Header image

Sfântul Maxim Grecul, Luminătorul Ruşilor, Cel-întocmai-cu-Apostolii, Mărturisitor şi Cuvios

22:31, duminică, 2 februarie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sfântul Maxim Vatopedinul, cunoscut ca „Sfântul Maxim Grecul”, a fost unul dintre cei mai învăţaţi monahi din prima jumătate a secolului al XVI-lea, care s-a distins ca teolog, filosof, scriitor şi poet şi a devenit cunoscut ca „luminător şi învăţător al poporului rus”.

S-a născut în oraşul Arta la anul 1470. Provenea dintr-o familie bogată, ilustră şi evlavioasă, iar în lume se numea Mihail Trivolis. A primit educaţia elementară la şcolile din Arta şi Kerkira. La vârsta de 20 de ani pleacă în Italia, unde urmează studii superioare timp de 15 ani la universităţile din Veneţia, Padova, Ferrara, Florenţa şi Milano. Unul dintre cei mai de vază biografi ai Sfântului Maxim, E. Gulubiski, a afirmat că, dacă ar fi rămas în Italia, ar fi devenit cu siguranţă unul dintre cei mai distinşi profesori universitari ai epocii.

Însă Sfântul Maxim s-a dedicat căutării fierbinţi a vieţii autentic creştine, după ce a înţeles goliciunea omului dezbrăcat de harul lui Dumnezeu, trăind în Italia unde pe atunci umanismul renaşcentist era în culmea gloriei, iar moralismul epocii condusese lumea la patimile iraţionale ale ipocriziei, lăcomiei, neomeniei şi desfrânării. Aflând despre societatea monahală a Sfântului Munte şi năzuind să atingă cea mai înaltă menire a omului, îndumnezeirea, a hotărât să se afierosească Domnului ca monah în acest slăvit leagăn al Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene şi în cele din urmă a ales Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi.

Plecarea la Sfântul Munte

 La Mănăstirea Vatopedi a trăit viaţă de nevoinţă vreme de aproape zece ani. S-a ostenit în virtuţile de căpătâi ale ascultării şi înfrânării, păzindu-se prin acestea de toate patimile omeneşti, pentru că şi-a tăiat orice voie a sa proprie, orice dorinţă, lăcomie şi mândrie, câtă vreme dorul lui nesăturat pentru dobândirea virtuţilor şi sârguinţa lui în exersarea acestor virtuţi l-au împodobit cu cele mai înalte virtuţi, a smereniei, a sărăciei de bunăvoie şi a dragostei. Prin acestea se aducea neîncetat jertfă celor împreună-nevoitori cu el şi semenilor lui. În acelaşi timp însă prin rugăciunea neîncetată şi-a unit sufletul cu Dumnezeu şi s-a făcut sălaş al Duhului Sfânt.

În scurt timp au cunoscut Părinţii mănăstirii sufletul lui şlefuit şi bogat în virtuţi şi harisme, de aceea îi încredinţau lucrări importante în afara mănăstirii, lucrări pe care Cuviosul Părinte le folosea ca prilejuri de a întări poporul nostru ortodox îndurerat, lovit de analfabetism, de jugul ocupaţiei otomane şi de ereziile Apusului. În 1515, ţarul Vasili Ivanovici a cerut Patriarhiei Ecumenice, precum şi „Protosului” Sfântului Munte, un monah experimentat, învăţat şi virtuos care să traducă texte bisericeşti în limba rusă şi, de asemenea, să corecteze traducerile şi copiile greşite ale Sfintei Scripturi şi ale textelor patristice. Iniţial a fost ales monahul vatopedin Sava, care însă, din pricina vârstei înaintate, a refuzat, aşa că sorţul a căzut pe distinsul monah Maxim.

Misiunea în Rusia

 Maxim a plecat din Sfântul Munte la anul 1516. Monahul aghiorit şi cei dimpreună cu el au fost întâmpinaţi de Mitropolitul Moscovei Varlaam şi de ţarul Vasili Ivanovici în numele poporului rus. Din păcate, în acea epocă poporul rus era tulburat de noi ideologii care pătrunseseră chiar şi în cărţile ortodoxe bisericeşti, probabil nu întâmplător. Astfel, Maxim a împlinit o lucrare scriitoricească, de traducere, de corectare şi ermineutică. În acelaşi timp, dreapta-făptuire şi viaţa lui curată i-au atras în scurt timp în jurul lui pe ţar şi pe Mitropolitul Varlaam, precum şi poporul şi destui bărbaţi distinşi care au văzut în persoana lui Maxim pe monahul înţelept care era capabil să rezolve cu puterea lui Dumnezeu, prin învăţăturile şi sfaturile lui bine cumpănite problemele multiple care existau în rândul tuturor claselor şi activităţilor sociale. Astfel şi-a început lucrarea de consiliere în primul rând faţă de ţarul rus şi de mitropolitul care administrau treburile statului şi ale Bisericii.

