Header image

Sfântul Ioan Gură de Aur, Luminătorul şi dascălul lumii

Sfântul Ioan Gura de Aur s-a nascut într-o familie nobila din cetatea Antiohiei, pe la mijlocul sec. IV, aproximativ 345 d. H. Tatal sau se numea Secundus, si mama, Antusa. Tatal era Magister Militum Orientis, comandant militar de rang înalt, care a murit tânar, îndata dupa nasterea fiului sau. Mama sa nu avea decât douazeci de ani la moartea tatalui. Virtutea mamei se vadeste din refuzul de a se mai casatori a doua oara si prin devotiunea fata de fiul ei, Ioan, pe care l-a crescut cu iubire jertfelnica, dându-i cea mai buna educatie crestina si asigurându-i cea mai înalta instructie clasica la acea vreme.

Se pare ca si tânarul Ioan era la înaltimea jertfei mamei, caci avea un suflet înflacarat, plin de râvna pentru tot ce era bun si frumos si, din acest punct de vedere, nu se asemana Fericitului Augustin, care, în tinerete, a trecut prin mari primejdii sufletesti din pricina firii patimase. Tânarul Ioan crestea armonios si sporea în întelepciune. Iubirea mamei a fost rasplatita de recunostinta fiului, care va scrie mai târziu: “îmi amintesc cum într-o zi, pe când eram tânar, profesorul meu a adus lauda mamei mele în fata unei numeroase asistente. Aflând ca eram fiul unei femei vaduve, m-a întrebat de la ce vârsta mama a ramas vaduva, iar la raspunsul meu ca avea patruzeci de ani si ca era vaduva de douazeci de ani, de la moartea tatalui meu, surprins, a strigat privind multimea: Ce femei se gasesc la crestini! Ce purtare deosebita! Refuzul unei a doua casatorii i-a câstigat mamei admiratia nu numai între noi, ci si la pagâni” (Adviduam iuniorem).

Se mai povesteste ca spre sfârsitul vietii marelui sau profesor Libanius, care era pagân, fiind întrebat pe cine lasa în locul sau, ar fi raspuns: “Pe Ioan l-as fi lasat, daca nu l-ar fi furat crestinii”. Prin urmare, tânarul este minunat înzestrat, provine dintr-o familie aristocratica, bine educat si crescut cu dragoste în familie si având parte de cea mai buna formare intelectuala a veacului sau.

Cu toate acestea trebuie sa semnalam ca, în ciuda uriasei culturi clasice si a deplinei stapâniri a metodelor retoricii vremii, viitoarele cuvântari si omilii crestine nu sufera nici un fel de scadere sau influenta negativa. A stiut sa le converteasca pe toate la Hristos în mod desavârsit; Opes Aigyptiorum adDeum honestamente adduxt (Bogatiile egiptenilor le-a adus cu smerenie la Dumnezeu).

Nu va vorbi niciodata despre marii scriitori clasici, cum a procedat Sfantul Grigorie de Nazianz, sau Sfantul Vasile cel Mare, desi îi cunostea foarte bine. Dimpotriva este foarte rezervat si sever în aprecierile asupra literaturii si filosofici pagâne.

Botezul l-a primit destul de târziu, dupa obiceiul vremii, spre 369, pe la 25 de ani, prin mâna patriarhului Meletius. Acesta i-a pus temeliile unei bune învataturi ortodoxe. Apoi a urmat Diodor – mai târziu episcop în Tarsul Ciliciei – care era un adevarat savant. Acesta si Teodor de Mopsuestia reprezentau scoala exegetica antiohiana la nivelul cel mai înalt. Viitoarele omilii si comentarii ale Sfântului Ioan vor pastra amintirea acestor maestri, dar, precum ne spune Sozomen în cartea a opta a istoriei sale, educatia intelectuala s-a împletit cu disciplina ascetica sub îndrumarea unui crestin vestit pentru înfrânarea lui, numit Carterius (în limba greaca însemnând “puternic, solid, rabdator”).

