Header image

Sfinții 45 de Mucenici din Nicopolea Armeniei

23:57, luni, 22 iulie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , ,

Stăpânind părţile răsăritului Liciniu – păgânul împărat care a fost primit întru împărăţie de marele Constantin -, a dat poruncă prin toată stăpânirea sa, ca toţi creştinii cei ce nu vor voi să se închine zeilor, să fie munciţi şi pierduţi cu felurite morţi, iar averile lor să se ia spre zidirea capiştilor idoleşti şi a băilor, şi pentru înnoirea cetăţilor.

O poruncă ca aceasta venind în Nicopoli a Armeniei, s-au pregătit munci şi felurite unelte de muncire asupra creştinilor, şi mulţi credincioşi fiind prinşi şi duşi la muncire, oarecare robi ai lui Hristos, cu numărul ca la 40 şi mai mulţi, adunându-se laolaltă, s-au sfătuit ca să nu aştepte până ce vor fi prinşi de păgâni, ci singuri să meargă de voie la judecată şi, mărturisind numele lui Hristos, să se dea la muncire.

Între dânşii erau mai mari aceştia: Leontie, Mavrichie, Daniel, Antonie şi Alexandru, bărbaţi însemnaţi cu neamul şi cu învăţătura, şi îmbunătăţiţi cu viaţa. Şi ducându-se toţi împreună, au stat înaintea lui Lisie, ighemonul ţării Armeniei, şi au mărturisit că sunt creştini. Iar ighemonul mirându-se de împreună învoirea cea cu un suflet a atât de mulţi oameni, şi de îndrăznirea cea din voia lor la chinuri, i-a întrebat pe ei, zicând: „De unde sunteţi şi cine v-a învăţat pe voi să nu vă închinaţi zeilor noştri?” Răspuns-a Sfântul Alexandru: „De aici suntem – unii din cetate, iar alţii de prin sate însă pământul acesta este patria noastră, iar Tatăl nostru este Hristos cel din ceruri. Acela ne-a învăţat pe noi să nu ne închinăm nici mincinoşilor zei surzi şi muţi, nici lucrului făcut de mâini omeneşti”.

Zis-a ighemonul: „Dar Hristos al vostru unde este? Au nu a fost răstignit şi a murit?” Grăit-a Sfântul Leontie: „Dar ştii că Hristos al nostru a murit? Deci să ştii, că a şi înviat din morţi, şi S-a înălţat la cer. Pentru că de voie a murit pentru noi, şi iarăşi S-a sculat ca un Fiu al lui Dumnezeu”. Zis-a ighemonul: „Dar viu este acum Hristos?” Răspuns-a Leontie: „O, ighemoane, ai voştri zei murind nu viază, iar Domnul nostru viază în veci, deşi a murit puţină vreme pentru a noastră mântuire. Iar prin moartea Sa scoţându-ne pe noi din veşnica moarte, ne-a făcut pe noi vii, şi ne-a învăţat pe noi să murim pentru Dânsul, ca să fim vii cu Dânsul în viaţa cea fără de sfârşit”.

Iar ighemonul a început a-şi lăuda pe ai săi zei: pe Zeus, pe Apollon, pe Asclipie, şi pe ceilalţi. Şi a zis Sfântul Leontie: „Dar Zeus al vostru este dumnezeu?” Grăit-a ighemonul: „Acela este ţiitorul cerului, tatăl tuturor dumnezeilor”. Zis-a Leontie: „Se cade ca Dumnezeu să fie drept, curat şi fără de păcat. Dar tu pentru Zeus, dumnezeul tău, ce zici?” Grăit-a ighemonul: „Drept, curat, şi fără de păcat îl numesc pe el”. Zis-a Sfântul Leontie: „De este Zeus drept, apoi oare nu el a izgonit de la împărăţie pe Cron, tatăl său? De este curat şi fără de păcat, apoi oare nu el a luat femeie pe Ira, sora sa cea de un pântece? încă şi multe femei străine a spurcat. Şi nu numai partea cea muierească, ci şi partea cea bărbătească a silit-o, şi a făcut preaurâte spurcăciuni. Deci cum putea să fie dumnezeu, atâta de păcătos fiind? Iar de este dumnezeul vostru păcătos, apoi avea trebu­inţă de alt Dumnezeu fără de păcat spre îndreptarea sa”.