Trebuie să menţionăm că Sfântul Maxim Vatopedinul a fost şi iniţiatorul ruşilor în filosofia şi filologia antică greacă, având în spate studii serioase şi îndelungate în aceste domenii la universităţile din Apus. De asemenea, a fost primul care a introdus tipografia în Rusia, pentru că avea relaţii strânse cu vestitul tipograf şi învăţat italian Aldo Manutsi. În general, Maxim, Luminătorul şi Cel-întocmai-cu-Apostolii, lucra în multe chipuri şi cu înţelepciune, şi se îngrijea să formeze mulţi oameni, care apoi să continue lucrarea colosală de luminare ortodoxă a Rusiei, spre mântuirea poporului şi spre slava şi bucuria Bisericii lui Hristos. Activităţile civilizatoare şi culturale ale Sfântului Maxim au împodobit de asemenea foarte variata lucrare de binefacere a Sfântului care s-a distins nu doar ca misionar, ci şi ca civilizator al poporului rus aflat în acea epocă într-o stare jalnică de analfabetism şi ignoranţă.

Activitatea misionară a Sfântului Maxim a durat opt ani. Această lucrare a lui mărturisitoare i-a rezervat însă o cruce grea sau, mai degrabă, vrăjmaşul adevărului, diavolul a încercat să nimicească lucrarea lui Maxim, dar în cele din urmă nu a izbutit, pentru că sămânţa de grâu „căzuse în pământ bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 8).

Ciocnirea cu mai-marii politici şi bisericeşti

 Mai concret ne referim la faptul că din pricina necuviinţelor unor conducători politici şi bisericeşti – datorate în mare parte ignoranţei acestora –, Părintele athonit a fost nevoit să protesteze şi să îi mustre pe unii, pe temeiul valorilor evanghelice şi în virtutea demnităţii bisericeşti care-i fusese acordată chiar de Biserica Rusă şi de Ţar. Din păcate, însă, în loc ca situaţia să se îmbunătăţească, Maxim a avut de înfruntat duşmănia acestor oameni. În rândul lor se număra de-acum şi ţarul însuşi, mustrat şi el de Maxim, precum şi noul mitropolit al Rusiei, Daniil, care nu ţineau seama de interesul sincer al Sfântului pentru mântuirea lor şi pentru drumul drept al Bisericii Ruse.

De aici începe un drum greu al crucii Sfântului prin închisori şi încercări de moarte. Însă tocmai aceste încercări l-au desăvârşit duhovniceşte pe Maxim, în aşa măsură încât să fie considerat azi unul dintre cei mai iluştri fii ai Sfintei Mănăstiri Vatopedi şi, în general, ai Bisericii noastre Ortodoxe: Maxim Cel-întocmai-cu-Apostolii, Mărturisitorul, Mucenicul şi Cuviosul. Este cel care printr-o chemare dumnezeiască a adunat laolaltă toate harismele şi lui i se potrivesc deopotrivă toate aceste supranume în aşa măsură, încât nici unul nu poate fi socotit o exagerare.

Sfântul Maxim îi mustra pe conducătorii bisericeşti pentru viaţa lor nepotrivită unor clerici şi monahi şi pentru purtarea lor de neîngăduit faţă de poporul credincios. În paralel îi mustra şi pe unii conducători politici pentru lucruri asemănătoare, arătându-se asemenea Prorocului Înaintemergător care a fost asasinat în închisoare, pentru că l-a mustrat pe rege pentru adulter. Astfel, şi Sfântul Maxim a devenit mărturisitor apărând rigoarea bunelor moravuri creştineşi, mustrând pe cei care nu trăiau după legea lui Dumnezeu, indiferent de demnităţile pe care le deţineau. Nu punea mare preţ pe cinstirile împărăteşti pe care i le oferea ţarul. Nici pe faptul că era primul consilier împărătesc şi vreme de opt ani mâncase cu ţarul la aceeaşi masă ca un prinţ. Toate acestea nu l-au făcut să ignore că era monah, şi anume monah aghiorit, care a fost chemat prin semn dumnezeiesc să reaşeze după rânduiala creştinească moravurile poporului rus. Nici nu ţinea seama de faptul că mustrând fără ocolişuri ar putea pierde bunăvoinţa ţarului şi a conducătorilor bisericeşti, precum şi cinstirile care i se acordau.

