da socoteală pentru orice cuvânt de prisos, cu atât mai mult vom răspunde pentru vorbele noastre de rău.

Pe om nu-l pângăresc doar păcatele trupeşti, desfrâul, adulterul şi cele asemenea, dar şi mândria, cu mult mai mult decât altele. Fiindcă fiecare cuget de desfrâu este, desigur, păcat de moarte, are însă ca pricină dorinţa. Când vorbim despre mândrie, dimpotrivă, nu poţi găsi vreo cauză sau fază de început, care s-o îndreptăţească fie şi câtuşi de puţin. Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.

Cel ce se supune mândriei, acestei stăpâne severe şi urâte la chip, suferă şi se întristează neîncetat. Da, este într-adevăr stăpână severă cu supuşii ei. Şi cu cât mai mult aceştia o linguşeşsc, cu atât îşi ridică capul şi îi chinuie. Din contră, oamenilor care o alungă şi nesocotesc nu le poate face nicmic. Pe scurt, mândria este mai rea decât toate fiarele şi decât orice tiran… Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, deznădejdea.

Aşadar, cum putem birui aceste patimi înfricoşătoare, mândria şi slava deşartă? Dacă în locul unei slave punem o slavă mai mare. Deseori nesocotim o bogăţie când ne aflăm în faţa unei alte bogăţii. Nesocotim chiar şi viaţa noastră, când ne dăm seama că există o alta, superioară. Aşa se întâmplă şi cu slava. Vom nesocoti cu totul slava lumii acestea, când vom observa că există o alta, cu mult mai mare, slava cerească.

Dacă fiul vostru se apropie neprihănit de mireasă, atunci bucuria va fi împreunată cu binecuvântarea şi cu frica de Dumnezeu, atunci căsătoria va fi într-adevăr vrednică de cinste, de vreme ce va uni suflete curate şi nepângărite. Atunci soţii vor avea în viaţa lor de obşte armonie, pace şi înţelegere.

Dacă cel mânios ar putea să se observe pe el în ceasul în care izbucneşte şi se poartă urât, nu i-ar mai trebuie nici un sfat. Căci ce este mai respingător ca faţa lui mânioasă.

Mânia aparţine patimilor foarte iuţi şi tăioase, de aceea poate pune foarte repede stăpânire pe sufletele noastre. Trebuie aşadar să-i închidem toate uşile… Unerori mânia este de folos. Când? Când o întoarcem împotriva vrăjmaşilor noştri închipuiţi. Dacă poţi stăpâni mânia, atunci n-o omorî. Păstraz-o vie, dar legată. Îţi va fi folositoare ca un câine, care nu latră la ori la la stăpânul lui, ci tâlhari, la străini, la hoţi.

Iubirea de arginţi nu este o poftă firească, ca cele pe care le-a pus Dumnezeu în om atunci când la plăsmuit. Cum sunt, de pildă, poftele mâncării şi somnului, în anumite limite, fireşti şi necesare, pentru că dacă nu sunt satisfăcute omul moare. Pofta trupească, este naturală, nu este însă şi necesară, întrucât mulţi au biruit-o şi o biruiesc fără să păţească vreun rău. Pofta banilor, dimpotrivă, nu este nici naturală, nici necesară. Este de prisos. De aceea faptul de a ne lăsa stăpâniţi de ea depinde cu totul de voinţa noastră.

Să izgonim, aşadar, departe de noi iubirea de arginţi şi lăcomia. Căci cel ce este biruit de o patimă severă şi greu de războit nu va fi pedepsit rău, dar cel ce este biruit de una uşoară şi lesne de stăpânit nu va putea da răspuns la înfricoşătoarea Judecată a Domnului.

Există – trebuie să ştim şi asta – unele lucrări şi manifestări omeneşti care par neutre, însă se pot transforma în păcate. Râsul, de pildă, el în sine nu constitituie păcat, atunci când este reţinut şi firesc, însă poate conduce la păcat.

Iubirea de arginţi nu ne îngăduie să ascultăm vreun cuvânt despre milostenie. Invidia ne împiedică să ascultăm învăţătura despre iubire. Şi fiecare patimă, în general, naşte indispoziţie pentru învăţătură de folos.

Gheena este nesuferită. Iadul este înfricoşător. Şi totuşi, mii de iadul luate împreună nu sunt egale cu piederea acelei slave dumnezeieşti, cu despărţirea de Hristos, cu auzirea cumplitului Său cuvânt: „Nu vă cunosc” (Matei 25, 12). Mai bine ar fi să cadă peste noi nenumărate trăsnete, decât să veem faţa Celui preasfânt alungându-ne şi ochii Lui liniştiţi privindu-ne.

Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce fiecăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru atâtea sufletele pe care mi le-a încredinţat Dumnezeu.

Aşadar prima cale a pocăinţei şi iertării păcatelor este mărturisirea… Există însă şi o altă cale, tânguirea sau plângerea. Nici aceasta nu necesită osteneală. Nu-ţi cer să călătoreşti în largul mării, să ajungi pe ţărmuri îndepărtate, să mergi pe jos drum lung, să cheltuieşti bani, să te lupţi cu valurile sălbatice. Dar ce? Să plângi pentru păcat… Ai însă şi o a treia cale de pocăinţă. Îţi pomenesc multe căi, ca să-ţi fac, prin mulţimea lor, mântuirea mai uşoară. Aşadar care este această a treia cale? Smerita cugetare. Smereşte-te, şi vei face să dispară multele tale păcate… Să vorbim acum despre o a patra cale. Este milostenia, împărăteasa virtuţilor… Ai un singur bănuţ? Cumpără cerull… Cerul este un negoţ şi noi suntem nesârguincioşi. Dacă pâine şi ia rai. Dă lucruri mici şi ia-le pe cele mari… Ai la îndemână şi o a cincea cale de pocăinţă, uşoară şi ea, prin care poţi scăpa de povara păcatelor. Este rugăciunea… Există şi o altă cale de pocăinţă, deloc grea. Care este aceasta? Lacrimile.

Mari sunt aripile milosteniei. Sfâşâie văzduhul, trece de lună, lasă în urmă soarele şi ajunge la ceruri. Dar nici acolo nu stă. Trece şi de ceruri, înconjoară puterile îngereşti şi se aşează în faţa tronului Domnului.

Chiar dacă ai multe păcate, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu.

Să te rogi în fiecare ceas. N-o întrerupe. Nu fi nesârguincios. Nu înceta să chemi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Iar Acela, dacă stăruieşti, nu te va nesocoti, ci îţi va ierta păcatele şi îţi va da tot ceea ce îi ceri. Dacă te ascultă, mulţumeşte-I şi continuă să te rogi. Dacă iarăşi nu te ascultă, nu numai că nu trebuie să deznădăjduieşti, ci trebuie să te rogi şi mai stăruitor.

Să te rogi mereu şi să nu-ţi pierzi curajul. Şi dacă nu primeşti ceea ce ceri, să stăruieşti în rugăciune, până ce vei primi.

…moartea, pentru cei care au trăit în virtute pe pământ, nu este decât trecerea într-o viaţă mai bună, călătorie într-un ţinut mai frumos, cale ce duce la încununare.

Aşa cum pe cei care merg să primească vreun rang, îi conducem cu bucurie şi mulţumire, la fel trebuie să ne luăm rămas bun şi de la cei care pleacă din viaţa aceasta, pentru că se duc aproape de Dumnezeu, unde vor primi cinstire şi fericire. Nu spun, desigur, că nu trebuie să ne pară rău pentru despărţirea de persoanele dragi nouă, care mor, să nu ne întristăm mai mult decât trebuie.

„Şi cum să nu plâng”, vei spune, „nu vezi că nu mai sunt tată?” Ce cuvinte sunt acestea? Nu cumva ţi-ai pierdut copilul? Nu l-ai pierdut, ci poate că acum a devenit şi mai sigur al tău. N-ai încetat să fii tată. Acum eşti ceva mai mult – nu mai eşti tatăl unui copil muritor, ci al unei fiinţe nemuritoare!… Aşa cum ar fi continuat să fie copilul tău dacă ar fi plecat într-o ţară îndepărtată, la fel şi acum, când a plecat spre cer… să te gândeşti: „Această gură va rosti cuvinte mai înţelepte, aceşti ochi vor vedea lucuri mai frumoase, aceste picioare vor umbla prin ceruri, acest trup va învia nestricăcios şi-l voi lua înapoi pe copilul meu mai strălucitor de cum a fost”… Dacă copilul era păcătos, să te bucuri că a încetat să mai păcătuiască şi n-a adăugat o mai mare povară de răutate în sufletul său. De vreme ce n-ai putut să-l ajuţi cât trăia, pentru că n-a ascultat de poveţele tale, acum îl poţi ajuta; nu cu lacrimi şi jale, ci cu rugăciuni şi milostenii şi prescuri… Dacă, iarăşi, copilul tău a fost bun şi virtuos, cu atât mai mult nu trebuie să-ţi pară rău.

Dovedeşte-mi că voi moşteni împărăţia cerurilor şi înjunghie-mă chiar acum.

