Header image

Spovedania unui monah de la Sf. Munte Athos

22:18, miercuri, 6 aprilie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

– Părinte, vă rog să îmi spuneţi cum aţi devenit ortodox.

– Eu m-am născut ortodox, dar nu aveam conştiinţă ortodoxă. Nu ştiam ce înseamnă să fii ortodox.

– Când aţi fost copil, mergeaţi la biserică?

– Mergeam numai de Crăciun şi de Paşti. Nici părinţii mei n-au avut legătură cu Biserica. Duceau o viaţă lumească. Lucrau şi după-amiază la un al doilea serviciu. După-amiaza îi ajutam şi noi. Financiar nu stăteam rău, dar o slujbă nu le ajungea. Trebuia să ne plătească şi lecţiile particulare de engleză şi de amiază.

– Aţi trăit momente în care v-aţi simţit mai aproape de Dumnezeu?

– Îmi amintesc că în Săptămâna Mare mergeam la o mănăstire de maici. Îmi plăcea să stau şi să ascult, fără să înţeleg mare lucru, dar simţeam o nemaiîntâlnită pace şi seninătate. Simţeam că e ceva nefiresc, nepământesc, simţeam prezenţa lui Dumnezeu, fără să pot preciza ce se întâmpla în interiorul meu. Într-o zi, când am avut 16 ani, au venit la biserică şi nişte colegi de-ai mei. Când m-au văzut că urmăresc ce se citea din Sfintele Scripturi, încercând să înţeleg ceea ce auzeam, s-au mirat şi mi-au zis: „Ce e cu tine? La biserică venim doar ca să găsim vreo fată…” Eu m-am mirat, şi ei mi-au răspuns: „Ce, nu ştiai că e aşa?” „Bine, dacă vreţi să ne uităm după fete, hai.”

Dar mie îmi era dor de sentimentul de pace şi de seninătate. De când eram mic simţeam o dragoste pentru Hristos. Simţeam prezenţa Lui, că stătea lângă mine, Îl simţeam ca un prieten şi totdeauna credeam că El este Dumnezeu, cu toate că viaţa mea nu era cum trebuie, pentru că înjuram, aveam relaţii cu fete, fără să creez probleme familiei mele sau altor oameni.

Când am terminat liceul trebuia să hotărăsc ce să studiez. Am hotărât să studiez muzica, să devin profesor de muzică. Am hotărât împreună cu părinţii mei să studiez la Atena, pentru că în oraşul meu nu existau profesori potriviţi. Când am văzut că nivelul studiilor este înalt, am simţit o inferioritate şi simţeam că nu voi reuşi.  Aşa că am început să învăţ foarte mult. Numai sâmbăta ieşeam cu doi prieteni. Învăţam atât de bine încât am terminat materia mult mai repede. Profesorului meu nu-i venea să creadă cât de talentat eram. Bineînţeles, nu mergeam deloc la biserică.

Atunci am cunoscut un prieten cu care încă sunt în contact şi care m-a ajutat în viaţa spirituală. N. era un băiat ca şi mine, cu căutări duhovniceşti. Făcea kung-fu, voia să facă yoga şi să călătorească în India, unde credea că trăiesc oameni care au ajuns la înalte măsuri duhovniceşti.

Împreună am început să căutăm oameni duhovniceşti, citeam Bhagavad Gita, căutam ce este yoga şi ce sunt religiile orientale. Am făcut şi tai-chi, dar mai mult m-am ocupat cu yoga şi cu filosofia orientlă, citindu-i pe Krishnamurti şi pe Bhagwan Rajneesh, Osho.