Detenţia lui

 Sub acuzaţia că ar fi, chipurile, eretic, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, legat în lanţuri, oprit de la împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine şi izolat, interzicându-i-se comunicarea cu ceilalţi credincioşi. Şi toate acestea, după cum am spus mai sus, pentru că i-a mustrat pe acuzatorii lui pentru răsturnarea bunelor moravuri şi nesocotirea buneicuviinţe creştineşti. În acelaşi timp i-a fost interzisă corespondenţa şi citirea cărţilor. Ultima interdicţie a fost pentru învăţatul şi înţeleptul monahul un martiriu în plus, pentru că hrana duhovnicească şi desfătarea îi erau studiul şi scrierea cărţilor.

Principalul responsabil al suferinţelor lui Maxim, Mitropolitul Daniil, a aşezat în închisoare doi temniceri aspri şi neomenoşi care l-au chinuit fără milă vreme de şase ani; după cum însuşi Maxim adevereşte scriind mai târziu către Macarie monahul, „eram ţinut legat în lanţuri şi omorât prin frig, fum şi înfometare”. Biograful lui, Kurbskii, menţionează că „multe a suferit de la legăturile grele şi de la întemniţarea de mulţi ani în închisori cumplite”, „… a suferit peste măsură şi a fost chinuit fără milă trupeşte şi sufleteşte în chinuri insuportabile, fiind timp de şase ani întemniţat în legături de fier…”. Din pricina acestor chinuri, Maxim îşi pierdea cu totul cunoştinţa, aflându-se de multe ori în pragul morţii. Vrând cumva să-şi aline mâhnirea pricinuită de chinuri, a scris Canonul Sfântului Duh pe peretele închisorii folosind cărbunele, pentru că nu îi era îngăduit să aibă hârtie şi să scrie. În aceste condiţii, totuşi nu s-a plâns niciodată şi nu a condamnat pe nimeni! Semnificativă în acest sens este rugăciunea lui Maxim consemnată într-o scrisoare de la sfârşitul vieţii lui pământeşti, în care cere pentru responsabilul principal al nenumăratelor lui chinuri, Mitropolitul Daniil: „nu-i socoti lui, Dumnezeule, păcatul acesta!”.

Atât în timpul primei lui detenţii în Mănăstirea Volokolamsk, cât şi în continuare, în timpul celei de-a doua, după mutarea la Mănăstirea Otroţ, a fost ţinut într-o închisoare subterană, umedă şi întunecoasă, lipsit de lumină şi încălzire, lipsit de orice mângâiere omenească, la care ar fi avut dreptul şi ultimul răufăcător. Cu adevărat, cine este în stare să povestească martiriul lui şi mai ales lipsirea lui de dumnezeiasca Euharistie? Numai cel care a cunoscut dragostea Preadulcelui Iisus. În ciuda tuturor protestelor Sfântului faţă de pedepsele foarte grele şi nedrepte şi, în ciuda rugăminţilor lui de a i se permite cel puţin împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine, spunând cu adâncă durere: „… cer să mă învredniciţi de împărtăşirea cu Preacuratele şi De-viaţă-făcătoare ale lui Hristos Taine de care am fost lipsit deja de 17 ani. Acordaţi-mi, vă implor, această favoare…, mântuiţi un suflet pierdut…”, „… cer … milă şi iubire de oameni…”, în ciuda tuturor acestora, deci,  clericii nedreptăţii nu l-au ascultat. L-au ţinut fără să îi îngăduie Dumnezeiasca Împărtăşanie vreme de 18 ani! În plus, aşa cum am spus mai sus, cumplita suferinţă pricinuită de ţinerea în lanţuri, care a durat şase ani în închisoare din Volokolamsk şi apoi primii opt ani de detenţie la închisoarea Mănăstirii Otroţ, i-a amplificat martiriul. În total a petrecut în legături de fier 14 ani încheiaţi (1525-1539), iar totalul timpului petrecut în închisoare a fost de 26 de ani.

