Header image

„Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!”

17:19, duminică, 1 septembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

Viaţa noastră .. Atât de lungă şi atât de scurtă în acelaşi timp, ţesută din multe momente frumoase şi pline de lumină, dar totodată şi din ispite şi greutăţi. Individuală şi plină de bucurii, dar şi încercări a tăriei credinţei şi nădejdii în Dumnezeu.

Să poţi spune la bucurie ” Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!” – este important şi necesar.

Să poţi spune „Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!” în greutăţi sau încercări – e mai complicat, dar nu mai puţin necesar. Deoarece atât bucuria, cât şi tristeţea provin de la aceeaşi sursă, de la aceaşi Iubire, de la necisitatea de a trece prin toate etapele care conduc la tine însuţi, de la „eu-l” tău la viaţă în Dumnezeu, la Credinţă, Nădejde şi Dragoste.

Al cincelea meu copil nu a murit ieri. Copilul meu nici nu s-a născut…

În a şaptea săptămână de sarcină medicul privind obişnuit la rezultatul ecografiei mi-a spus: «Mămico, embrionul nu se mai dezvoltă. Trebuie să mergeţi la chiuretaj».

«Mămica», care încă ieri era obişnuită cu studierea revistelor pentru femeile însărcinate şi care cu interes sporit privea înspre magazinele cu mărfuri pentru bebeluşi, derutată a întrebat: «Deloc nu se mai dezvoltă? A murit?!»

Medicul privind în altă parte a adăugat: «Să zicem aşa… cu probabilitatea de 20 de procente că evoluţia sa poate reîncepe…»

Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!

Aceste 20 de procente de nădejde mi-au ajuns ca să semnez refuzul de la internare în spital şi chiuretajul.

Aceste 20 de procente de credinţă în copilaşul încă viu mi-au încălzit sufletul încă 3 zile…

A urmat internarea în spital…eram în deplasare în străinătate… o pierdere mare de sânge, intervenţie chirurgicală. Transfuzii, picurători…
În timpul intervenţiei au apărut probleme cardiace. Abea apoi mi s-a spus că eram între viaţă şi moarte. Dar am supravieţuit. Iar copilul, «embrionul», cum obişnuit îl numea medicul, – el a murit înainte de ziua în care am aflat despre această pierdere. Medicii au avut dreptate: acele douăzeci de procente nu au fost excepţie în cazul meu.

Cineva va zice: «Bucură-te că eşti vie, că toate s-au întâmplat acolo, unde medicina nu este doar calificată, dar şi medicii nu sunt indiferenţi». Cineva dezămăgit va adăuga: «Păi erau doar 7 săptămâni. Se mai întâmplă».
Doar toate aceste argumente cedează în faţa înţelegerii acestui simplu, dar groaznic adevăr pentru orice Mamă: copilul meu nu se va mai naşte! A murit, trăind sub inima mea mai puţin de 2 luni..

Şi aici asemănător cum am mulţumit la naşterea a fiecărui dintre cei patru copilaşi trebuie să-mi adun puterile şi să spun «Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!»

Trebuie. Dar unde să găsească putere inima îndurerată a mamei, ca să fie recunoscătoare nu doar pentru viaţă, dar şi pentru moarte?

Ştirea despre faptul că aştept al cincelea copilaş a fost una neaşteptată. Dar deja după o săptămână după aflarea ei, eu îmi netezeam burta care încă nici nu începuse să crească, cu gingăşie privind în urma mamelor cu bebeluşi, întâlnite pe stradă. De zece ori pe zi încercam să replanific spaţiul în micuţul apartament ca să fie loc îndeajuns şi pentru bebeluş şi pentru ceilalţi patru copii.

Ce să spun la serviciu, cum va fi cu sănătatea (ultima sarcină mi s-a dat îndeosebi de greu), cum să reuşesc să-i cresc pe cei mai mari şi să am grijă de bebeluş, şi să nu-mi pierd nici serviciul, apartamentul mic, unde locuiam toţi împreună – toate acestea nu mă înspăimântau. Doar de atât că m-am obişnuit în toate şi întotdeauna să mă sprijin pe acele cuvinte: « Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!».

Aceste aproape 2 luni m-au învăţat multe, doar copii adesea se îmbolnăveau, uneori mai grav, alteorii era doar o simplă răceală, iar eu eram sleită de puteri, adesea căzând şi în disperare. Dar în cele mai grele momente, era suficient să-mi aduc aminte de cuvintele de mulţumire pentru Dumnezeu, că Credinţa şi Nădejdea îmi redau forţele necesare, iar Dragostea mă ajuta să merg mai departe.

Aceste aproape 2 luni m-au învăţat să am încredere în voia Domnului şi să trăiesc fiecare zi nu doar cu viaţa mea obişnuită, dar şi cu cea tainică, care era în interiorul meu, care promitea în viitor, doar peste 9 luni să fie alături de mine, de tată şi de surorile sale.

Şi nu-mi era deloc frică de viitorul care era destul de neclar. Doar copii meu sunt cu mine, sunt vii şi sănătoşi, iar restul –  fie în puterea Celui, care mă Iubeşte pe mine şi pe copii mei, mai mult decât îmi pot închipui. Slavă Lui Dumnezeu pentru toate!.

Şi iată două zile în urmă am aflat că pe unul din copilaşii mei nu-l voi vedea nici eu, nici tatăl lui şi nici surorile.

Nu-l vom vedea aici, în această viaţă…

Derutarea, durerea şi imposibilitatea de a face ceva — au devenit o povară foarte grea după o lună şi jumătate de aşteptare luminoasă.
Dar cred că mila Domnului ne va da bucuria întâlnirii în altă viaţă, unde nu este loc pentru moarte şi durere, unde viaţa şi dragostea sunt indespensabile.
Şi de atât, sincer şi cu nădejde spun cele mai importante cuvinte: «SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!»

 

sursă pravmir.ru

Traducere Natalia Lozan

Contact Form Powered By : XYZScripts.com