Header image

Sfântul Mucenic Ţarul Nicolae al II-lea şi familia sa de martiri

În apropiere de Sankt Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfîntului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună: “M-am născut în ziua de prăznuire a Sfîntului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr”. După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

Era nepotul favorit al lui Alexandru al II-lea, care îl numea “raza lui de soare”. Cînd era mic, era trimis zilnic să-şi viziteze bunicul.

“Părinţii mei lipseau, iar eu, împreună cu bunicul, eram la slujba Miezonopticii. În timpul slujbei, se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile ca de tun zguduiau biserica şi parcă întreaga lume, pînă la temelii. Deodată, o răbufnire de vînt intrată pe uşă stinse flacăra lumînărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decît cele precedente, şi deodată, am văzut o minge de foc, zburînd de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (n.r. un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci cînd mingea de foc zburase în jurul nostru şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare, cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti înainte la ceea ce se va întîmpla şi să te încrezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zîmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi, din acest moment, nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună”, îşi amintea, mai tîrziu, ţarul Nicolae extraordinara întîmplare din copilărie.

Petrecea multă vreme studiind, remarcîndu-se printr-o memorie ieşită din comun şi capacităţi intelectuale deosebite. A făcut studii în domeniul ştiinţelor economice, al dreptului, şi studii cu caracter militar. Şi-a făcut serviciul militar la infanterie, cavalerie, artilerie şi în cadrul marinei militare.

În toamna anului 1891, perioadă greu încercată de foametea abătută asupra Rusiei, a condus, la cererea tatălui său, comitetul ce trebuia să uşureze greutăţile celor aflaţi în nevoi. Cu un suflet arzînd de o dragoste fierbinte pentru fiecare om, viitorul ţar, părtaş fiind la durerea semenilor, a trudit neobosit pentru a uşura suferinţele poporului său.

“Te vei îndrăgosti de dumnezeieştile noastre slujbe”

Dorind să se căsătorească cu prinţesa Alix de Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, a stăruit îndelung pentru a primi binecuvîntarea perechii împărăteşti, ce nu vedea cu ochi buni această alianţă. La căsătorie, ţareviciul a convins-o pe prinţesă să primească credinţa ortodoxă. “Atunci cînd vei vedea cît de frumoasă, cît de plină de har şi de smerită este religia noastră ortodoxă, cît de minunate sunt bisericile şi mănăstirile noastre şi cît de măreţe sunt dumnezeieştile noastre slujbe, vei ajunge să le îndrăgeşti şi atunci, nimic nu ne va mai despărţi”, îi spunea viitorul ţar consoartei sale. Slujba prin care ea a devenit fiică a Bisericii Ortodoxe, primind numele de Alexandra, a fost săvîrşită de părintele Ioan de Kronstadt. Iată ce mărturisea Alexandra Feodorovna soţului ei, cu prilejul îmbrăţişării Ortodoxiei: “Unde vei trăi tu, voi trăi şi eu, poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.”

Ţar al Rusiei

La moartea tatălui său, ţarul Alexandru al III-lea, Nicolae al II-lea a acceptat slujirea împărătească, punîndu-şi toată nădejdea în Domnul, şi avînd drept grijă de căpetenie binele poporului.

A luptat neobosit pentru menţinerea păcii. Era un om generos, permanent preocupat de ajutorarea celor aflaţi în nevoi. S-a ocupat de sprijinirea spitalelor şi a aşezămintelor de binefacere, cu bani dintr-un cont personal. “El a cheltuit în scopuri de binefacere aproape tot ce avea”, afirma preşedintele Consiliului administrativ al Majestăţii Sale; iar unul dintre servitori spunea: “Hainele sale erau adesea reparate. Costumele sale, de pe vremea cînd fusese mire, încă le mai purta”.

Avea o mare putere de a răbda şi un deosebit curaj. Ceea ce îl caracteriza îndeosebi era deplina supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Credinţa în înţelepciunea divină îi dădea un calm care nu-l părăsea niciodată. “Am trăit atîţia ani în apropierea sa, spunea unul dintre servitorii săi, şi nu l-am văzut niciodată supărat sau mînios. Era întotdeauna echilibrat şi calm.”

Cu prilejul războiului cu Japonia, din 1904, ţarul a făcut dovada unei mari tării de caracter, neacceptînd semnarea unui tratat de pace ruşinos.

“Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine”

Familia imperială era o pildă de adevărată viaţă creştină. Domnul a binecuvîntat căsătoria lor cu patru fiice: Olga, Tatiana, Maria şi Anastasia şi un fiu, Alexei.