De când l-am cunoscut pe N., la vârsta de 18 ani, a început aventura mea spirituală. Când am avut 19 ani, am început o relaţie serioasă cu o fată, care şi ea avea căutări spirituale. Dar atunci mă gândeam mai mult la studiile mele. Visam să devin solist de muzică clasică. În trei ani mi-am terminat studiile. În aceşti trei ani căutam oameni cu faimă de sfinţi, ca să discutăm, ca să ne spunem ceva despre viitor, să vorbim despre sfârşitul lumii, dar totul era confuz în mintea noastră. N-aveam viaţa spirituală ca să putem pune un bun îceput. Ne plăcea doar să călătorim, să purtăm discuţii filozofice, să cunoaştem oameni, să cunoaştem femei, fără să fim imorali, numai ne plăcea să flirtăm cu fetele. Odată, de Crăciun, am văzut la televizor un material despre un preot care strângea hai¬ne vechi, le ducea acasă şi, cu ajutorul fiilor săi duhovniceşti, le împărţea săracilor. Când l-am văzut, i-am spus lui N. că trebuie să-l găsim neapărat pe acel preot, pentru că este un om al lui Dumnezeu. „Dar nu ştim unde stă, mi-a răspuns, ştim nu¬mai că trăieşte în Pireu”. „Nu contează”, am răspuns, „Vom merge şi îl vom găsi.” „Cum?”- m-a întrebat. „Nu ştiu, dar eu simt că îl vom găsi”.

Am început să căutăm orbeşte. Am întrebat pe ici, pe colo şi am găsit casa lui destul de uşor. Era seară, dar noi am bătut la uşă. Când ne-a văzut, a zâmbit şi a zis: „Voi doi să nu vă despărţiţi niciodată!” Şi într-adevăr, cu toate că am devenit monah, am păstrat relaţia spirituală cu el şi ne sprijinim unul pe altul.

Altă dată am vizitat un călugăr despre care aflasem de la mama unui prieten că este un om sfânt – văzător cu duhul. Ne- a primit, am intrat într-o cameră. Nu zicea nimic. La fel şi noi nu ziceam nimic, pentru că aşteptam de la el să ne spună ceva. O dată se uita la icoana lui Hristos, o dată la noi. La un moment dat, s-a uitat la noi intens şi a zis că ceea ce vom face în viaţa noastră o să facem bine. Mai târziu, înainte de a deveni monah şi după ce înţelesesem cum trebuie să trăiască un creştin, m-am dus la Atena şi l-am ajutat să intre pe calea Bisericii. Atunci, tatăl lui m-a ameninţat că mă va omorî, dacă nu-l las în pace. Acum N. are o familie cu mulţi copii. Se spovedeşte şi el şi soţia lui şi sunt foarte râvnitori. Au parte de mare război din partea rudelor.

Apoi am început să caut prin yoga şi învăţături de acest gen. Când am avut 20 de ani, m-am despărţit de fata cu care am avut o relaţie – şi asta m-a durut foarte mult. Cu toate că voiam să mă despart de ea, pentru că vedeam că nu ne potrivim, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi ceară ea să ne despărţim – ca să nu simtă ea durere, ci numai eu. Cu toate că ea nu voia să ne despărţim, după ce am revenit la Atena, după vacanţa de vară, mi-a cerut să ne despărţim. Am acceptat, dar a fost foarte dureros pentru mine. Atunci m-a sfătuit un coleg ceva duhovnicesc. Mi-a spus că nu trebuie să mă sprijin de oameni, pentru că oamenii sunt ca şi paharele, dacă pui greutate pe ei se sparg şi te taie. Numai de Dumnezeu trebuie să te sprijini şi El nu te va lăsa niciodată.

Atunci am început să găsesc mângâiere în rugăciune şi să ascult postul de radio al Bisericii. Am început să studiez Noul Testament şi să discut numai despre lucruri duhovniceşti.

Îmi amintesc că odată am fost acasă la N. A fost şi sora lui acolo (acum, din păcate, ea este maestră de yoga) şi fumau droguri, haşiş. Când mi-au oferit şi mie, cu toate că pe atunci fumam ţigări obişnuite, am refuzat, pentru că ştiam că este ceva periculos. Ei insistau, spunând că este ceva nevinovat. Am refuzat. Au început să mă batjocorească. Au început să mă întrebe dacă cred în preoţi şi râdeau vorbind urât despre preoţi. Atunci le-am răspuns că eu cred în Hristos şi în preoţi, explicând că preoţii sunt slujitori ai lui Hristos şi ai Bisericii. Bineînţeles, ei râdeau de mine în continuare, considerându-mă tâmpit şi întârziat mintal.