Şi umplându-se de mânie Lisie ighemonul, cu iuţime a zis: „Dar tu eşti judecător al zeilor, o, răule cap? Aşa mă jur pe zei, că nu vă voi cruţa pe voi, ci rău vă voi pierde pe toţi”. Grăit-a Sfântul Leontie: „Nu te mânia, ighemoane, auzind adevărul! Oare nu sunt puse legi oamenilor, ca nimeni să nu aibă ceva cu femeia străină, nici pe soră să o ia de soţie, nici să facă strâmbătate şi nici să ucidă? Şi de ar îndrăzni cineva împotriva legilor să facă ceva, unul ca acela căl­cător de lege se numeşte şi judecăţii şi pedepsirii celei de moarte este vinovat. Iar zeii voştri fiind oameni, de toate răutăţile şi fărădelegile erau prea plini, curvari, preacurvari, ucigaşi de oameni, şi ca nişte călcători de lege, o, la cât de groaznică judecată, şi la cât de multe pedepsiri de moarte sunt vinovaţi. Deci se cade ca zeii voştri cei fără de lege să se plece sub legile cele omeneşti, şi să urmeze oamenilor celor ce bine păzesc legile, iar voi judecători să fiţi dumnezeilor voştri, dumnezei şi pedepsitori, până ce îi veţi îndrepta pe ei”.

Zis-a ighemonul: „O, prea nebunule, dar Dumnezeul vostru n-a fost răstignit ca un făcător de rele? Iar din zeii noştri care a fost răstignit?” Răspuns-a Sfântul Leontie: „Hristos Dumnezeul nostru S-a răstignit pentru noi, şi ne lăudăm cu crucea lui, iar ai voştri dumnezei se cutremură, temându-se de Dumnezeul nostru cel răstignit, şi fug departe de puterea Crucii. Dumnezeul nostru a pătimit de voie răstignire, iar ai voştri zei şi nevrând, cu amare morţi au pierit. Dumnezeul nostru este Mântuitor al neamului omenesc, iar ai voştri zei sunt pierzători ai oamenilor. Dumnezeul nostru este adevărat, iar ai voştri zei mincinoşi, şi nu sunt zei, ci draci şi pierzători amăgitori. Pentru că şi ei înşişi au pierit, şi pe închinătorii lor în pierzarea cea veşnică îi surpă”.

Ighemonul, pornindu-se spre mânie cu aceste cuvinte ale Sfântului Leontie, a poruncit ca pe toţi mărturisitorii lui Hristos să-i bată peste gură cu pietre, zicând: „Să se bată gurile din care iese hula asupra zeilor noştri”. Şi bătuţi fiind sfinţii, grăiau: „Să te bată pe tine Dumnezeu, slujitorule al satanei, că adevărul auzind, cu nedreptate ne judeci, îmbătându-te de păgânătate”. După aceasta a poruncit tiranul ca să-i lege pe toţi cu lanţuri de fier şi să-i arunce în temniţă.

Şi erau sfinţii în temniţă ca într-o cămară, veselindu-se de Dumnezeu Mântuitorul lor, şi cântând Psalmii lui David, pentru că unii dintr-înşii din tinereţe se învăţaseră carte. Iar Sfântul Leontie îi întărea pe toţi, zicându-le: „Cinstiţilor fraţi şi robi ai lui Hristos, cu răbdare să răbdăm toate, că ştiţi din Sfânta Scriptură câte a răbdat dreptul Iov, şi în ce fel a fost pătimirea Domnului nostru, încă şi cum s-au sfârşit ceilalţi sfinţi – robii lui. Lui Ioan Înaintemergătorului i-au tăiat capul, pe Ştefan l-au ucis cu pietre, pe Petru l-au răstignit cu capul în jos, pe Toma l-au împuns cu suliţa, iar alţii au murit cu alte morţi muceniceşti pentru Domnul lor. Şi câţi sfinţi au pătimit întru împărăţia lui Maximian, şi a lui Deciu, şi a lui Adrian, şi a altor păgâni împăraţi mai dinainte, nu numai bărbaţi, ci şi femei, precum auzim de Sfânta Tecla şi de Eufimia, şi de Capitolina, şi de Iulita, şi de alte Sfinte Muceniţe, ale căror nume sunt scrise în cărţile vieţii la ceruri, cu câtă bărbăţie s-au nevoit, şi pe diavolul au biruit. Şi dacă femeile au fost cu atâta bărbăţie, cu cât mai ales noi, fiind bărbaţi, ni se cade să fim tari şi nebiruiţi, şi sufletele noastre să le punem pentru Hristos Dumnezeul nostru, care şi-a pus Sufletul Său pentru noi pe Cruce”.