Copiii au fost crescuţi în dragostea faţă de poporul rus. “Copiii trebuie să înveţe jertfa de sine, renunţînd la propriile lor dorinţe de dragul altora, spunea ţarina.” “Cu cît mai mare este statutul unui om, cu atît mai mult trebuie să-i ajute pe alţii şi, adresîndu-se acestora, nu trebuie să pomenească niciodată de poziţia sa socială”, spunea ţarul Nicolae, “iar propriii mei copii trebuie să fie tot astfel.”

Cei doi se considerau datori să-i pregătească pentru încercările venite de la Dumnezeu. Dormeau cu toţii pe paturi fără perne şi se îmbrăcau cu simplitate. Hrana le era, de asemenea, simplă. “Duceau o viaţă simplă şi modestă, scria un prieten apropiat familiei, li se adresau celorlalţi oameni cu simplitate şi nu dădeau nici o importanţă statutului lor imperial.”

Avînd o viaţă retrasă, considerau o adevărată povară protocolul de la curte. Cîntau adesea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, iar arhiepiscopul Teofan de Poltava, duhovnicul lor, îşi amintea “cu ce cutremur şi cu cîte lacrimi de pocăinţă se apropiau ei de Sfîntul Potir”. Seara, cînd întreaga familie era reunită, ţarul citea cu glas tare, iar ţarina şi fiicele lor se ocupau cu croşetatul şi cusutul. Le plăcea să vorbească de Dumnezeu şi să se roage împreună.

Canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov

Alexandra Feodorovna le slujea cu toată dragostea semenilor: îi vizita adesea pe cei bolnavi, îi îngrijea, îi mîngîia. A organizat în toată ţara şcoli profesionale pentru cei săraci, a deschis o şcoală de asistente medicale; a înfiinţat o casă pentru soldaţii inapţi de muncă, de pe urma războiului ruso-japonez, în care aceştia deprindeau meserii potrivite situaţiei lor.

În timpul domniei, ţarul Nicolae s-a ocupat îndeaproape de educaţia spirituală a poporului rus. S-au construit sute de mănăstiri şi mii de biserici. Au fost înfiinţate şcoli parohiale. S-a sprijinit dezvoltarea artelor: arhitectura bisericească, iconografia, muzica psaltică bizantină. S-au canonizat noi sfinţi. În vara anului 1903, a avut loc canonizarea marelui stareţ Serafim de Sarov, eveniment la care a participat şi ţarul, purtînd pe umeri racla cu sfintele moaşte ale Sfîntului Serafim.

A sprijinit popoarele aflate în perioade de grele încercări: a reacţionat ferm, cînd turcii i-au masacrat pe armeni, a oferit ajutor sîrbilor, atunci cînd Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria.

După izbucnirea Primului Război Mondial, ţarul s-a ocupat în mod deosebit de cei aflaţi pe front: vizita soldaţii, binecuvînta trupele şi îi încuraja pe oameni, se preocupa de cei răniţi, vizitînd spitalele şi infirmeriile. A luat el însuşi comanda oştirii, iar sosirea ţareviciului Alexei pe liniile frontului a ridicat moralul tuturor. Ţarina transforma palatele în spitale militare şi, din zori şi pînă în noapte, îi îngrijea împreună cu fiicele sale pe soldaţii răniţi. “M-am îngrijit de oameni atinşi de răni cumplite”, scria Alexandra Feodorovna. “Inima mea este plină de compasiune şi durere faţă de ei, aşa precum o soţie faţă de soţul ei ori o mamă faţă de copiii ei.”

Pe Drumul Crucii

Silit să abdice, “pentru salvarea Rusiei şi victoria împotriva inamicului străin”, ţarul şi familia sa aveau să pornească pe drumul crucii, încredinţîndu-şi viaţa în mîinile Domnului. Au fost arestaţi şi sleiţi prin interogatorii nesfîrşite. Ţarul a fost acuzat de înaltă trădare, deşi nu existau dovezi. Şi-au aşteptat sfîrşitul în pace, conştienţi de faptul că moartea era aproape.

Din temniţa în care se afla, Olga, cea mai mare dintre fiice scria: “Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea.”

Familia imperială a fost ucisă de bolşevici în ziua de 17 iulie 1918, devenită ziua lor de prăznuire, după canonizarea lor de către Biserica Ortodoxă a Rusiei, în august 2000.

Sursa ziarullumina.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com