Cel ce moare pe nedrept se aseamănă sfinţilor. Căci cei mai mulţi dintre cei care s-au făcut plăcuţi lui Dumnezeu au fost omorâţi pe nedrept. Şi primul a fost Abel. N-a fost ucis pentru că de vină a fost Cain, ci pentru că Dumnezeu l-a cinstit. Şi Dumnezeu a îngăduit să se săvârşească această crimă pentru că-l iubea pe Abel sau pentru că îl ura? Desigur pentru că-l iubea şi voia să-i ofere o cunună strălucitoare, datorită morţii sale nedrepte.

Să-i nu-i plângem, aşadar, fără discernământ pe cei care mor, ci pe cei care mor împovăraţi de păcate Aceştia au nevoie de lacrimi şi de jale… Să-i plângem, da, însă nu într-un fel isteric şi necuvios, nu trăgându-ne de păr, nu sfâşâindu-ne faţa, nu urlând şi ţipând, ci cu cumpătare, lăsând lacrimile să ne curgă liniştite din ochi. Asta ne foloseşte şi nouă. Căci plângându-l în felul acesta pe mort, ne vom strădui mult mai mult să nu cădem şi noi în păcate asemănătaore. Prin tragerea de păr şi prin ţipete mintea ni se întunecă, pe când prin plânsetul liniştit ea îşi păstrează limpezimea şi poate cugeta cu folos despre moarte.

Priveşte câte castele şi palate ale regilor, domnitorilor şi căpeteniilor au ajuns pustii! Gândeşte-te câtă putere şi câtă bogăţie aveau ei odată! Acum şi numele li s-au uitat.

Da, mulţi au murit în somn. Adevărat, viaţa ta atârnă de un fir de aţă! Aţa se rupe şi toate se sfârşesc.

…nu poate exista legătură strânsă între doi bărbaţi, aşa cum este legătura dintre un bărbat şi o femeie.

…iubirea dintre bărbat şi femeie constituie, mai mult decât orice altceva, cea mai puternică legătură din viaţa noastră. Datorită acesteia mulţi oameni încep a se război şi chiar şi sufletele şi le vând şi le jertfesc.

…dacă cel care nu se suspune puterii statului şi autorităţilor se împotriveşte ordinii pe care a aşezat-o Dumnezeu, mult mai mult femeia care nu se suspune bărbatului ei calcă porunca dumnezeiască.

Vrei ca femeia să ţi se supună aşa cum Biserica i se supune lui Hristos? Poartă-i şi tu ei e grijă, aşa cum Hristos îi poartă de grijă Bisericii. Şi dacă trebuie să-ţi jertfeşti viaţa pentru ea, să fii făcut bucăţi de o mie de ori, să le suferi şi să le rabzi pe toate, nu refuza s-o faci.

Nimeni să nu aştepte să devină bogat prin căsătorie. Vrednică de scârbă este o asemena îmbogăţire.

Aşadar câtă iubire ai pentru tine, atâta iubire vrea Dumnezeu să ai şi pentru femeia ta.

Nefiind stăpân al familiei, femeia nu trebuie să ceară aceeaşi cinstire cu a stăpânului, bărbatul, de vreme ce este mai jos ca el. Dar nici bărbatul nu trebuie să-şi nesocotească femeia pentru că aceasta i se supune, căci ea este trupul; şi dacă capul nesocoteşte trupul, va pieri şi el împreună cu acela.

Dar să ţii seama de un lucru, bărbate, că, atunci când Apostolul a poruncit soţiei tale să-ţi arate respect, a vorbit despre respectul care se cuvine unei femei libere, nu unei sclave. Am spus-o, femeia este trupul tău. Dacă vrei să aibă respect de roabă, atunci îţi necinsteşti trupul şi te insulţi pe tine însuţi.

Dacă o cinsteşti tu, nu va avea nevoie de cinstirea altora. S-o pui mai presus de toţi, s-o iei cu binişorul, s-o lauzi.

Arată-i că-ţi place mult să stai cu ea, că preferi să rămâi acasă de dragul ei, decât să te întâlneşti cu prietenii tăi. S-o cinsteşti mai mult decât pe prietenii tăi, mai mult chiar şi decât pe copiii voştri. Şi pe aceştia, de dragul ei să-i iubeşti. Dacă face ceva bun, s-o lauzi şi s-o admiri. Dacă va cădea în vreo greşeală, s-o povăţuieşti şi s-o îndreptezi într-o manieră delicată. Să faceţi rugăciuni împreună. La biserică să mergeţi amândoi.

Dacă ni se cere socoteală pentru cât ne-am îngrijit de alţii – căci spune Scriptura că „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale celuilalt” (I Cornteni 10, 24) -, cu atât mai mult ni se va cere răspuns pentrucum am avut grijă de copiii noştri.