Cu nişte cuvinte ca acestea întărea Sfântul Leontie pe fraţi şi toţi cu osârdie doreau să pătimească toate muncile pentru Hristos. Şi era atunci zăduf, şi sfinţii erau cuprinşi de sete mare. Şi a venit la temniţă ca să-i cerceteze pe dânşii oarecare femeie de bun neam şi binecredincioasă, cu numele Vlasiana, care aducând fără de oprelişte apă rece dintr-un izvor ce era acolo aproape, i-a adăpat pe dânşii. Şi sosind noaptea, au petrecut sfinţii în rugăciuni şi în cântări de psalmi.

Încă şi Lisie ighemonul n-a dormit în noaptea aceea, pentru că se gândea cu ce fel de munci va munci pe robii lui Hristos cei ţinuţi în legături. Şi adormind el spre ziuă, i s-a arătat dracul în vedenia visului, zicându-i: „Îmbărbătează-te, Lisie, eu sunt zeul Asclipie, munceşte fără de milă pe creştinii cei ce ne hulesc pe noi. Pentru că multe necuviinţe grăiesc despre noi în temniţă, de aceea cu toate chipurile de munci să-i pierzi pe ei degrab”. Şi sculându-se ighemo­nul din somn şi acum ziuă făcându-se, a şezut la judecată; şi punând înaintea sa pe sfinţii cei legaţi, a zis către dânşii: „închinaţi-vă zeilor, ca să fiţi prieteni stăpânitorilor şi nouă; şi veţi lua fiecare din voi câte 200 de galbeni, haine noi bune, şi brâie, şi aducând junei, vom face jertfă şi ospăţ, şi ne vom veseli împreună. Iar de nu mă veţi asculta pe mine, apoi cumplit veţi fi munciţi. Deci vă rog pe voi să nu vă lipsiţi de lumina aceasta dulce, nici să vă despărţiţi de femeile voastre şi de copii şi de prieteni, ci jertfiţi măcar unuia oarecare din zei noştri”. Răspuns-au sfinţii într-un glas, zicând: „Blestemat să fii tu, muncitorule, cu zeii tăi, iar noi nu vom jertfi dracilor celor necuraţi; căci nu avem trebuinţă nici de aurul vostru, nici de îmbrăcăminte, nici de ospăţ, nici de prieteşug. Pentru că nouă singur Domnul nostru Iisus Hristos ne este bogăţia, şi îmbrăcămintea, şi hrana şi băutura. Acela ne este nouă şi tată şi prieten preaiubit şi pentru dânsul suntem gata a pătimi toate, şi a muri”.

Atunci tiranul a poruncit ca pe toţi să-i dezbrace şi să-i spânzure la muncire, şi cu unghii de fier să strujească trupurile lor. Şi au fost strujiţi sfinţii mucenici mult, până la amiază, când soarele s-a înfierbântat foarte şi s-a dus ighemonul de la privelişte în casă. Iar sfinţii fiind strujiţi până la oase, iarăşi au fost aruncaţi în temniţă, după porunca muncitorului. Iar binecredincioasa femeie Vlasiana, cea zisă mai înainte, mergând iarăşi Chiril l-a dânşii spre cercetare, i-a adăpat pe ei cu apă prin ferestruie, că erau slăbiţi de sete, de zăduf şi de răni. Şi răcorindu-se sfinţii, au blagoslovit pe femeia aceea, şi s-au rugat pentru dânsa şi pentru fiii ei. Şi mulţumeau lui Dumnezeu că s-au învrednicit a pătimi pentru Dânsul.