Dupa botez, Ioan s-a despartit complet de preocuparile si de studiile lui din lume, si, la fel ca marii învatatori crestini ai veacului sau, a simtit chemarea pustiului. A cedat însa, pentru un timp, lacrimilor maicii sale, din recunostinta pentru sacrificiul ei. Metafrast ne pastreaza cuvântul de înduplecare, ce poate sluji spre pilda multor mame aflate în nevoie:

“O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreuna cu tatal tau, de la a carui moarte tu ai ramas orfan si eu vaduva, caci asa a voit Dumnezeu. Si nimic n-a putut sa ma înduplece catre a doua nunta si a aduce un alt barbat în casa tatalui tau, ci am trecut prin viforul nevoilor si prin focul vaduviei, cu purtarea de grija a lui Dumnezeu. Rabdând toate cu ajutorul Lui, m-am mângâiat cu privirea fetei tale, cea asemenea cu fata tatalui tau, simtind mare usurare. Apoi, averea tatalui tau n-am prapadit-o în nevoia vaduviei, ci am pastrat-o întreaga spre trebuinta vietii tale. Deci, te rog, fiule, nu ma arunca în a doua vaduvie, iar tânguirea ce mi s-a potolit dupa tatal tau n-o mai înnoi iarasi cu plecarea ta. Ci asteapta moartea mea, pe care o doresc sa fie degraba, iar dupa ce ma vei îngropa pe mine lânga oasele tatalui tau, atunci vei face cum vei voi. Acum însa, rabda putin si ramâi împreuna cu mine, pâna când sunt înca între cei vii. “Acestea si altele asemenea graind mama catre Ioan, l-a înduplecat sa nu o lase.” (Simion Metafrastul, Vietile Sfintilor, noiembrie 13, editia a II-a, Editura Episcopiei Romanului, 2000, p. 204)

Dar în jurul anului 375, dupa ce a murit mama sa, “îndata a împartit toata averea sa celor ce aveau trebuinta, iar robilor si roabelor le-a daruit libertatea. Apoi, lasând toate rudele sale si pe prieteni, s-a dus la o manastire si s-a facut monah, slujind Domnului ziua si noaptea în multe osteneli si nevointe”. Patru ani a dus viata de obste si doi ani s-a retras în cea mai aspra pustnicie, locuind într-o pestera, dupa cum ne spune Paladius. Acolo sanatatea i s-a subrezit din cauza asprimii vietii si, prin voia lui Dumnezeu, a ajuns la pregatirea launtrica necesara misiunii pe care o avea în Biserica, în Antiohia a fost de îndata hirotonit diacon în 381, la vârsta de aproximativ 35 de ani, de catre Meletius însusi, revenit din exil. în 387, dupa moartea lui Meletius, patriarhul Flavian, succesorul sau, l-a hirotonit preot.

O data cu hirotonirea lui ca preot de catre Flavian, a început si munca de învatator al Antiohiei, o cetate care numara ca la doua sute de mii de suflete, fiind între primele trei din partea de rasarit a Imperiului Roman. Acolo el predica fie în Biserica cea Mare – construita de catre Sfântul Constantin, pe care o cunoastem din descrierile lui Eusebiu – fie în vechea biserica “Palea”, mai putin aratoasa, dar a carei traditie mergea pâna la Sf. Apostoli. Predica în tot timpul anului, în fiecare saptamâna, mai ales sâmbata si duminica, uneori chiar de mai multe ori pe saptamâna, mai ales în marile posturi. Se adresa întregii comunitati, fie unui auditoriu limitat (catehumeni care asteptau sa fie botezati), fie unui public ales, capabil sa primeasca o învatatura mai înalta. Buna parte a activitatii lui învatatoresti a fost polemica, îndreptata împotriva sectarilor, anomeilor, evreilor, dar temeiul era totdeauna învatatura morala, având ca punct de plecare comentariul Sfintei Scripturi. Doisprezece ani a preotit în Antiohia, câstigând admiratia întregii Biserici si respectul concetatenilor sai, fapt care a dus la chemarea lui, în jurul anului 398, spre a fi numit episcop de Constantinopol, adica patriarh. Despre aceasta prima perioada a vietii lui, pâna a ajunge patriarh, aflam mai multe lucruri minunate din diverse surse istorice.