Dacă ai fi văzut că un om îţi loveşte copilul ţi-ar fi părut rău, te-ai fi necăjit şi te-ai fi aruncat asupra lui ca o fiară. Şi totuşi, vezi cum diavolul îl loveşte în fiecare zi, îl trage în păcat, şi tu dormi. Nu te necăjeşti, nu te înfurii, nu te îngrijeşti să-ţi salvezi copilul din ghearele acestei fiare. Ei, atunci ce îndurare aştepţi de la Dumnezeu? Dacă copilul tău este demonizat, alergi la toţi Sfinţii şi asceţii şi-i rogi să ţi-l izbăvească; însă dacă păcătuieşte – şi asta e mai grav – eşti nepăsător.

Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.

Iubirea ţi-l arată pe aproapele ca pe un alt sine al tău, te învaţă să te bucuri pentru fericirea lui, ca şi cum ar fi fericirea ta, şi să te întristezi de necazurile lui, ca şi cum ar fi necazurile tale.

…iubirea dăruieşte oamenilor putere mare. Nu există fortăreaţă atât de tare, de greu de dărâmat şi necucerită de duşmani, cum este o mulţime de oameni care se iubesc şi care sunt strâns legaţi cu rodul dragostei, buna înţelegere. Chiar şi atacurile diavolului pot fi respinse, pentru că, înfruntându-l împreună devin nebiruiţi…

Căci şi astăzi, ceea ce-i ţine pe necredincioşi departe de Hristos nu este faptul că nu se fac minuni, aşa cum spun unii, ci faptul că iubirea lipseşte de la creştini. Pe necredinioşi nu-i atrag neapărat minunile, cât viaţa virtuoasă, pe care doar iubirea o poate naşte. Pe făcătorii de minuni i-au acuzat de multe ori că amăgesc poporul, niciodată însă pe cei care aveau viaţă sfântă.

Iubirea însă, dincolo de alte foloase ale sale, provoacă o dispoziţie foarte plăcută şi niciodată trudă.

Nimic nu-l mânie pe Dumnezeu cât nepăsarea noastră faţă de aproapele.

Nimic nu provoacă atâta mulţumire şi atâta sănătate, ca tunci când cineva mănâncă şi vea după măsura adevăratei nevoi a trupului său, astfel încât să nu aibă o greutate mai mare decât cea normală.

„Mai bine să nu fi existat vinul”. Ce prostie! Alţii sunt devină, şi tu osândeşti lucurile lui Dumnezeu? Nu cumva vinul săvârşeşte răul, omule al lui Dumnezeu? Nu vinul, ci necugetarea celor care-l folosesc în chip rău. Să zic, aşadar, „să nu fi existat beţia”, nu „să nu fi existat vinul”. Pentru că aşa, dacă înaintezi încă puţin, vei spune: „Să nu fi existat cuţite, pentru ca ucigaşii să nu mai omoare. Să nu fi existat noapte, pentru ca hoţii să nu mai fure. Să nu fi existat femeia, ca să nu mai cădem în desfrâu”. Şi pe scurt, vei cere să nu fi existat nimic.

Nu osândi aşadar vinul, ci beţia şi pe cei care mânuiesc binele în chip rău. Apropie-te de omul accesta când îl vei afla treaz şi spune-i: „Vinul ne-a fost dat de Dumnezeu ca să ne veselească, nu pentru a ne purta necuviincios; pentru a râde, nu ca să ne facem de râs; pentru a ne menţine sănătate, nu ca să ne îmbolnăvim; pentru a ne întări trupul, nu ca să ne slăbim sufletul.

Uneltirile asupra vieţii mele sunt pentru mine munţi de cununi, rănile sunt pentru mine decoraţii. Nu mi-e teamă de uneltiri. Dacă nimeni nu găseşte vreun păcat care să mă cerceteze, războiască-mă lumea întreagă.

În împrejurări în care banii sunt nefolositori, un sfânt le izbuteşte pe cele neizbutite, e de-ajuns numai să-şi ridice mâinile spre cer şi să ceară interveţia lui Dumnezeu.

…cel care are conştiinţa curată, chiar dacă s-ar îmbrăca în zdrenţe sau s-ar lupta cu foamea, este mai voios decât cei care trăiesc în ospeţe.

