Header image

Smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile

17:20, miercuri, 6 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , ,

Smerenia este „o virtute atât de prețuită în lumea noastră tocmai pentru că îți ușurează viața”. Sunt cuvintele pe care Orhan Pamuk le pune în gura bătrânului Osman, un miniaturist din secolul al XVI-lea. Este una dintre cele mai scurte și mai surprinzătoare definiții piezișe ale smereniei, care nu vine să îți spună ce este, ci doar îți arată de ce ar trebui căutată: îți simplifică viața, elimină din ea tot soiul de contorsionări și de pretenții inutile. Aș spune, mai mult chiar, că smerenia este cea care face viața posibilă: a ta și a celorlalți. A fi plin de sine, după cum inspirat sună expresia românească, este nefiresc; o proastă raportare la tine însuți și la ceilalți. Smerenia este, în schimb, o cât se poate de firească recuperare a sinelui prin ignorarea lui bine temperată. Dacă smerenia îți ușurează viața, înseamnă că despre ea putem face o afirmație paradoxală: e nevoie de un mare efort pentru a ajunge la smerenia care ușurează viața. De obicei însă cedăm în fața efortului.

Avva Ioan cel Pitic zicea că „smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile”. Calitatea acestor virtuți este dată tocmai de faptul că le fac posibile pe celelalte; sunt ca o temelie rezistentă pe care se poate clădi durabil. În pildele lui Solomon se spune că „frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7). Pe aceeași linie putem afirma, bazându-ne pe experiența părinților duhovnicești, că smerenia este începutul dragostei. Dar, la fel cum frica de Dumnezeu nu încetează odată cu dobândirea înțelepciunii, nici iubirea nu ia locul smereniei, care este singurul mediu în care dragostea se poate manifesta. Chiar oamenii cei mai plini de sine când iubesc pe cineva, fie și cât de puțin, o fac tocmai pentru că s-a fisurat pe undeva platoșa greu penetrabilă a egoismului.

Smerenia și teama de Dumnezeu întrec toate virtuțile pentru că, dacă sunt căutate atent, pot fi găsite în toate celelalte, într-o formă sau alta. Smerenia înseamnă să iei distanța necesară față de tine însuți așa încât să îi poți vedea pe ceilalți; să îți cureți privirea de obsesiile privindu-te pe tine și calitățile tale pentru a te putea uita la celălalt cu apreciere genuină. În cele din urmă, smerenia, în relația cu ceilalți, înseamnă să îți poți vedea aproapele prin ochii lui Dumnezeu. Smerenia, deși are o componentă ce ține de relația cu Dumnezeu, guvernează în primul rând relația omului cu sine însuși și cu cei din jur. Teama de Dumnezeu este suverană în relația omului cu Ziditorul. Iar această virtute este înțeleasă în conformitate cu vârsta și gradul de maturitate duhovnicească a fiecăruia. Dacă la început frica este orientată către pedeapsa lui Dumnezeu, pe măsură ce omul se apropie de Dumnezeu și Îl cunoaște mai mult, teama devine, de fapt, grija de a nu răni dragostea nemărginită și infinit delicată a Domnului. Despre o asemenea evoluție vorbește și avva Antonie, care a zis despre sine: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu, fiindcă iubirea alungă teama”.

Smerenia și teama de Dumnezeu sunt caracteristicile cele mai pregnante nu doar ale sfinților, ci ale tuturor care încearcă să aibă o minimă viață creștină. Prin universalitatea lor și pentru că, dincolo de aparențe, fac viața mai ușoară, întrec toate celelalte virtuți, după cum ne încredințează avva Ioan cel Pitic.

Paul Siladi, www.ziarullumina.ro

Contact Form Powered By : XYZScripts.com