Primul lucru remarcabil pe care-1 constatam este dragostea lui pentru viata aspra, pustniceasca si fuga de desertaciunea lumii acesteia. Din Vietile Sfintilor aflam ca la îndemnul bunului sau prieten, Vasile, cu care era de un cuget si de un suflet, se fagaduieste sa mearga la manastire. Ajuns acolo, a scris carti pentru preotie,pentru smerenia inimii, precum si o ePistola catre Teodor, monahul cel cazut, plina de folos, pentru ca Sfântul Ioan avea de la Dumnezeu darul învataturii si era plin de harul Sfântului Duh. Îl vedem, prin urmare, pe Ioan calugar desavârsit, iubit de obstea în care vietuia si nevoindu-se a-i învata si pe altii sa se învete pe sine însisi, îi învata pe cei lenesi desteptându-i sa alerge spre cer, pe toti, sa-si omoare patimile, si trupurile sa le supuna duhului. Facând asemenea multe minuni, se ostenea cu bucurie în manastire. Iata un exemplu care arata modul cum sfântul savârsea tamaduiri:

“O femeie cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnava, a rugat pe barbatul sau sa o duca la Sfântul Ioan. Asezând-o barbatul ei pe asin, a mers cu dânsa la manastire, apoi, lasând-o la poarta, a intrat singur la sfântul, rugându-1 sa-i tamaduiasca femeia de neputinta. Iar Ioan a zis barbatului aceluia: Mergi si spune sotiei tale sa înceteze cu rautatea naravului sau si cu asprimea ce o are asupra slugilor si slujnicelor, stiind ca si ea este facuta din aceeasi tina. Apoi sa se îngrijeasca de sufletul sau, dând milostenie saracilor si nelasând rugaciunile ce se cuvin a le face. Dupa aceea sa va înfrânati si sa va paziti în curatie în zilele cele sfinte si de post, caci Dumnezeu îi va da tamaduire. (Vietile Sfintilor p. 206). Se vede aici un lucru pe care astazi putini îl mai stim: legatura dintre faptele noastre si bolile de care suferim. “Deci, mergând, barbatul a spus femeii sale cele ce auzise de la sfântul, iar ea a fagaduit cu toata osârdia ca va pazi toate cele poruncite pâna la suflarea cea mai de pe urma. Apoi s-a întors barbatul, spunându-i fagaduinta femeii. Atunci sfântul a zis: Mergeti cu pace, caci acum a tamaduit-o pe ea Domnul. Si, ducându-se, barbatul a aflat pe femeia sa tamaduita. S-au întors la casa lor cu bucurie, slavind pe Dumnezeu.”

Despre modul cum învata în Biserica Sfântul Ioan Gura de Aur, ni se spune: “Se mira foarte mult tot poporul Antiohiei si lauda pe fericitul, caci mai înainte de dânsul pe nimeni nu au vazut în cetatea aceea, nici n-au auzit cândva sa propovaduiasca Cuvântul lui Dumnezeu pe de rost, fara carte sau scrisoare, ci el a fost între dânsii cel dintâi si cel mai vestit propovaduitor”.

Atât de bine primite erau cuvintele sfântului, încât ajunsese sa fie citite cuvântarile lui pe la mese si prin târguri, ba înca le învatau si pe de rost, precum Psaltirea, asa le era de placut la vorba si vestit si tuturor învatator iubit, încât nu era nimeni în cetate care sa nu fi dorit a asculta pe sfântul când vorbea. Toti mergeau la biserica cu mare bucurie când vorbea, mai-marii lasându-si judecatile, negustorii afacerile, mesterii lucrul mâinilor, cu totii alergau sa-i asculte învatatura si sârguindu-se sa nu se pagubeasca de nici un cuvânt care iesea din gura lui. Iata ce ni se spune si despre cum a ajuns sa fie numit gura de aur.

“Fericitul avea câteodata obicei de scotea cuvinte din adâncul întelepciunii, si aceasta o facea mai ales la începutul preotiei sale, si alcatuia cuvânt de învatatura, neînteleasa de oamenii cei neînvatati. Iar odata o femeie, ascultându-1 si cele graite neîntelegându-le, a ridicat glas din popor si a zis catre dânsul: învatatorule duhovnicesc, sau mai bine sa-ti zic, Ioane Gura de Aur, adâncit-ai fântâna sfintelor tale învataturi, iar funia mintii noastre este scurta si nu poate sa o ajunga [“(Vietile Sfintilor p. 209) Din acea vreme si pâna astazi Gura de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfântul Ioan Gura de Aur a gândit în sine ca nu este de folos a spune catre popor învatatura cu mestesugire de cuvinte. Si de atunci se straduia sa-si împodobeasca vorba sa nu cu cuvinte “ritoricesti”, ci simple si învatatoare de obiceiuri frumoase, pentru ca si ascultatorii cei mai neînvatati sa înteleaga si sa aiba folos.