Așadar când pierdem bogății și bani, să nu ne tulburăm, ci să zicem: „Slăvit să fie Dumnezeu”, și vom afla bogăție mult mai mare. Cât ne folosim din aceste cuvinte nu ne-am folosi nici dacă am cheltui tot ce avem pe binefaceri, nici dacă am umbla peste tot căutând săraci pentru a-i ajuta, nici dacă ne-am risipi banii pentru a oferi mâncare celor înfometați. Din această pricină nu-l admir atât de mult pe Iov pentru că-și ținea casa deschisă celor aflați în nevoi, ci pentru faptul că a îndurat pierderea bunurilor sale mulțumindu-I și slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel care poate, atunci când este încercat în necaz, să spună sincer și fără cârteală ceea ce a spus Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat” (Iov 1, 21), fie doar din pricina asta va fi arătat drept împreună cu Iov și va sta în slavă alături de Avraam.

Atâtea zile, atâta timp cheltuieşti pentru satisfacera dorinţelor tale pământeşti, şi nu poţi dedica un ceas-două nevoilor tale duhovniceşti şi lui Dumnezeu? Te duci la teatru şi, până nu se termină piesa, nu pleci. Intri în biserică, în casa Domnului, şi întorci spatele Preacuratelor Taine?

…dacă-ţi ia rangul pe nedrept, atunci nedreptatea se va întoarce împotriva lui. Tu vei avea mare câştig. Fiindcă cel care păţeşte pe nedrept vreun rău şi rabdă cu bărbaţie nedreptatea dobândeşte mare îndrăzneală la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, rugăciunea noastră este eficientă dacă:

– suntem vrednici să primim ceea ce cerem;

– cererea noastră este potrivită cu voia lui Dumnezeu;

– ne rugăm neîncetat;

– alergăm mereu la Dumnezeu;

– cerem ceea ce este de folos pentru noi.

Nu este nevoie să spună vorbe fără număr. Ajung cuvintele puţine şi simple. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre nu depinde de mulţimea cuvintelor pe care le rostim, ci de curăţia gândului şi a inimii noastre.

De altfel, atât Hristos, cât şi Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne rugăm des, cu rugăciune scurtă şi mici pauze, pentru că lungind rugăciunea, ne putem pierde atenţia, dând astfel ocazia diavolului să se apropie de noi şi să ne umple mintea cu gânduri de la el. Dacă ne rugăm cu rugăciunea scurte şi dese, este mai uşor să ne concentrăm atenţia şi să ne îndreptăm gândul spre Dumnezeu.

Cu adevărat, nimic nu face sufletul mai bun şi mai înţelept decât suferinţa.

De asemenea, trebuie să participăm la toate slujbele din biserică, dacă este cu putinţă. „Dar am atâtea griji şi probleme!”, îmi vei spune. Tocmai de aceea să vii la biserică, pentru că prin prezenţa ta acolo să atragi asupră-ţi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În felul acesta, vei afla ajutor în problemele tale, iar demonii şi oamenii cei răi nu te vor pute birui. Participând la sfânta Liturghie şi la celelalte slujbe, vei dobândi de la Dumnezeu armele Sale, pentru ca nimeni să nu-ţi mai poată face nici un rău.

Şi chiar dacă nu îngenunchezi, nu plângi şi nu-ţi ridici mâinile spre cer, rugăciunea va fi desăvârşită dacă gândul tău este îndreptat cu totul spre Dumnezeu.

Dumnezeu ne aude şi atunci când tăcem.

…puterea rugăciunii făcute laolaltă cu ceilalţi fraţi creştini este foarte mare.

Atunci când posteşti, când dormi pe jos şi plângi întreaga ta viaţă, nu înfăptuieşti mai nimic dacă nu eşti de folos celorlalţi.

Iubirea de oameni a Sfântului Apostol Pavel a fost încă şi mai mare şi mai minunată, căci el a cerut chiar şi să fie despărţit de Hristos, numai ca cei de un neam cu el să se apropie de Părintele ceresc (Rom. 9, 3).

„Dar mi s-a făcut o nedreptate”, vei spune, „şi sunt supărat”. Dacă-i aşa, roagă-te împotriva diavolului, care te nedreptăţeşte mai mult decât oricine. El este cel care naşte duşmănia.

Nu se poate ca atunci când omul tânjeşte şi după virtute şi după slavă, să le dobândească pe amândouă. Le poate dobândi pe amândouă dacă urmăreşte doar virtutea cerească, pentru că la ea se paote adăuga şi slava… Aşadar, cel care săvârşteşte o faptă bună, încercând să câştige şi slava oamenilor, fie o câştigă, fie nu, el îşi ia răsplata în această viaţă şi nu va mai lua nici un fel de răsplată în viaţa viitoare.

Omul se bucură de multă slavă atunci când nu o vrea şi când nu o caută.