Sfântul Maxim a îndurat toate suferinţele cu răbdare şi fără răutate; niciodată nu i-a înfierat pe responsabilii cumplitelor sale chinuri. Nici nu a ieşit vreodată din limitele buneicuviinţe şi ale blândeţii. Asta, datorită smereniei lui. Următor fiind celorlalţi Sfinţi Părinţi, protesta doar împotriva acuzaţiei că ar fi eretic şi blasfemiator, în schimb primea toate încercările ca fiind date lui de Dumnezeu pentru propriile-i păcate. Astfel scria Mitropolitului Daniil: „Ţie îţi imput asta: că m-ai condamnat pentru erezie şi m-ai lipsit de împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine. Cât despre celelalte multe şi fără număr păcate ale mele niciodată nu voi putea deschide gura mea; nu trebuie însă să deznădăjduiesc, ci, dimpotrivă, îmi pun nădăjdea în nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu…”. Şi în altă parte: „Dreptul Judecător, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, Cel Care a îngăduit să port aceste suferinţe pentru păcatele mele multe şi grele, iar nu pentru vreo erezie sau blasfemie…”.

De asemenea, răbdarea Sfântului se datorează întăririi primite de la Dumnezeu. Şi asta, pentru că s-a adeverit întru el cuvântul psalmului: „când s-au înmulţit durerile mele în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Ps. 93, 19). Mângâierile Duhului Sfânt erau aşa de mari, încât puteau nu doar să cumpănească mâhnirile, lacrimile cuviosului şi durerile pricinuite de torturi, ci şi să-i inunde inima cu dumnezeiasca dragoste [gr. o theíos éros] care s-a făcut pentru el „pâine ziua şi noaptea”. I s-a întâmplat Cuviosului Părinte şi vedere de înger dumnezeiesc, care s-a pogorât în închisoare şi l-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului Iisus şi, în urma acestei minuni şi a vederii şi a înţelegerii celei mai-presus-de-minte în dumnezeiască răpire, a întocmit şi a scris cu cărbunele pe peretele închisorii cântarea către Duhul Sfânt de care am pomenit mai sus, care începe astfel: „Cel Care cu mană de demult în pustie l-ai hrănit pe Israil…” şi în continuare „împreună cu slujitorii Tăi netrupeşti cânt şi eu…”, prin care aduce imnuri de laudă pentru dumnezeiasca vedere a îngerului care i-a dăruit Trupul şi Sângele Domnului.

Însă celelalte dumnezeieşti cercetări ale lui cine le poate cunoaşte şi cine le poate povesti? Dumnezeu l-a călăuzit pe acest drum aspru spre a se desăvârşi. Asta se vede şi din îndemnul dumnezeiescului înger care i s-a arătat şi i-a spus lui: „Maxime, să faci răbdare în aceste chinuri, ca să scapi de chinurile iadului veşnic”. Astfel, Sfântul Maxim, prin vestire dumnezeiască, a dobândit deplină încredinţare că împlineşte voia dumnezeiască, fiind părăsit de oameni şi socotit de toţi ca unul vrednic de ocară, străin în ţară străină. Aflându-se pe treapta smereniei desăvârşite a duhului, a pus în inima lui că el este ultimul om de pe faţa pământului, smerit prin dumnezeiasca încredinţare că Domnul a îngăduit toate aceste suferinţe, pentru că Domnul a dorit să-l conducă la desăvârşirea duhovnicească pe calea desăvârşitei smeriri. Întemniţat şi vieţuind isihast, rugându-se cu ardoare, neîncetat şi cu suspinuri negrăite ale inimii, chemând cu mintea, din străfundurile inimii, numele Preadulcelui Mire Iisus Hristos. Astfel prin martiriul lui şi prin ridicarea Crucii Domnului întru cunoştinţă, Sfântul s-a făcut desăvârşit întru Hristos, ajungând prin multe pătimiri mult nepătimitor, psaltire bineplăcută şi chimval binerăsunător ale Preasfântului Duh şi sălaş al Sfintei Treimi!