Şezând sfinţii în temniţă, a văzut Sfântul Leontie pe unii din fraţi foarte bolind de răni, şi se temea pentru ei ca nu cumva slăbind, să cadă din credinţă. Deci se ruga lui Dumnezeu ca să le dea lor degrab sfârşit nevoinţei. Şi era în cetate un vestit cetăţean, care se chema Irod, supunându-se păgânilor şi fiind cinstit de ighemon, ca unul din sfetnici. La acel cetăţean era un scriitor, anume Filin, iubit Sfântului Leontie pentru obiceiurile sale cele bune. Şi trimiţând Sfântul Leontie, Chiril-a chemat pe el la ferestruia temniţei, şi i-a zis lui: „Frate Filine, spune lui Irod, că de va merge pentru vreo pricină la ighemon, să-i aducă aminte de noi, şi să-Chiril sfătuiască pe dânsul, ca să dea mâine asupra noastră osândă de moarte”. Şi ducându-se Filin, a spus lui Irod.

Întru acea vreme, Irod a fost chemat de ighemon la cină, iar el n-a mers degrab şi ighemonul îl aştepta pe dânsul. Şi iarăşi trimiţând, îl chema. Şi a mers târziu, zicând: „Nu pot să mănânc. Pentru că văzând cum se strujeau osândiţii şi sângele cel mult curgea dintr-înşii, m-am îngreţoşat şi mi s-a turburat stomacul; şi nu poate să primească hrană, ci spre vărsătură se găteşte”. Zis-a ighemonul: „Apoi ce sfătuieşti ca să le fac lor?” Grăit-a Irod: „Mâine să moară. De vreme ce sunt potrivnici poruncii împărăteşti şi sunt vrednici de moarte, apoi pentru ce să nu moară mai degrab?” Şi s-a făgăduit cu jurământ ighemonul că îi va omorî pe ei a doua zi.

Iar Filin auzind aceea, a alergat la temniţă şi a spus Sfântului Leontie, şi s-au înştiinţat de aceea toţi fraţii, şi s-au veselit, că dimineaţă aveau să moară pentru Hristos. Deci au blagoslovit pe Filin pentru ascultarea lui, şi se rugau, pregătindu-se de moarte. Iar întru rugăciune grăiau: „Doamne Dumnezeul Părinţilor noştri, proslăveşte numele Tău cel sfânt întru noi. Cu suflet zdrobit şi cu duh smerit ne rugăm Ţie, ca să fim primiţi cei ce ne aducem pe noi înşine Ţie spre jertfă vie. Ca o ardere întreagă de berbeci şi de junei, şi ca zeci de mii de miei graşi, aşa să fie jertfa noastră astăzi înaintea Ta, şi să fie plăcută Ţie, pentru că nu este ruşine celor ce nădăjduiesc spre Tine. Tu ştii Doamne, că pe Tine Te-am iubit, şi pentru Tine la moarte ne-am dat. Deci Tu ne întăreşte pe noi pe toţi, ca nici unul să nu rămână din tovarăşii aceştia, şi ca să nu râdă, nici să se bucure de dânsul vrăjmaşul nostru”.

Aşa s-au rugat sfinţii, şi unul pe altul se întăreau. Iar la miezul nopţii au cântat psalmul cel mare spre îngroparea lor, adică:Fericiţi cei fără prihană, şi celelalte. Iar după sfârşitul psalmului, îngerul Domnului venind, a umplut temniţa de lumină şi a zis către dânşii: „Bucuraţi-vă, robii lui Hristos, aproape este sfârşitul vostru şi numele voastre s-au scris în ceruri. Nădăjduiţi, Domnul este cu voi”. Aceasta zicându-le îngerul, s-a dus. Iar ei închinându-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Întru acea vreme doi străjeri ai temniţei, ale căror nume erau Menei şi Virilad, egipteni de neam, fără de somn petrecând, au văzut strălucind lumină în temniţă şi au auzit glasul cel îngeresc, dar pe îngerul însuşi nu l-au văzut. Şi a zis Menei către Virilad: „Ai văzut, frate, ai cărui împărat sunt aceşti ostaşi? Eu din început sunt prieten al creştinilor, căci aceştia nu călătoresc pe calea celor fără de lege, ci pe a drepţilor, şi păzesc credinţa cea spre Dumnezeul lor, şi ziua şi noaptea în toate ceasurile i se închină lui, şi întru petrecerea cea cu oamenii nici un fel de nedreptate nu fac; pe nimeni nu năpăstuiesc, nu caută averile cele străine, ci şi pe ale lor le dau, pe toţi îi iubesc, tuturor le fac bine, precum şi singur ştii. Iar cei ce smeresc în pustiile Egiptului, a acelora în ce chip este viaţa, au nu este străină şi de mirare? Că şi minuni fac. De aceea gândesc eu să intru la dânşii în temniţă, şi să-i rog pe dânşii, ca să mă primească şi pe mine cu dânşii; iar tu, frate, ce gândeşti?”