Abia în calitate de patriarh al Constantinopolului, vasul ales al lui Dumnezeu îsi va arata adevarata masura. Daca nu va mai putea sa predice în acelasi ritm ca în Antiohia, de aceasta data toata energia sa se va îndrepta spre scaderile Bisericii, înca din sec. IV vedem cum Biserica este erodata dinlauntru de slabiciuni omenesti. Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior si fastul clerului înalt ajunsese la concurenta cu cel al aristocratiei civile. Ei au fost foarte nemultumiti de austeritatea noului patriarh, care cerea sa fie vândute obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur si ducea, dupa spusa lui Paladius, o “viata de ciclop”.

De asemenea, multele milostenii pe care femeile bogate si milostive le aduceau Bisericii erau deturnate spre folosul personal al clerului. Ioan le-a învatat ce este adevarata milostenie, cu osebire pe vaduva Olimpiada, cu care a avut o strânsa prietenie pâna la moarte. De asemenea, s-a luptat cu calugarii trândavi care bântuiau la acea vreme prin orase si sate. A combatut cu fermitate coabitarea clerului cu femei, exceptie facând mamele, surorile sau matusile. A construit spitale si aziluri de batrâni. A intensificat evanghelizarea satelor în Tracia si în Siria, mai putin patrunse de Evanghelie. S-a luptat împotriva sectelor eretice ale novatienilor, arienilor si împotriva evreilor cu o vigoare uneori aspra, fapt care a scandalizat pe multi. S-a straduit mult sa-i aduca la Ortodoxie pe goti, care în acel veac IV aveau Biblia în limba gotica tradusa de Wulfila, pe vremea împaratului Valens. A recrutat dintre ei în cler si le-a dat biserici.

Se întelege usor cât de mult a stârnit împotriva lui pe cei caldicei din acea vreme, pe acei crestini care atunci, ca si astazi, erau experti în a împaca poruncile lui Hristos, calea cea strâmta, cu confortul si trufia acestei lumi. N-au trecut nici doi ani de la înaltarea sa pe scaunul patriarhal, ca s-a si format o “liga” îndârjita împotriva sa, având în frunte pe cei mai puternici oameni ai vremii aceleia. Ea va sfârsi prin a-l alunga din scaunul patriarhal, exilându-l din Constantinopol si, în acelasi timp, îi va grabi plecarea catre ceruri.

Mult mai graitor este cuvântul lui Metafrast din Vietile Sfintilor: “Dupa înscaunare, a venit împaratul la dânsul cu domnii si stapânii vremii ca sa ia binecuvântare de la Sfântul Ioan, Patriarhul. El, facând rugaciune pentru împaratul si pentru popor si binecuvântându-i, si-a deschis gura de Dumnezeu insuflata si a rostit învatatura prin care povatuia pe împarat sa petreaca în dreapta credinta, neabatut, sa se departeze de eretici, sa vina adeseori la biserica si sa fie drept si milostiv. Apoi a zis: Sa stii ca nu ma voi rusina când va fi trebuinta de învatatura si de mustrare pentru folosul sufletului tau, precum nici proorocul Natan nu s-a rusinat de împaratul David descoperind greseala lui.

Luptându-se cu patima lacomiei de averi, si-a ridicat asupra-si zavistia nu numai de la clerici, carora le poruncea sa vietuiasca dupa asezamântul legii, ci si de la stapânitorii lumesti. Astfel ei batjocoreau învatatura Sfântului, iar cuvintele lui întelepte si bune le socoteau nebuneste ca rele, zicând ca patriarhul, în propovaduirea sa în biserica nu învata, ci mustra, nu sfatuieste, ci ocaraste, nu îndreapta, ci huleste pe împarat si pe împarateasa si pe stapânitori. Apoi îl socoteau neacoperitor de pacatele aproapelui.” Lucruri care se întâmpla aidoma si astazi.