Dar, când am plecat din casa aceea şi am ieşit în drum, simţeam că zbor. Mă simţeam atât de uşor şi de bucuros, încât îmi venea să ţip de bucurie, dar mi-era frică să nu mă considere oamenii nebun. Acum înţeleg că această bucurie mi-a dat-o Domnul pentru că nu m-am ruşinat să-L mărturisesc în faţa acelor oameni care mă considerau tâmpit.

Atunci am avut parte şi de primul atac demonic. Era noapte şi citeam Vechiul Testament. Am adormit ascultând postul de radio al Bisericii. Deodată m-am trezit şi, cu toate că am avut ochii închişi şi era întuneric, eu vedeam totul. Atunci, din partea dreaptă a început să se apropie zburând, încet, un monstru. Avea chip de om, aripi mari, multe picioare şi mâini şi era mai negru decât întunericul. Avea unghii mari şi o piele urâtă. Atunci mi-a venit în minte cuvântul Lucifer. Acesta a venit şi a stat deasupra mea. Era să mor de frică. Este incredibil cum mam simţit în momentul acela. Acesta a plecat spre direcţia din care a venit. Eu toată noaptea am stat înlemnit din pricina şocului prin care trecusem. Mai târziu, duhovnicul meu mi-a zis că aceasta s-a întâmplat ca să mă sperie pentru că mă apropiam de Biserică.

După aceasta am început să mă interesez de yoga. Am început să fac yoga singur după o carte pe care am cumpărat-o. Atunci m-am rugat – necunoscând ce este yoga – să-mi trimită Dumnezeu o învăţătoare (de yoga) frumoasă, ca să mă înveţe secretele yogăi. După două săptămâni am cunoscut-o fată, pe S. Era exact cum îmi imaginam, numai că era cu treisprezece ani mai mare decât mine şi avea un copil de doi ani. Nu era căsătorită, şi abia se despărţise de tatăl copilului. Aceasta s-a întâmplat când făceam masterul, înainte ca să plec la armată. Ne-am cunoscut printr-un muzician cu care colaboram. I-a plăcut cum cântam, stătea şi lângă casa mea, şi am făcut cunoştinţă, ne-am apropiat. Ea se confrunta cu multe probleme psihologice şi sentimentale. Viaţa ei era foarte confuză, cum se întâmplă de obicei cu cei ce se ocupă cu yoga şi toate aceste lucruri satanice, dar eu nu prea cunoşteam atunci lucrurile acestea.
Am încercat s-o pun în legătură cu tatăl copilului ei, dar între timp ne-am îndrăgostit unul de altul. Cu adevărat voiam s-o ajut şi ea s-a agăţat de mine pentru că a găsit la mine dragoste fără să-i cer nimic. După o prietenie de patru luni, am plecat la armată. Împreună cu ea am început yoga, dar nu ceva important. Când aveam 20 de ani m-am spovedit pentru prima oară.

– De ce?

– Pentru că mă simţeam urât pentru un lucru pe care îl făcusem şi voiam să-l scot din interiorul meu.

– Voiaţi să vă schimbaţi modul de viaţă?

– Nu, numai simţeam mustrări pentru că mă comportasem urât cu o anumită persoană. Când i-am spus preotului că fac yoga (pentru că începusem să fac hatha yoga, singur), atunci preotul a început să ţipe că yoga este satanică şi eretică. Eu mă gândeam: „Ce-mi spune? Eu am venit să-i zic păcatele mele şi el ţipă că yoga este satanică. Fac eu chestii satanice?” Nu mi-a plăcut acest lucru şi am plecat nervos şi supărat.

– Da, dar preotul avea dreptate.

– Da, bineînţeles că avea dreptate, dar nu mi-a plăcut modul în care mi-a vorbit, n-a adus argumente ca să-mi explice de ce yoga este satanică.