Răspuns-a Virilad: „Aceeaşi ca şi tine, pentru că iată şi noi, nevrednicii, ne-am învrednicit a vedea lumina pe care a răsărit-o Dumnezeul lor la dânşii, pentru care ei cu bucurie mor. De ar fi silit cineva pe ighemonul ca să moară pentru Zeus, sau pentru Apollon, sau pentru Asclipie, sau pentru oricare din zei, oare ar fi voit să moară? Ba nicidecum. Pentru că iubeşte viaţa aceasta. Iar aceştia nu se cruţă pe sine, şi îndrăznesc fără de frică la moarte pentru Dumnezeul lor, şi se învrednicesc de la Dânsul de nişte slave ca acelea, pe care zeii nici unuia din cei ce se închină lor nu le-au arătat cândva. Deci pentru ce nu ne apropiem de bărbaţii aceştia drepţi şi de Adevăratul Dumnezeu?”

Aşa sfătuindu-se amândoi străjerii, au intrat înăuntru în temniţă şi au căzut la sfinţi, zicându-le: „Domnii noştri, robii lui Hristos Adevăratul Dumnezeu, primiţi-ne şi pe noi în numărul vostru; căci credem şi noi în Domnul Iisus Hristos, Cel ce v-a iubit pe voi, şi ne rugăm vouă, rugaţi-vă Lui pentru noi, ca să ne învrednicească pe noi părţii celei cu voi”. Iar sfinţii s-au bucurat de întoarcerea lor către Dumnezeu, şi i-au sărutat pe dânşii, zicându-le: „Voi sunteţi fraţii noştri, că Domnul nostru v-a chemat pe voi întru mărturisirea preasfânt numelui Lui, şi vă va da şi vouă plată asemenea cu noi, precum celor ce întru al unsprezecelea ceas au venit în via Lui”.

Iar a doua zi Lisie ighemonul a ieşit cu ostaşii afară din cetate la locul acela unde voia să omoare pe sfinţii mucenici, care nu era departe de râul ce se numea Licos. Acolo divan făcând, a poruncit să scoată pe sfinţii mucenici şi să-i pună înaintea lui. Şi văzând pe cei doi străjeri ai temniţei amestecându-se printre sfinţii legaţi, a zis către Apian, întâiul sfetnic: „Iată şi aceşti nebuni au voit să moară, au nu este mai bună viaţa decât moartea?” Apian a zis: „Porunceşte ca să-i muncească pe ei cu munci cumplite”. Zis-a ighemonul: „Ba nu, că se vor teme de munci şi iarăşi se vor întoarce la zei şi vor fi vii. Iar eu nu vreau ca să fie ei vii, ci să moară, de aceea voi da osândă de moarte asupra tuturor”.

Şi fiind puşi de faţă sfinţii mucenici la divanul lui, n-a făcut nici o întrebare sau cercetare pentru credinţă, ci îndată a săvârşit judecata aceea de moarte, dând o osândă scrisă aşa: „Aceşti 45 de oameni ce stau înaintea judecăţii mele, fiind de credinţa creştinească, neascul­tând poruncile împărăteşti şi hulind pe zeii părinteştii, poruncesc să ia vrednică pedeapsă după lucrurile lor. Întâi să li se taie cu securea mâinile şi picioarele lor, apoi să se dea focului spre ardere, iar câte oase ale lor vor rămânea de la foc, să se arunce în râu”.