Pe scitii care locuiau împrejurul Dunarii i-a luminat (adica populatiile care locuiau pe teritoriul tarii noastre, pe stramosii nostri). Eresul marcionitilor din partile rasaritului, de asemenea, l-a risipit. Astfel, toata lumea a luminat-o cu învatatura sa. Multe se pot învata privitor la relatia dintre Biserica si Stat si despre modul cum trebuie sa se poarte un adevarat pastor, din fragmentul de mai jos:

“Dar împarateasa nu înceta a face suparare contra fericitului Ioan si din zi în zi se înmulteau mânia si rautatea în inima ei asupra placutului lui Dumnezeu, care era fara de rautate si drept. Dupa putina vreme, împarateasa a trimis la Sfântul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicând: înceteaza a te mai împotrivi noua si nu te mai atinge de lucrurile cele împaratesti, ca nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericesti si te lasam singur sa le îndreptezi.Înceteaza de a ma mai face pe mine pilda tuturor prin biserici, vorbind de mine si mustrându-ma. Pentru ca eu, pâna acum, te aveam pe tine ca pe un parinte si-ti dadeam cinstea ce ti se cuvenea; iar daca nu te vei îndrepta si nu vei fi mai bun catre noi, atunci sa stii ca nu-ti voi rabda mai mult.

Sfântul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împarateasa, s-a mâhnit foarte si, oftând greu, a zis catre cei trimisi: “împarateasa (a se citi Statul, care uneori se poate numi si “democratic”) voieste sa fiu ca un mort, care nu vede nedreptatile ce se lucreaza si nu aude glasurile celor asupriti si ale celor ce plâng si suspina, si nu face mustrari celor ce gresesc. Dar de vreme ce sînt episcop si mie îmi este încredintata purtarea de grija pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiti asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învata pe toti si a certa, iar pe cei ce nu se pocaiesc, a-i mustra. Pentru ca stiu ca a nu mustra faradelegile si a nu certa pe cei ce fac rele este dovedita pierzare si ma tem ca daca vom tacea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, sa nu se zica si despre noi cuvântul acesta al lui Iosie: Preotii au ascuns calea Domnului. Daca împarateasa nu se stie ca a facut ceva rau, nici ca a facut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mânie asupra mea, care învat pe popor sa se abata de la toata nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine sa se bucure, pentru ca n-a facut nedreptate, caci eu nu ma lenevesc a învata pentru mântuirea poporului peste care ea împarateste. Iar daca ea este vinovata de pacatele acelea pe care cu cuvinte învatatoare ma sârguiesc a le dezradacina din inimile oamenilor, apoi sa stie ca eu nu o mustru pe dânsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustra pe dânsa si-i aduc mare necinste si rusine sufletului ei. Deci, poate sa se mânie împarateasa cum voieste, eu nu voi înceta a grai adevarul, pentru ca mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Caci daca as placea oamenilor, apoi nu as fi rob al lui Hristos.”

Toti pizmataretii Sfântului Ioan, sfatuindu-se, cautau vina asupra lui, ca sa aduca în popor veste rea despre dânsul. Deci au trimis mai întâi în Antiohia, cercetând ca doar vor afla vreun rau pe care l-ar fi facut Ioan din copilarie. Dar au murit cei ce faceau iscodiri si n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care stia sa alcatuiasca minciuni cu mestesug; dar nici acela nu putea grai ceva asupra vietii Sfântului Ioan, care stralucea ca soarele cu faptele cele bune. Însa Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum sa izgoneasca pe Sfântul Ioan din scaun, având ajutatoare pe împarateasa si pe alti oameni rai; iar mai vârtos, si-a câstigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfântului Ioan s-a început astfel: într-o buna zi împarateasa se plimba prin viile împaratesti si vazând o vie frumoasa a luat un strugure, gest simbolic, în urma caruia via trebuia sa-i fie oferita de proprietar, întâmplator, via era a unei vaduve care nu s-a învoit cu acest obicei nedrept  si s-a plâns patriarhului. Cum era de asteptat, acesta a intervenit prompt. “Sfântul Ioan îndata a trimis scrisoarea sa catre împarateasa, vorbindu-i de milostivire, aducându-i aminte de viata cea buna a parintilor sai si de faptele cele bune ale împaratilor celor mai dinainte. Si, mai aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu si de judecata cea înfricosata a Lui, a rugat-o sa întoarca via vaduvei celei sarace”, împarateasa a replicat cu asprime. Astfel, zicea: “Ma înfrunti cu cuvintele tale ca si cum as face nedreptate si faradelege, nestiind asezamintele împaratesti; m-ai napastuit cu vorbele tale si nu voi rabda pâna la sfârsit sa fiu defaimata de tine.” Sfântul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împarateasa si, sezând lânga dânsa, a început a o sfatui iarasi cu cuvinte blânde, vorbindu-i mai mult decât întâi si rugând-o sa dea înapoi via vaduvei. Ea a zis:

“Ti-am scris ce este asezat pentru vii de catre împaratii cei de demult; sa-si ia vaduva alta vie în locul aceleia sau sa-si ia pretul pentru dânsa”. Sfântul a zis:
“Nu-i trebuie ei alta vie, nici nu cere pret pentru dânsa, ci pe a sa o cere; da-i dar înapoi via ei.”
Împarateasa a zis:
“Nu te împotrivi asezamintelor împaratesti celor de demult, ca nu-ti va fi spre bine o împotrivire ca aceasta.”
Ioan a raspuns:
“Nu pune înainte asezamintele si legile pe care le-au asezat împaratii pagâni, pentru ca nimic nu te opreste pe tine a strica o lege nedreapta si a aseza alta dreapta, fiind împarateasa binecredincioasa. Deci, da înapoi via celei nedreptatite, ca sa nu te numesc pe tine a doua Izabela si sa mostenesti împreuna cu ea si blestemul.”
Acestea zicând Sfântul, s-a aprins împarateasa de mare mânie si a rasunat palatul de strigarea ei, dovedind rautatea cea tainuita în inima sa, zicând:
“Eu însami ma voi razbuna asupra ta si de acum nu numai ca nu voi da via vaduvei, dar nici alta în locul aceleia si nici pretul nu voi porunci sa-i dea. Iar tie îti voi da pedeapsa pentru ocara aceasta.” Deci a poruncit sa scoata pe Sfântul Ioan cu sila din palat.

Este usor de imaginat la ce tensiune s-a desfasurat acest dialog si urmarile lui:
“Cu astfel de ocara iesind Sfântul patriarh de la împarateasa, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicându-i: Spune portarilor bisericii ca atunci când va veni împarateasa la biserica, sa închida usile, sa n-o lase sa intre, precum si pe toti cei care vor veni împreuna cu dânsa, si sa-i spuna ca Ioan a poruncit sa se faca asa. Sosind praznicul înaltarii Sfintei Cruci si adunându-se tot poporul în biserica, apoi venind si împaratul cu toti boierii sai, a venit si împarateasa cu toata curtea. Iar când a vazut-o portarul venind, a închis înaintea ei usile bisericii, nelasând-o sa intre înauntru, dupa porunca patriarhului. Si când strigau slugile: Deschideti împaratesei!, portarii raspundeau: Patriarhul a poruncit sa n-o lasam. Iar ea, umilindu-se de mânie si de rusine striga, zicând: Vedeti toti si întelegeti ce fel de necinste îmi face acest om. Toti intra în biserica si numai pe mine singura ma opreste; au doara nu este drept sa ma razbun asupra lui si sa-l izgonesc din scaun?

Si nu s-au tainuit acestea toate nici înaintea împaratului. Dar împaratul, stiind obiceiul cel rau al împaratesei, tacea ca si cum n-ar fi stiut nimic. Iar pe Sfântul Ioan îl iubea mult si-l asculta pe el cu placere, însa împarateasa mereu cauta viclesug pentru izgonirea Sfântului Ioan, care lucru l-a si savârsit degrab.” Realismul acestui scenariu ne trimite la arhetipul biblic, Izabela si Irodiada. Asa a început lungul sir al intrigilor care au atras în vârtejul lor nu numai curtea imperiala, ci si mare parte a clerului, în frunte cu patriarhul Teofil al Alexandriei, cel care si-a “câstigat ajutor pe satana”.