– Fără explicaţii!

– Da, fără explicaţii! Numai că „sunt lucruri satanice şi pleacă departe de astea”. Eu am spus că fac doar gimnastică şi că nu fac ceva rău.

– Gimnastică, dar aţi făcut hatha yoga, nu?

– Da, hatha yoga. Dar hatha este o parte a religiei lor. De exemplu, când faci salutul soarelui, care este un exerciţiu de încălzire, de fapt te închini zeului soare.

– Mulţi au început de la hatha yoga şi după aceea au trecut la alte forme de yoga.

– Dar nici hatha yoga nu este nevinovată. Şi ea e ceva demonic. Ca să revin, după aceasta nu m-am mai spovedit. Am plecat la armată şi de atunci relaţia mea cu Hristos a devenit şi mai puternică şi am simţit prezenţa Lui. Când ne-am prezentat la prima zi, am alergat toată ziua ca să ne dea haine potrivite şi papuci şi să ne consulte medicul. Seara ne-am pus în camera unde trebuia să dormim. Simţeam o nelinişte pentru că mediul mi-era necunoscut.

Toţi ne simţeam aşa. Când m-am culcat, atunci am văzut pe peretele de vizavi o icoană a Mântuitorului. Am simţit o bucurie imensă şi o linişte şi am început să mă rog Domnului, să-mi dea pace şi să nu-mi fie frică de mediul acesta necunoscut. Simţeam că Îi vorbesc Domnului şi că El mă ascultă, că este lângă mine. N-am uitat niciodată cât de frumos m-am simţit. Era ca şi cum îmi spunea Domnul că este totdeauna lângă mine, şi într-adevăr aşa ne spune, dar noi nu-L ascultăm.

A fost foarte greu pentru că am făcut armata la forţe speciale şi se comportau foarte dur cu noi şi instrucţia era foarte grea. Dar era şi avantajos pentru mine – pentru că eram plătit şi era şi la 20 de kilometri de casa mea. Aşa că mă întâlneam şi cu fata aceea. La biserică nu mergeam şi îmi făceam planuri pentru viitor să călătoresc în Europa, în India, să-mi termin masterul, să dau concerte. Acest lucru a fost adânc înrădăcinat în mine şi a fost nevoie să-l mărturisesc în faţa altora.

Îmi amintesc că într-o zi un soldat mi-a spus că tatăl lui este reprezentantul lui Bhagwan Rajneesh în Grecia şi că el este sannyasi (aşa se numesc adepţii lui Osho). Îşi schimbase şi numele şi îl chema Varinti. Atunci i-am spus că şi prietena mea a fost sannyasi şi că eu fac yoga. În aceeaşi după-amiază m-am aflat într-o casă împreună cu cinci dintre ei. Prietenul meu de la armată, tatăl lui, prietena mea şi o pereche, care au fost sannyasi şi ei, ea era din Grecia şi el din Olanda.

Am început să discutăm chestii filosofice. Când a venit rândul meu să vorbesc, m-au întrebat în cine cred. Eu am răspuns: „Singurul adevăr care există este Hristos. Restul sunt minciuni”. Atunci olandezul a început să scoată spume din gură, să ţipe ca un nebun şi să fie gata să mă atace. La început am vrut să-l bat, pentru că ţipa că creştinii sunt laşi şi fricoşi. Totuşi, am avut o pace şi o linişte nemaipomenită şi foarte calm i-am răspuns: „Poţi să te zbaţi cât vrei. Adevărul nu se schimbă. Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi toate celelalte sunt minciuni şi întuneric”. El a început să ţipe şi mai tare, până m-au scos afară, pentru că începuse să-şi piardă controlul.