Sfântul Maxim a fost dintre puţinii cuvioşi care şi-au dus lupta duhovnicească fără călăuzitor şi fără nici un susţinător. Fără părinte duhovnicesc, fără gheronda spre mângâiere şi întărire în ridicarea crucii. Dar încă şi fără vreo întărire din partea fraţilor de acelaşi cuget, căci „fratele ajutat de frate [este] ca o cetate întărită şi înconjurată de ziduri”. „Din afară lupte”, „fiind ţinut legat în lanţuri şi omorât prin frig, fum şi înfometare”, dar şi „temeri dinlăuntru”: nu cumva a suspinat împotriva lui Dumnezeu pentru mulţimea încercărilor, nu cumva a încălcat poruncile lui Dumnezeu mâniindu-se împotriva celor care îl nedreptăţeau, nu cumva i-a ocărât sau a ţinut minte răul împotriva cuiva? Precum şi tot restul mulţimii de patimi care se dezlănţuiau cu furie împotriva lui. Gigantică luptă. Nu doar de nestrăbătut, dar şi de neconceput pentru noi, cei de azi, condiţiile în care s-a luptat Sfântului, dar a biruit prin împreună-lupta Domnului Care l-a iubit şi S-a dat pe Sine morţii pentru toţi oamenii. Sfântul Maxim a scăpat întreaga Biserică a Rusiei de superstiţii, de practici păgâne şi convingeri eretice care în acea epocă stăpâneau în Rusia.

Uşurarea pedepsei lui

 În timpul detenţiei lui Maxim la Mănăstirea Otroţ, din anul 1531 până în 1551, Mitropolitul Tverului, Acachie, i-a acordat, în urma unui semn dumnezeiesc, o relativă libertate de comunicare în închisoare, aşa încât făclia să nu rămână „sub obroc” (Matei 5, 15). Astfel a continuat neobosit, multă vreme încătuşat fiind cu lanţuri, în închisoare subterană, întunecată şi umedă, să scrie traducând în limba rusă texte sfinte, să scrie opere antieretice şi multe altele, pentru a apăra credinţa şi a lumina poporul rus. În plus, a reînceput cu dragoste părintească lucrarea lui de predicator, mângâindu-i pe creştinii care alergau la închisoare să-i asculte sfaturile şi să-i ceară rugăciunile.

La puţini ani după arestarea şi închiderea Mitropolitului Daniil, noul Mitropolit al întregii Rusii, Macarie, l-a absolvit (1543) de canonul nedrept al lipsirii de Dumnezeiasca Împărtăşanie care durase 18 ani (1525-1543).

În multe rânduri a cerut stăruitor să fie lăsat în libertate, ca să se întoarcă în mult dorita lui mănăstire din Athos, dar fără nici un răspuns. Când Ivan cel Groaznic s-a urcat pe tronul împărătesc, monahul grec şi-a reluat cererea, din nou fără nici un rezultat pozitiv. Cereri pentru eliberarea Sfântului Maxim au înaintat către ţar Patriarhul Constantinopolului, Dionisie (1545), Patriarhul Ierusalimului, Gherman, Patriarhul Alexandriei (4 septembrie 1545), precum şi Mănăstirea Vatopedi. Într-una din scrisorile lui, Maxim spune: „Binevoiţi, pentru numele Domnului, să arătaţi milă faţă de mine, sărmanul. Daţi-mi să văd Sfântul Munte, care se roagă pentru întreaga lume; redaţi-mă celor care se roagă pentru voi, redaţi-mă cuvioşilor părinţi şi fraţi ai noştri; plecaţi-vă creştineşte la rugăminţile şi lacrimile care se fac pentru mine; nu vă arătaţi neascultători faţă de Patriarhul nostru Ecumenic care se roagă, implorându-vă pentru mine” şi în altă parte: „judecaţi, vă rog, dacă sunt vrednic de ură pentru câte am îndreptat şi dacă pe dreptate am fost calomniat ca eretic de către unii şi lipsit de comuniunea credincioşii şi de împărtăşirea Dumnezeieştilor Daruri timp de atâţia ani… Dacă, deci, vorbesc cu dreptate şi dacă sunt vrednic de crezare, arătaţi faţă de mine, sărmanul, bunătate şi milostivire, ca nişte judecători evlavioşi şi nepărtinitori, şi eliberaţi-mă de calomniile nedrepte şi de aceste chinuri, pe care le sufăr de mulţi ani… dăruiţi-mi, implor evlavia voastră, întoarcerea în Sfântul Munte, unde din tinereţile mele m-am ostenit cu multe şi diferite osteneli duhovniceşti şi trupeşti întru nădejdea mântuirii, ca acolo să las în pământ, cu pace, oasele mele”. Şi în altă parte: „Predă-mă, prea binecredinciosule ţare, cinstitei mănăstiri Vatopedi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; bucură-i duhovniceşte pe cuvioşii monahi care vieţuiesc în ea, robi ai tăi şi înflăcăraţi rugători pentru tine; să nu doreşti mai degrabă să le aduci mâhnire”. Merită notat că în fiecare scrisoare a lui, Sfântul se ruga pentru întoarcerea în Sfântul Munte repetând  cuvântul: „ca acolo să las în pământ, cu pace, oasele mele”. Însă martiriul nu i se încheie. Întoarcerea lui în Sfântul Munte a fost judecată primejdioasă de către ţar şi de Biserica de atunci, pentru că Maxim cunoştea toate răutăţile din viaţa politică şi bisericească a Rusiei şi se temeau că îi va expune opiniei publice şi, în plus, că va ieşi la iveală răutatea pe care au săvârşit-o faţă de el.