Iar cine spune că este mai bine să câştigi o virtute şi să te mândreşti, decât să cazi în păcat şi să te smereşti, acela nu ştie paguba pe care o pricinuieşte sufletului nostru trufia şi câştigul pe care ni-l aduce smerenia.

Cine poate fi mai puternic decât acela care Îl are pe Dumnezeu alături de el?

Bogatul din Evanghelie nu a săvârşit nici o nedreptate faţă de Lazăr. Cu toate acestea, pentru că nu a avut milă de el, a fost osândit să se chinuiască în iad…

…dacă este păcătos cel care îi iubeşte numai pe cei care îl iubesc, cum este cel care îi vatămă şi pe cei care nu l-au nedreptăţit?

Nu te deosebeşti cu nimic de închinătorii la idoli, dacă îi iubeşti pe cei care te iubesc. Gândeşte-te atunci care este starea ta dacă îi urăşti pe cei care te iubesc.

…pe omul bun, care ştie să spună cuvinte frumoase despre orice, cu toţii îl iubesc ca pe un frate adevărat.

Şi dacă este nedreptăţit un om care nu nedreptăţeşte pe nimeni, cu atât mai mult este acesta binecuvântat şi slăvit.

Umple-mă de bucurie spunându-mi că ai fost la duşmanul tău, l-ai prins în braţe, l-ai strâns cu iubire şi l-ai sărutat cu lacrimi în ochi… Oricum ar fi, nu poate fi mai rău decât Saul, care deşi a fost salvat de multe ori de la moarte de David, s-a întors împotriva acestuia.

„Dar a spus atâtea despre mine”, te plângi tu. Şi ce e cu asta? Dacă are dreptate, te îndreptezi. Şi dacă nu are dreptate, să râzi şi să priveşti spusele lui cu dispreţ. Dar mai bine să nu râzi, nici să dispreţuieşti cuvintele sale, ci să te bucuri, aducându-ţi aminte de spusele Domnului… Sau poate duşmanul tău are dreptate în ceea ce zice? Atunci vei dobândi aceeaşi răsplată, dacă rabzi cu smerenie cuvintele lui, dacă nu-l înjuri şi nu-l jigneşti, ci oftezi cu amărăciune şi te pocăieşti din toată inima pentru păcatele tale.

Iar atunci când relele îţi vin în minte fără să vrei, supără-te pe diavol, nu pe semenul tău… Iar dacă este nevoie să-l chemi ca să-i vorbeşti, înainte de aceasta, alungă din inima ta toată mânia, şi abia după aceea să discuţi cu el. Pentru că dacă vei fi mânios, nu vei putea nici spune, nici asculta vreun lucru drept.

Vameşul, care stătea cu smerenie undeva în spate, a auzit cuvintele fariseului, dar nu s-a mâniat şi nu l-a înjurat pe fariseu. Dar ce a făcut? Stând cu ochii în pământ, îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, vameşul a plecat de la templu îndreptat şi cu păcatele iertate. Vezi cât de repede a primit iertare? Printr-o nedreptate care i s-a făcut, i s-a iertat nedreptatea pe care a făcut-o el însuşi. Astfel, duşmanul său, fără ca el să vrea lucurl acesta, a devenit binefăcătorul său. Spune-mi, există vreo modalitate de a scăpa mai uşor de epăcate? Ca să se izbăvească de păcatele sale, câte milostenii, posturi, privegheri şi nevoinţe nu trebuia să împlinească vameşul? Dar în felul acesta, printr-un simplu cuvânt, a scăpat de toată răutatea sa.

Dacă tu ierţi păcatele aproapelui tău, şi păcatele tale vor fi iertate încă din această viaţă şi nu le vei mai purta cu tine spre veşnicie.

Ostaşii viteji, atunci când aud trompeta că îi cheamă la bătălie, gândindu-se la victorie şi la izbânziile înaintaşilor lor, se aruncă în luptă cu mult curaj. La fel şi tu, atunci când eşti chemat la luptă duhovnicească, să-ţi aduci aminte de izbânzile sfinţilor mucenici şi să te lupţi cu vitejie, entuziasm, credinţă şi bucurie.

Sau poate suferi pentru că oamenii uneltesc împotriva ta, te prigonesc şi te lovesc? Să nu crezi că păţeşti toate acestea din cauza faptului că Dumnezeu nu are putere să te ajute, ci pentru ca în suferinţa pe care o înduri, să se arate, în fapt, puterea Sa: atunci când eşti prigonit şi izbuteşti să-ţi învingi duşmanul când eşti chinuit şi te arăţi mai puternic decât cel care te chinuieşte, când eşti întemniţat şi schimbi inima celor care te păzesc, când eşti batjocorit şi ierţi, la fel cum a făcut Hristos.

Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia?

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndramnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit!

Ne dăm seama că dreptul Iov nu a fost cu nimic mai prejos decât apostolii lui Hristos. Sau poate era – îndrăznesc să spun – mai presus de aceștia? De ce zic asta? Pentru că apostolii, oricâte sufereau, erau mângâiați de gândul că suferă pentru Domnul. Pe când Iov nu avut nici măcar această mângâiere. Și mai mult decât atât, el nu a fost disprețuit, urât și batjocorit de dușmanii săi, la fel ca apostolii, ci de prieteni, de foștii săi slujitori și de oamenii pe care îi ajutase – ceea ce este mult mai dureros… Cine a suferit mai mult decât el? A avut zece copii și i-a pierdut pe toți într-o clipită. Cine a fost lovit de o boală mai înfricoșătoare? Era plin de răni și de viermi din cap până în picioare. Dacă și una din aceste nenorociri este de nesuportat, gândiți-vă ce om a fost acela care a avut puterea să le îndure pe toate la un loc și fără să aibă nici cel mai mic sprijin din partea celorlalți. Vedeți, dar, cu toții, atunci când suferim, avem alături de noi pe cineva care să ne mângâie. Însă Iov nu a avut pe nimeni.

Te-a întristat diavolul prin paguba pe care ţi-a pricinuit-o? Întristează-l şi tu, bucurându-L pe Dumnezeu.

…robii lui Hristos, atunci când sunt legaţi, au putere mai mare decât cei care nu poartă lanţuri.

…nu este dar mai mare pe lumea aceasta decât să înduri suferinţe pentru Hristos.

La ce foloseşte postul dacă eşti om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti?… de aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.

Desigur, adesea, Dumnezeu îi răsplăteşte pe pământ pe cei care fac milostenii. Dar tu să nu ceri astfel de răsplată, pentru că împuţinezi comoara ta cerească.

Ce fel de om eşti tu să cercetezi întrega sa viaţă [a cerşetorului] pentru un bănuţ pe care vrei să i-l dai?

Nenorocirea nu este să fi nedreptăţit, ci să nedreptăţeşti. Dumnezeu nu este nedrept. De aceea, fie în această viaţă, fie în cealaltă, nedreptatea se plăteşte, la fel cum este răsplătită şi virtutea.

Atunci când vezi vreun om că trăieşte în evlavie şi dreptate, chiar dacă ar fi legat cu mii de lanţuri, chiar dacă ar fi aruncat în cea mai întunecoasă închisoare, chiar dacă ar fi chinuit de sărăcie sau dacă nu ar avea mâini sau picioare sau dacă ar fi măcinat de vreo boală fără vindecare, să-l fericeşti şi să-l invidiezi…

De altfel, nu este cu putinţă ca lucrătorul binelui să fie lăudat de toţi.

Atât de mare este putera virtuţii, încât chiar şi când pare că este învinsă de răutate, ea este, de fapt, învingătoare. Lucrul acesta este vădit de pomenirea dreptului Abel. Cu toate că a fost omorât de Cain, el a primit cununa sfinţeniei de la Dumnezeu şi este fericit de oameni până în ziua de astăzi. Pe când Cain, dimpotrivă, a fost osândit de Dumnezeu, iar de oameni este înfierat ca ucigaş de frate.

Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se simitesc atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele şi răutăţile pe care le scot din gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă Bisericii (lucuru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.

Dacă omul care nu nedreptăţeşte este virtuos, cel care nu se răzbună atunci când i se face un rău este de-a dreptul un sfânt.

A nu ţine minte răul şi a nu te răzbuna sunt trăsături ale oamenilor virtuoşi, dar a te ruga pentru cei care îţi fac rău este trăsătura îngerilor. Şi să nu uităm că cei care ne fac rău şi ne nedreptăţesc, fără să vrea, ne fac, de fapt, un bine; căci cu cât aceia ne întristează mai mult, cu aât mila lui Dumnezeu şi bunătatea Sa sunt mai aproape de noi.

Bine ar fi să fie minciuni spusele mele. Aş vrea din toată inima ca în ziua Judecăţii să se dovedească că v-am mustrat pe nedrept. Aş vrea mai degrabă să mă osândească pe mine Domnul ca vorbitor de rău, decât să vă osândească oe voi pentru faptele voastre.

Atunci când trebuie să salvăm un om pierdut, nu este timp pentru judecată, ci numai pentru iubire şi iertare.

Dacă în paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat.

Nimic nu umple mai mult sufletul de desfătare decât faptul de a iubi şi a fi iubit.