Atunci am cunoscut pe cineva care mi-a schimbat viaţa. Se numeşte George Kinousis şi a fost un cântăreţ vestit şi foarte bogat. A avut totul – până ce într-o zi le-a părăsit pe toate şi s-a făcut propovăduitor al credinţei ortodoxe. Până astăzi merge prin toată Grecia, prin şcoli, la armată, în biserici şi predică pocăinţa şi pe Hristos. Este chemat de multe parohii ca să vorbească şi să strângă bani pentru scopuri filantropice. Deci, când am fost la armată a venit şi ne-a vorbit despre Hristos, despre spovedanie, despre pocăinţă şi totodată ne-a cântat nişte cântece creştine. Am fost entuziasmat pentru că îmi amintea de apostolii lui Hristos şi am vrut să-l caut şi să vorbim. Atunci n-am reuşit. Am vorbit cu preotul militar care l-a adus la noi şi care a şi devenit primul meu duhovnic. M-am spovedit şi am spus că fac yoga şi că sunt cu fata aceea, S., şi el mi-a răspuns: „Bine, o să vedem ce facem.” De asemenea mi-a spus că am o problemă duhovnicească şi că cineva ne-a făcut vrăji.

– Aşa v-a spus preotul?

– Da, mi-a zis că crucea lui are înăuntru o bucăţică din crucea pe care a fost răstignit Hristos, şi dacă crucea se lipeşte de cineva înseamnă că i s-au făcut vrăji. Când ne-a citit o rugăciune şi ţinea crucea aceasta, erau toţi soldaţii în faţă. La sfârşit a reţinut opt persoane dintre noi. Ne-a spus că ci¬neva ne făcuse vrăji.

Cineva lângă mine a spus că e adevărat şi cunoştea că cineva îi făcuse vrăji. Mie nu mi-au făcut vrăji, dar când aveam 12 ani, am început să citesc o carte folosită de vrăjitori. Fără să înţeleg ce făceam. Bineînţeles, după puţină vreme nu puteam să dorm, mă trezeam din somn şi alergam la pat la părinţii mei, plângeam noaptea şi în general mi se întâmplau lucruri demonice, fără să înţeleg de ce. Diavolul avea putere asupra mea, pentru că nu spovedisem niciodată faptul că citisem cartea de vrăjitorie.

Şi în armată practicam în continuare yoga, pentru că eram cu S. în continuare. S-a lipit de mine pentru că îi ofeream un sprijin psihologic şi ne-am gândit şi la căsătorie.

– Cu copilul ei ce s-a întâmplat?

– La început nu mă simpatiza, mă vedea ca un străin care încerca să-i fure mama. Până la urmă m-a iubit şi îmi spunea chiar şi tată. Aveam probleme cu ai mei, pentru că ea era cu mult mai mare decât mine, dar aşteptau să vadă ce o să hotărăsc. În perioada aceea făceam multă yoga, călătoream cu ea, dădeam concerte şi participam la diverse happenings – singur sau cu alţi muzicieni. Cântam jazz, rock, până şi muzică clasică.

– Ce vă plăcea mai mult?

– Îmi plăcea Flamenco. Pentru că voiam să merg în Spania şi să mă ocup cu acest fel de muzică. După armată mi-am continuat studiile de masterat în muzică. Am găsit un profesor foarte bun. Îi plăteam mulţi bani pentru că doream să fac carieră internaţională. Începeam să mă îngrijorez şi să-mi fac gânduri pentru viitor, dacă să mă căsătoresc, dacă să am familie. Erau fete care îmi cereau să fim împreună şi nu ştiam ce să fac.

Văzând S. toate acestea mi-a făcut un fel de vrăji chinezeşti, I Ching, care se prac¬tică cu trei de şase (6) şi trei monede. Vo¬iam să mă despart de ea, dar nu puteam.

– Nu simţeaţi nimic rău?

– Ba da. Voiam să mă despart de ea, dar nu puteam. Când plecam, ea practica acea magie chinezească. Plecam, şi după trei-patru zile mă simţeam aşa de îndrăgostit încât mă întorceam iar la ea. După două-trei săptămâni iarăşi plecam şi iarăşi mă întorceam. Ştiu că era din cauza magiei, pentru că ea îmi zicea: „Ştiam că te întorci, pentru că aşa scrie aici” şi îmi arăta cartea I Ching. Eu nu înţelegeam atunci ce se întâmplă. Cu toate acestea, eu nu în¬ţelegeam ce vreau în viaţa mea, care este scopul vieţii, nu voiam să trăiesc pentru totdeauna cu o singură femeie, voiam să mă cunosc pe mine însumi, să mă apropii de Dumnezeu. Voiam să fiu liber. Într-o duminică – era luna decembrie…

– În ce an?

