Header image

Smerenia care l-a vândut pe Iosif

21:27, joi, 24 martie, 2016 | Cuvinte-cheie: ,

E mult mai ușor să definești mândria decât smerenia, pentru un motiv foarte simplu: este mult mai răspândită. Cu toate acestea, în textele părinților ascetici găsim suficiente definiții și descrieri ale smereniei pentru a ne face o idee cel puțin despre ea. Greutatea începe abia după ce am rezolvat această problemă minoră. Cuvintele se cer dezghiocate pentru a le descoperi seva, în­țelep­ciunea, realitatea. Cuvintele sunt simple indicii, la fel de inutile uneori ca marcajele pe un drum pe care nimeni niciodată nu calcă.

Dintotdeauna oamenii au iubit înțelepciunea, dar și inte­ligența, fraza întoarsă cu abilitate. Părinții pustiei nu fac excepție. Uneori zicerile lor surprind prin delicatețe, alteori prin franchețe, uneori prin căldură, alteori prin înțelepciune și de foarte multe ori prin pros­pe­țimea pe care însăși vitalitatea inteligenței o poate da unui text. De inteligență nu se face risipă în mod gratuit, nu e niciodată ostentativă, nu‑i nici o clipă deș­tep­tă­ciune de paradă. Un exemplu de inteligență care vine să dubleze și să susțină înțelep­ciunea găsim la avva Ioan cel Pitic, care într‑o zi a întrebat: „«Cine l‑a vândut pe Iosif?». Un frate a răspuns: «Frații săi». Bătrânul zice: «Nu, smerenia lui. Căci putea să le spună: Sunt fratele vostru, și să‑i înfrunte. Dar a tăcut, smerenia l‑a vândut. Și tot smerenia l‑a făcut mare dregător în Egipt»”.

Pustnicul prezintă în felul acesta oarecum jucăuș esența oricărui parcurs duhovnicesc. Cu alte cuvinte, mesajul bătrânului poate fi tradus astfel: al nostru este să ne coborâm mereu, să ne smerim constant, să înțelegem care ne sunt limitele, neputințele și mărginirile, iar Domnul ne va ridica, după cum și când va socoti de cuviință; smerenia, care se arată la început ca o diminuare a sinelui, devine, prin per­severență, calea către înălțare. Smerenia este, deci, condiția oricărei deveniri legitime. Această mișcare oscilatorie ritmează și rezumă viața spirituală. Coborârea asumată este preambulul necesar înăl­țării; doar golirea de sine face loc Duhului Sfânt, cel de o infinită discreție. Lumea duhovnicească se caracterizează cel mai bine prin paradox. Smerenia te înalță, renunțarea te împlinește, dăruind dobândești și tot așa. În sens invers însă, efortul ­autonom de urcare se traduce prin cădere liberă.

Dar toate acestea nu sunt decât cuvinte. Marcaje decolorate de soare pe un drum pe care, poate, nu am pornit. Cuvinte care așteaptă să capete sens înlăuntrul nostru. Să se umple de viață, alta decât a inteligenței jucăușe, care se bucură de întâlnirea cu sine însăși. Inteligența care devine înțelepciune, dacă se exersează în călătoria smereniei. Iar drumul este de fiecare dată unic și personal; de aceea cuvintele sunt doar jaloane, iar dreptul Iosif este un exemplu peren, chiar dacă mândria ori smerenia noastră arată de fiecare dată altfel.

Paul Siladi

Sursa: http://ziarullumina.ro/

toaca_w747_h373_q100

Contact Form Powered By : XYZScripts.com