Să facem bine celor care ne fac rău, chiar dacă aceştia rămân neîndreptaţi. Astfel, păcatele noastre vor fi iertate şi vom dobândi smerenie. Atunci când alungăm din sufletul nostru orice duşmănie, avem multă îndrăzneală în rugăciunea noastră către Domnul.

Cuvintele noastre ortodoxe sunt ca armele care îi apără pe ai noştri şi îi lovesc pe eretici. Aceste cuvinte nu îi lovesc pentru a-i doborî, ci pentru a-i ridica după ce au căzut. Acesta este scopul luptei noastre: să îi ajutăm şi pe vrăşmaşii noştri să se mântuiască.

Scopul Vechiului Testament a fost să-l facă pe om din nou om, pe când scopul Noului Testament este să-l facă pe om înger.

Nu pune pacea şi înţelegerea mai presus de adevăr.

Chiar dacă ai duce o viaţă duhovnicească înaltă, nu vei avea îndrăzneală dinaintea lui Dumnezeu dacă vei fi indiferent faţă de fraţii tăi care merg pe calea pierzaniei.

Nu este cu putinţă ca omul să se mântuiască dacă nu face nimic pentru mântuirea aproapelui.

Cel care se îngrijeşte să ajute la mântuirea unui frate leneş şi să-l scoată din gheara diavolului se aseamănă, atât cât îi este cu putinţă omului, cu Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare dintre virtuţi şi dintre izbânzi.

Tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă minte şi nu o lasă să gândească raţional.

Începutul lenei este amânarea.

Orice lucru se face la timpul său. Ce se face în afara timpului potrivit nu numai că este nefolositor, dar poate fi şi vătămător.

Lipsa de experienţă este un mare rău.

Copacul necredinţei este plantat de curiozitatea cea rea a gândului, este udat de orgoliu şi este îngrăşat de patima ambiţiei.

Nimeni nu este mai bun şi mai frumos la suflet decât omul simplu. Acesta este pentru oricine un prieten de nădejde.

Nunta este o mare taină. Unirea dintre bărbat şi femeie este închipuirea unirii dintre Hristos şi Biserică. De aceea, să nu te gândeşti la căsătorie în mod superficial şi nici să nu aştepţi zestre de la celălalt. Căsătoria nu este o afacere, ci o comuniune de viaţă.

Atunci când bărbatul se ceartă cu femeia, familia lor este în aceeaşi sitauţie ca un vapor aflat în mijlocul furtunii, când căpitanul se ceartă cu timonierul.

Să facem o lege pentru noi, pentru soţiile noastre şi pentru copii: să dedicăm o zi pe săptămână în întregime ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi cugetării asupra celor auzite.

Marile rele sunt pricinuite de uşurătatea cu care vorbim, pe cân cele bune izvorăsc din chibzuinţa în vorbire. De multe ori, tăcerea este mai de folos decât vorba, desigur, la fel cum, în anumite cazuri, mai folositor este să deschidem gura decât să tăcem.

Biserica este loc de vindecare, nu loc de judecată a sufletelor. Biserica nu osândeşte păcatele, ci oferă iertarea lor.

Nimic nu ne face viaţa mai frumoasă decât bucuria de a simţi că facem parte din Biserică. În Biserică, oamenii curaţi dobândesc bucuria, cei supăraţi, liniştea, iar cei mâhniţi, bucuria. În Biserică, cei chinuiţi află mângâiere, iar cei obosiţi odihnă. Domnul spune: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

Nimic nu este mai puternic decât Biserica. Nimic nu se ridică la valoarea Bisericii. Biserica este mai înaltă decât cerul, mai întinsă decât pământul, mai luminoasă decât soarele. Câți nu au luptat cu ea și nu au reușit să o biruiască? Toți cei care au luptat împotriva ei au fost dați pierzaniei, pe când Biserica a urcat la cer.

A răbda şi a-I mulţumi lui Dumnezeu la vreme de încercare sunt cel mai minunate izbânzi ale creştinului.

Nu vă împiedic să petreceți, dar să o faceți cu demnitate și să nu săvârșiți păcate.

Dacă cerţi fără măsură, faci mai mult rău decât bine. Dacă glumeşti fără măsură, mai mult întristezi decât bucuri. Aşadar, în orice situaţie, trebuie să avem măsură şi să ne ferim de exagerări.

Nu trebuie să ne intereseze părerea celor mulţi şi răi, ci a celor buni şi puţini.

Nimic nu te ajută mai mult să dobândeşti prieteni decât vorbirea frumoasă şi sufletul smerit.

Extrase din Sfântul Ioan Gură de Aur, „Problemele vieţii”, editura Egumeniţa

Contact Form Powered By : XYZScripts.com