– În 1996. Era duminica. Eu încă nu mergeam la biserică, dar mă rugam şi ceream de la Dumnezeu să-mi trimită un om care să-mi spună ce să fac, care este misiunea mea în această viaţă. După-amiază am sunat la părinţii mei, ca să văd dacă sunt bine. Mi-au spus că sunt într-o excursie într-un sat, la nişte prieteni foarte credincioşi, şi că la ei stătea domnul Iorgos pentru că venise să-l ajute pe duhovnic. El organiza o seară filantropică, pentru că voia să strângă bani ca să facă un azil pentru oameni săraci. I-au vorbit despre mine şi despre căutările mele şi el a cerut să ne întâlnim. A simţit că trebuie să ne întâlnim. Într-adevăr, în următoarea zi ne-am întâlnit la biserică şi am vorbit despre Hristos, despre spovedanie, despre scopul vieţii. După ce am discutat mult, l-am dus la casa părintească ca să vorbească cu părinţii mei. De atunci, tatăl meu şi-a schimbat modul de viaţă. Mama mea deja făcea asta – şi acum înţeleg că datorită rugăciunilor ei m-am apropiat de Hristos. Seara ne-am dus la manifestarea filantropică, ca să ascultăm predica şi să ajutăm cum puteam. Ţin minte că tatăl meu îmi spune că se simţea acolo ca la biserică.

A avut loc atunci şi un fel de tombolă. Cadoul cel mai important a fost o copie mare a icoanei Axion estin. Din cauza mulţimii nu puteam să cumpăr şi eu nişte bileţele, aşa că am plecat. Dar ceva mă împingea să cumpăr şi până la urmă m-am întors şi am reuşit să cumpăr ultimele patru bileţele. Când le-am deschis am constatat că câştigasem icoana. Domnul Giorgos mi a spus că acesta este un semn.

În următorul week-end am hotărât să-l caut pe domnul Giorgos la Lagonisi. Am pornit cu prietenul meu N. şi, întrebând, l-am găsit. Acolo era şi un preot foarte înduhovnicit, părintele S. După ce am mâncat, mi-a venit dorinţa să mă spovedesc. Ne-am dus cu părintele S. într-o bisericuţă ridicată în curtea casei. Am făcut o spovedanie generală. M-am simţit uşurat şi curat. Părintele mi-a cerut să stau în genunchi în mijlocul bisericii şi, după ce mi-a citit ceva ce nu înţelegeam, m-a întrebat cu voce tare: „Vrei să devii ostaş al lui Hristos?” Eu m-am pierdut. Am simţit greutatea spirituală a întrebării şi responsabilitatea ce izvorăşte din ea şi, fără să am o viaţă spirituală, am răspuns: „Da”. După aceea mi-a orânduit câte şiraguri de metanii să fac, câte mătănii şi alte lucruri total necunoscute mie.

Eu nu ştiam să fac mătănii, nici rugăciunea lui Iisus, şi îmi era ruşine să întreb. După ceva timp am înţeles că este canonul unui călugăr cu schimă mare. Bineînţeles, a treia zi am încetat să-mi fac canonul pentru că oboseam şi pierdeam numărarea la metanii.