Încetarea pedepsei

 În 1551, noul Ţar, examinând tot cazul împreună cu demnitarii săi care insistau să se facă dreptate Sfântului, a ordonat să fie mutat în vestita lavră a Sfântului Serghie, încetând pedeapsa detenţiei care durase 26 de ani, fără însă a i se permite să se întoarcă în patria lui şi în mănăstirea de metanie, din motivele de mai sus.

Sfântul Maxim, bătrân cu vârsta şi epuizat de suferinţele cele de multe feluri ale închisorii pe viaţă, a predat duhul său în mâinile Domnului, ca să se mângâie de ostenelile şi de durerile sale, în ziua de 21 ianuarie a anului 1556, ziua în care Biserica îl cinsteşte pe Sfântul omonim şi protector al lui, Maxim Mărturisitorul, şi când în Sfânta Mănăstire Vatopedi, mănăstirea lui de metanie, părinţii şi fraţii cinsteau după obicei praznicul Maicii Domnului Mângâietoarea.

În 1556, când a trecut la Domnul, era de aproape 86 de ani şi slujise până la ultima suflare Biserica Rusiei şi binecredinciosul ei popor vreme de 38 de ani, dintre care 26 de ani i-a petrecut în închisoare.

Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a înfăptuit canonizarea ca Sfânt a lui Maxim Grecul în anul 1988. Apoi, în acelaşi an, la festivitatea aniversării unui mileniu de Ortodoxie la Moscova, a fost canonizat ca sfânt şi de către Biserica Rusei. Mutarea moaştelor lui a avut loc pe data 21 iunie 1996 (după vechiul calendar) în sfânta biserică a Duhului Sfânt din Lavra Sfântului Serghie, unde se păstrează acum racla cu moaştele lui, câtă vreme predarea unor părţi din moaştele lui către Sfânta Mănăstire Vatoped, mănăstirea lui de metanie, a avut loc pe 8 iulie 1997 (după vechiul calendar) la sfânta biserică a Maicii Domnului din Cazan de către Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, kir Alexie. Festivităţile mutării moaştelor lui la Mănăstirea Vatoped au avut loc pe 14 iulie 1997 (după vechiul calendar).

Pilda Sfântului Maxim trebuie să ne dea curaj. Şlefuirea duhovncească prin care l-a trecut Domnul nu l-a zdrobit, ci prin credinţă, rugăciune şi virtute a dobândit puteri dumnezeieşti şi a făcut răbdare în ispite de nedescris. Povestim vieţile Sfinţilor ca să ne fie pilde, ca să ne întărim, să ne apropiem de Domnul cu dreaptă făptuire prin mergerea la Biserică, spovedanie, împărtăşirea cu Dumnezeieştile Taine. Fiecare dintre noi va îndura după puterile lui crucea Învierii proprii. Cunoaşterea drumului către dumnezeiasca Schimbare la Faţă este necesară mai cu seamă azi poporului elen, care prin sfinţii lui înţelepţi şi întocmai-cu-Apostolii a călăuzit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi atâtea alte neamuri.

Ne rugăm ca Preabunul nostru Dumnezeu Întreit-în-Feţe Care „până acum lucrează” să trimită totdeauna lucrători vrednici şi sfinţi în via sa, precum l-a trimis pe neobositul şi marele Sfânt Maxim, spre mântuirea noastră, a tuturor. Ne rugăm de asemenea ca Dumnezeu, pentru rugăciunile acestui Cuvios Părinte al nostru, să ne dea harul Său, ca să păstrăm unitatea credinţei şi legătura dragostei în Biserica lui Hristos, cea Una, Sobornicească şi Apostolească.

sursa pemptousia.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com