Sfântul Ioan nu cedeaza si conflictul se acutizeaza. Vorbeste din Sfânta Scriptura, anume din cartile împaratilor cu trimitere evidenta la situatia de fapt: “Adunati la mine pe proorocii cei de rusine, pe cei ce manânca la masa Izabelei, ca sa vorbesc catre dânsii precum a zis Ilie: Pâna când schiopatati de amândoua gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeti în urma Lui, iar de este masa Isabelei va veti îngretosa”. Acestea auzind vrajmasii Sfântului Ioan, au spus ca Sfântul Ioan a asemanat înaintea tuturor pe împarateasa cu Isabela, iar pe dânsii i-a numit prooroci fara rusine. Deci, scriind acelea, le-au dat împaratului si împaratesei. Acestia, adunând un sinod de pripas l-au chemat pe sfântul la judecata. A refuzat sa se prezinte, zicând catre episcopii sai: “La cine sa merg, la pârâsii ori la judecatorii mei? Eu sînt gata a sta si înaintea soborului a toata lumea, însa sa stea si vrajmasii mei cu mine la judecata, dar altul sa fie care sa ne judece. Pe când acum, si pârâsii si judecatorii mei sunt aceiasi. Ei nu voiesc sa se judece cu mine, ci ca sa ma judece pe mine; deci nu voi merge la o judecata ca aceasta.

Sa se adune episcopii de la toate scaunele si atunci voi sta la judecata”, având în vedere pe papa Inochentie al Romei celei vechi, fapt graitor pentru autoritatea acestuia, împaratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici raspunsul lui; ci crezând numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor local, îndata a poruncit sa izgoneasca pe Sfântul din scaun. La împotrivirea poporului a trebuit sa-l readuca si “înstiintând cetatenii de aceasta, au iesit toti în întâmpinarea lui cu lumânari aprinse, încât se acoperise marea de corabiile ce-l întâmpinau.” Pacea nu a durat multa vreme, caci “un idol de argint în chipul împaratesei Evdochia era facut si pus pe un stâlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul ulitei celei mari. Acolo se obisnuise a se face priveliste si multi, adunându-se la acel stâlp, faceau jocurile lor”.

Cu alte cuvinte, visul tuturor tiranilor de a fi “ca Dumnezeu” a ridicat la lupta pe vrednicul pastor, caruia îi era jefuita turma prin cea mai vadita idolatrie; era cinstita faptura în locul Creatorului.

“Sfântul a început mai pe fata a grai despre împarateasa, la toata adunarea: Iarasi Irodiada se îndraceste, iarasi joaca si salta, iarasi cauta capul lui Ioan.” Si îndata s-au trimis carti împaratesti pe la toti episcopii, ca sa se adune la Constantinopol si sa judece pe Ioan. Asa a fost surghiunit a doua oara. “Sfântul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii sai iubiti si pe clerici, precum si pe fericita Olimpiada diaconita si, învatându-i sa fie tari în dreapta credinta, le-a dat sarutarea cea mai de pe urma. Iar ei au plâns pentru dânsul cu amar, apoi si el, plângând, s-a despartit de dânsii cu jale.” Apoi, dupa o îndelungata pribegie, au ajuns la Comani, unde era o biserica a Sfântului Sfintitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor. Fiind atunci praznicul înaltarii Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a aratat fericitului Ioan, Sfântul Mucenic Vasilisc, zicând: “Nadajduieste, frate Ioane, ca mâine vom fi amândoi împreuna”.

Acelasi sfânt mucenic s-a aratat si preotului bisericii sale, zicând: “Gateste loc fratelui Ioan, caci vine la noi”. Apoi a savârsit Sfânta Liturghie si s-a împartasit cu Preacuratele si de viata facatoarele Taine ale Trupului si Sângelui lui Hristos. Dupa aceea, facând rugaciune de multumire, a dat sarutarea cea mai de pe urma celor ce erau împreuna cu dânsul.

Apoi, culcându-se, a grait cuvântul cel obisnuit: Slava lui Dumnezeu pentru toate! însemnându-se cu semnul Crucii, a zis cuvântul cel mai de pe urma: Amin! Si îndata si-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua înaltarii Cinstitei Cruci, pentru ca a purtat Crucea în toata viata sa, rastignindu-se lumii si împreuna rastignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeasi biserica, împreuna cu Sfântul Mucenic Vasilisc. Acum intervine Pronia dumnezeiasca, cea care va face dreptate Sfântului si îi va darui slava cea vesnica si dreapta cinstire în Biserica. “Cei doi preoti cu diaconul, care îl urmasera pâna la rasuflarea cea mai de pe urma, plângând mult dupa parintele lor, s-au dus la Roma, la Papa Inochentie, si i-au spus toate cu de-amanuntul si despre adormirea sfintiei sale. Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte si s-a mâhnit de o nedreapta izgonire ca aceea si de moartea unui dascal ca acela si stâlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împaratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împaratea în Roma, si s-au mâhnit amândoi, adica si împaratul Onorie si Papa Inochentie. Deci, îndata au scris catre împaratul Arcadie. Papa a scris din partea sa asa:

“Sângele fratelui meu Ioan striga catre Dumnezeu asupra ta, împarate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigatorul de frate; si cu adevarat va fi pedepsit, pentru ca în vreme de pace a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe pastorul ei cel adevarat si împreuna cu dânsul ai izgonit si pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredintat-o naimitilor si nu pastorilor “.

Acestea si multe altele a scris Papa Inochentie catre Arcadie, oprindu-l pe el si pe Eudoxia, sotia sa, de la dumnezeiestile Taine si dând anatemii pe toti cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan. Iar pe patriarhul Teofil, nu numai din treapta, ci si de la crestinatate înstrainându-l, l-a chemat la judecata soborniceasca, pentru a primi pedeapsa pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris catre fratele sau Arcadie, astfel: “Nu stim, zice el, ce lucrare diavoleasca te-a înselat pe tine, frate, ca sa te încrezi în femeie, s-o asculti pe dânsa si sa faci unele ca acestea, pe care nici un împarat crestin nu le-a facut. Caci cuviosii episcopi care sunt aici striga împotriva împaratiei voastre, fiindca pe Ioan, marele arhiereu al lui Dumnezeu, fara de judecata si împotriva canoanelor l-ati departat din scaun si, chinuindu-1 cu amar surghiun, l-ati lipsit si de viata”.

La sfârsitul acestei scrisori, l-a mai sfatuit sa se pocaiasca si sa pedepseasca pe aceia care au fost pricina tulburarii Bisericii si a izgonirii lui Ioan. Primind Arcadie scrisoarea de la fratele sau si de la papa, a simtit o nespusa mâhnire si temere. Deci, cautând pe aceia care cu zavistie se sculasera asupra Sfântului Ioan, i-a muncit în multe feluri; iar catre Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i sa fie gata de judecata la Tesalonic, ca sa primeasca vesnica pedeapsa pentru rautatea sa.

Apoi, pe femeia sa, Eudoxia, a izgonit-o în alte case si a închis-o acolo, poruncind sa nu mearga nimeni la dânsa, ci numai o roaba. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutatoare rautatii, le-a izgonit si le-a luat averile. Pe unii însa cu rani si cu temnite i-a muncit. Dupa aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-1 despre toate cele ce a facut si cu smerenie si cu pocainta îsi cerea iertare. Apoi a scris catre fratele sau, Onorie, sa se roage de papa sa-l dezlege de blestem, si astfel a dobândit cererea. Pentru ca papa, citind rugaciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocainta si a scris catre fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetatii Cizicului, ca sa dezlege pe împarat de anatema si sa-l împartaseasca cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan sa-l scrie între sfinti.

Astfel, Sfântul Ioan Gura de Aur, dupa multe vifore de nevoi si suparari pe care le-a rabdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde, împreuna cu îngerii bucurându-se, slaveste pe Tatal, pe Fiul si pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Caruia si de la noi I se cuvine slava, cinste si închinaciune, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Tot spre slava lui Dumnezeu si dreapta cinstire a marelui Ioan se înscrie si osârdia tânarului traducator, parintele Marcel Hanches, de a face cunoscuta învatatura cea dreapta si de suflet ziditoare, tâlcuind din izvorul curat, pururea viu si de viata datator al scrierilor grecesti lasate mostenire Bisericii de catre Sfântul Ioan.

Binecuvântam stradania parintelui Marcel Hanches si aparitia acestui volum, pe care-l dorim foarte folositor si de viata duhovniceasca datator pentru crestinii acestui început de secol si de mileniu, care, însetati de harul lui Dumnezeu, vor sti sa pretuiasca izvoarele curate si pline cu sfinte învataturi ale Parintilor de Dumnezeu purtatori.

P.S. Lucian Lugojanu
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Timisoarei

prefata la: Sf. Ioan Gura de Aur, Cateheze baptismale

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com