Ceea ce am înţeles eu era că acum, fiind un ostaş al lui Hristos, trebuie să duc oameni la biserică să se spovedească şi să devină credincioşi. Când am povestit aceasta la următorul meu duhovnic, mi-a zis: „Băiete, ostaşul lui Hristos este călugărul!” Aşa am început să îndemn pe oricine cunoşteam să se ducă la biserică, la spovedit. Atunci am făcut o excursie la Meteora cu prietenul meu N. Când ne-am întors, tatăl lui N. m-a ameninţat că mă va omorî, dacă nu-l las pe N. în pace. Atunci i-am spus că dacă familia mea şi rudele mele află de ameninţările lui, o să-l omoare ei. După aceasta nu m-a mai ameninţat, dar tot insista să-l las pe N. în pace. Când eram student auzisem de unul Tulatos, care ve¬nera zeităţile antice. De la el auzisem prima dată că spovedania închide uşa demonilor şi îţi curăţă sufletul. Dar nu spunea în faţă tot ce credea, ci vorbea despre măreţia civilizaţiei greceşti.

Într-o zi eram la Atena şi mi-am amintit de el şi m-am hotărât să-l vizitez. Mi-am amintit că vorbea despre Antihrist, despre 666 şi despre sfârşitul lumii şi, pentru că tema era în actualitate, am vrut să mă duc la el. Mi-am luat şi un prieten muzician cu mine (acum este preot pe stil vechi) şi ne-am dus. Am început să credem ceea ce spune. Din fericire pentru mine, în pe¬rioada aceea îl cunoscusem pe părintele S., duhovnicul meu, şi, când i-am povestit ce învaţă Tulatos, mi-a zis că este eretic şi să fug de el. Prietenul meu s-a lăsat greu convins, dar până la urmă a scăpat din capcana lui. Bine a fost că am aflat argumentele lor şi modul cum să gândesc, ca să putem contrazice argumentele lor. Am simţit că misiunea mea era să vorbesc oamenilor despre spovedanie, despre împărtăşanie, despre cum să ne pregătim de venirea Antihristului. Dar nu înţelesesem că întâi trebuia să lucrez cu mine însumi şi abia după aceia cu ceilalţi.

Problema mea era că aveam o neîn¬ţelegere cu duhovnicul meu în privinţa buletinelor cu cip. Voiam un răspuns ferm. „Să le luăm sau nu?” Părintele L. nu-mi răspundea, ci spunea să aşteptăm să vedem ce poziţie va lua Biserica şi că sunt fanatic. Şi cine este Biserica? Biserica este Hristos, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice şi nu nişte pseudo-păstori care nu cunosc Evanghelia şi vor să facem ce spun ei. „Şi dacă chiar un înger vă învaţă altceva, spune Sf. Apostol Pavel – să fie anatema”. Eu aşteptam un răspuns şi nu-l primeam. Aşa că am început să caut un duhovnic. Ceva îmi spunea foarte intens că acest om este undeva lângă mine.

– Era în mintea d-voastră sau simţeaţi?

– O simţeam, n-o auzeam. Lângă casa mea, la 3 km, era metocul unei mănăstiri din Sfântul Munte Athos. Într-o duminică, cineva mi-a vorbit despre ieromonahul de acolo că este un om foarte înduhovnicit. În acea zi, după Sfânta Liturghie, plecând, am auzit de la megafoane că nu trebuie să luăm buletinele cu 666 şi că trăim în epoca Antihristului şi trebuie să ajungem martiri. Când am auzit, m-am entuziasmat pentru că niciun preot nu vorbea despre aceasta, cu atât mai mult la megafon. M-am dus cu un prieten (cel al cărui tată mă ameninţa că mă omoară pentru că îl duceam la biserică şi îi era frică să nu devină călugăr) ca să-l căutăm.

Când ne-a văzut, într-o după-amiază (aceasta ne-a spus-o după mulţi ani) s-a gândit: „Iată doi băieţi buni de călugări!” Eu nu ştiam că mama mea se spovedea la el. Şi a ajutat-o foarte mult la nişte probleme, cum a ajutat mulţi oameni. Ne-a primit şi am vorbit cu el mult. I-au plăcut căutările noastre duhovniceşti şi atunci i-am cerut să mă spovedesc. Nimeni nu s-a comportat cu atâta dragoste şi înţelegere ca gheronda acesta. Am cerut să devină duhovnicul meu.

Spovedania unui monah de la Sf. Munte Athos (fragment)

Contact Form Powered By : XYZScripts.com