Şi îndată slujitorii punând la pământ pe mucenici, le-au tăiat mâinile şi picioarele. Şi era mare arşiţă de soare, şi se făcuse sfinţilor mucenici sete mare, una de durerea rănilor, iar alta de arşiţa soarelui. Şi au murit unii întru acea pătimire, iar alţii abia suflau, iar unii încă se îmbărbătau răbdând. Unul dintr-înşii cu numele Ianichit zâmbea, privind la mâinile şi picioarele sale cele tăiate, şi zicea: „Vedeţi cum secera cea de secerat mi-a secerat mădularele mele ca pe nişte spice?” Iar Sfântul Sisinie, tăvălindu-se în sângele său, s-a prăvălit spre o piatră care se întâmplase acolo aproape, şi deschizându-şi gura sa, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dătătorule al tuturor bunătăţilor, Cel ce ai izvorât apă din piatră de demult în pustie, şi pe Israel cel însetat l-ai adăpat, Tu şi acum deschide piatra aceasta şi scoate apă, şi mă adapă pe mine puţin. Pentru că vezi setea noastră, întru care ne topim”. Aşa rugându-se, deodată s-a clătit piatra aceea şi a crăpat, şi a izvorât izvor de ape vii. Şi bând Sfântul Sisinie, a binecuvântat pe Domnul, grăind: „Cânt Ţie, Dumnezeul meu, că m-ai adăpat pe mine cel însetat, ca o maică cu laptele pe prunc. Te laud pe Tine, Împăratul meu, că nu m-ai trecut cu vederea pe mine, robul Tău, şi mă rog Ţie, nu trece cu vederea şi pe robii Tăi, fraţii mei cei iubiţi, ci îi răcoreşte pe dânşii că se topesc de sete, vărsând peste dânşii nevăzut roua Darului Tău, şi pe noi toţi ne întăreşte ca să ne săvârşim împreună întru nădejdea Ta. Iar izvorul acesta pe care cu puterea Ta l-ai scos, prin care ai înnoit minunea cea de demult, porunceşte ca să curgă până la sfârşitul lumii; şi dă apei acesteia dar şi putere de tămăduire spre slava Ta, Hristoase, şi a Tatălui Tău, şi a Sfântului Duh, şi spre pomenirea noastră, a robilor tăi 45 de mucenici, care pentru Tine am pătimit”.

Întru acea vreme slujitorii aprinzând un stog mare de lemne care era pregătit pentru aceea, au luat pe sfinţii mucenici şi i-au aruncat în foc. Şi unii dintre sfinţi erau vii, alţii acum muriseră, deci şi pe ceimorţi ca şi pe cei vii i-au dat la arderea focului. Şi numărând cei ce îi aruncau în foc, nu se afla unul, şi se mirau şi îl căutau pe acela. Iar Sfântul Sisinie zăcând lângă piatra cea ce izvorâse apă, a răspuns, zicând: „Iată aici sunt, luaţi-mă pe mine şi duceţi-mă în foc”. Şi luându-l pe el, l-au dus în foc. Şi fiind arşi sfinţii mucenici, şi focul acum stingându-se, slujitorii au căutat în cenuşă oasele cele rămase mucenicilor, şi pe câte le-au aflat, le-au adunat într-un sac, şi ducândn-le, le-au aruncat în râul Licos.

Iar râul primind oasele sfinţilor ca pe o vistierie de mult preţ, le-a păzit pe acelea  la  un loc nu  adânc aproape de mal, adunându-le  cu  repejunile  sale  pe  toate  împreună.  Şi venind nişte oameni binecredincioşi  şi  căutându-le,  le-au  aflat îndată  fărăde  osteneală, şi adunân­du-le până  la  unul, le-au păzit la un loc cinstit, până ce a pierit păgânul împărat Liciniu  cel  ce  a  stăpânit  Răsăritul  împreună  împărăţind  cu  Constantin.  Iar  când  a  împărăţit  singur  Constantin  şi s-a  dat slobozenie  Bisericii  lui  Hristos  prin  toată  lumea,  atunci  şi  oasele  acestor  sfinţi  mucenici  au  fost  arătate  la toţi  şi  s-a  zidit  biserică  întru  numele lor.  Şi  se  dădeau  tămăduiri  din  oasele  lor  cele sfinte,  şi  din  izvorul  acela,  pe care Sfântul Sisinie Chiril-a  scos  cu  rugăciunea.

Aceşti  45  de  sfinţi  mucenici  au  pătimit  în 10  zile  ale  lunii  lui  iulie,  în  Nicopoli a  Armeniei,  de  la  Lisie  ighemonul, stăpânind  la   Răsărit  Liciniu,  iar  întru  noi  împărăţind  Domnul  nostru  Iisus  Hristos, Căruia  împreună  cu  Tatăl,  şi  cu Sfântul  Duh, se  cuvine  cinste  şi  slavă, acum  şi  de-a pururea,  şi  în  vecii  vecilor.  Amin.

Contact Form Powered By : XYZScripts.com